2023 în așteptarea lui 2024: anul electoral din Europa Centrală și de Est va fi marcat de un moment revoluționar

Până în ianuarie 2024, Europa Centrală și de Est (ECE) va cunoaște un prim val de evoluții care se vor condensa într-un an electoral cu potențial de transformare la nivel global.

• Războiul rusesc de agresiune asupra Ucrainei remodelează dinamica globală și consolidează rolul ECE pe harta politică, economică și socială a Europei.

• Pe măsură ce ECE intră în 2023 în al doilea an de conflict, rezistența sa va fi testată pe toate planurile. Un set de factori globali, de la performanța sectorului de apărare, la sistemul social-economic, va atrage un al treilea an de teste de stres consecutive.

• Toate acestea contribuie la o situație nefavorabilă din punctul de vedere al securității democratice.

Ucraina și sistemul european de securitate

În timp ce Ucraina va sângera pe câmpul de luptă, izolând Europa de agresiunea imediată a Rusiei, UE va alerga în contratimp pentru a-și continua realinierea internațională ca actor de politică externă.

Pe 24 februarie, când se împlinește un an de când Ucraina ține piept invaziei rusești, Europa trebuie să fie recunoscătoare pentru sacrificiul ucrainean. Cel mai probabil, în Ucraina va crește dramatic numărul victimelor de război în rândul personalului militar și al populației civile – în mare parte din cauza lipsei permanente de blindate grele și resurse militare combinate.

Ar trebui să ne amintim că Moscova este dispusă să își sacrifice personalul și echipamentul la rate de uzură mai mari decât Ucraina, pentru că dispune, încă, de mai multe resurse.

De asemenea, mizează pe faptul că Europa va deveni mai puțin hotărâtă în timp și mai ales în timpul ciclului electoral 2023-2024.

Prin urmare, UE trebuie să profite de acest moment și de impulsul său de reformă pentru a-și alinia în continuare politica externă și de securitate, luând în calcul amenințarea imediată și persistentă a Rusiei. În timp ce statele membre vor continua să sprijine Ucraina prin acțiuni directe, va fi necesară, de asemenea, și multă acțiune colectivă.

În acest an, UE își va redacta strategia globală, care va fi transmisă noului Parlament și noii Comisii, care vor fi alese în mai 2024. Documentele sunt deja în curs de pregătire și se așteaptă ca ele să fie prezentate pentru prima dată după ce președinția suedeză va transmite ștafeta Spaniei.

Către o nouă autonomie strategică

În ultimele decenii, documentele strategice ale UE au fost tratate cu ușurință – și din motive întemeiate. Cu toate acestea, UE a demonstrat un rol din ce în ce mai important ca actor de politică externă. De la momentul transformator al Brexitului, trecând prin stabilirea de norme privind agenda verde și digitală și o experiență fundamental nouă ca exportator de arme, UE și-a dezvoltat în mod colectiv ambițiile pentru un rol mai independent în afacerile globale.

Cu toate acestea, este departe de modul în care francezii și-au imaginat autonomia strategică, întrucât dependența de SUA ca furnizor de securitate nu a făcut decât să crească. Parteneriatul transatlantic a oferit un răspuns eficient în privința vaccinării, asistenței militare substanțiale și a securității energetice sporite. Ar fi o greșeală să nu recunoaștem aceste realizări.

Ca urmare, autonomia europeană față de regimurile autocratice nu a făcut decât să crească, împreună cu hotărârea sa de a acționa pe plan intern și internațional. În cursul anului 2023, conceptul de autonomie strategică – viu deja de peste un deceniu – va reapărea.

Ideea ar putea fi reformulată, dar cine o va face va trebui să se ferească de China și de Rusia, care trolează pe această temă, precum Vladimir Putin atunci când ar fi declarat luna trecută, citat de agenția TASS: “Desigur, va veni cu siguranță timpul, și nu există nicio îndoială în acest sens, când Europa își va restabili cumva suveranitatea. Aparent, acest lucru ar putea necesita ceva timp”.

A lua în serios autonomia strategică va însemna în primul rând să tăiem legăturile cu cei care ne-au exploatat în mod rău intenționat vulnerabilitățile și să-i aducem la bord pe toți ceilalți. Europa trebuie să pună extinderea și agenda de vecinătate mai sus pe lista de priorități și să demonstreze potențialul Europei de a se autogestiona – testul critic al capacității sale de acțiune autonomă.

În paralel, un alt concept european va fi testat prin eforturi diplomatice practice pentru a restabili formatul european al unui sistem de securitate, printre ele și formatul Comunității Politice Europene (CPE). După ce 44 de lideri europeni s-au întâlnit la Praga în toamna anului trecut, reuniunea va avea a doua iterație în Moldova în acest an.

În timp ce importanța CPE variază de la o țară la alta, pentru Chișinău și pentru președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, formatul reprezintă una dintre rarele oportunități de a construi legături esențiale cu aliații occidentali – printre altele și din teama că mânia Rusiei ar putea să se dezlănțuie la un moment dat asupra micului vecin fragil și expus al Ucrainei. Pe scurt, este o ocazie diplomatică rară de a susține ambiția Moldovei în ceea ce privește NATO și UE.

Cu toate acestea, niciuna dintre planificările politice sau noile formate diplomatice nu va însemna la fel de mult ca pașii pe care Germania îi va face (sau nu) în ceea ce privește livrările militare pentru Ucraina. În timp ce trece printr-un proces intern deliberativ de durată – de înțeles, pierde timp prețios în ceea ce privește impactul pe care l-ar putea avea. Lipsa de leadership necesar a Germaniei a fost exploatată de politica de dezbinare dusă de Polonia și este posibil să divizeze și mai mult Europa.

Politica de securitate germană în context european

În timp ce UE a avansat în direcția unei mai bune coordonări cu NATO – după ce a semnat cea de-a treia și cea mai importantă declarație comună pe 10 ianuarie – Germania a făcut, de asemenea, primii pași îndrăzneți pentru a ieși din zona sa de confort. Rămâne de văzut în ce măsură va fi capabilă să își revendice rolul din trecut de lider al Europei pe timp de pace, având în vedere condițiile de război.

Recenta decizie de a dona tancuri Leopard 2 Ucrainei a ținut prima pagină a ziarelor, dar până când numărul de tancuri livrate nu va crește cu sutele, va fi mai mult un gest diplomatic decât un act semnificativ de sprijin pentru câmpul de luptă. Este ușor de ilustrat prin ritmul în care Ucraina pierde tancuri, care se estimează că este cuprins între 40 și 90 de unități în fiecare lună, coroborat cu noua ofensivă planificată de Rusia.

În același timp, achizițiile masive de blindate, avioane și echipamente militare suplimentare de către Polonia vor atinge o cifră record în termeni de PIB (aproape 3%) și vor fi însoțite de o creștere semnificativă a personalului militar. Modernizarea armatei poloneze, împreună cu strategia sa de securitate, deschide deja calea către ambiții mai mari.

Însă în timp ce rolul Poloniei crește în mod semnificativ atât datorită contextului strategic, cât și, în egală măsură, datorită acțiunilor sale îndrăznețe, Germania este principala schimbare de greutate de care Europa are nevoie pentru a putea oferi securitate în noua situație globală.

Iar atunci când vorbim despre securitate în context global, trebuie să luăm în considerare faptul că o parte a lumii privește dincolo de ostilitățile în curs de desfășurare din Europa. Deși niciunul dintre celelalte teatre militare nu este la fel de proeminent ca Ucraina, există oameni înarmați în Africa, la fel cum tensiunile cresc în jurul Taiwanului.

În plus, există subiecte noi, inclusiv considerații ale forțelor armate cu privire la schimbările climatice, aprovizionarea cu energie și schimbările în lanțurile de aprovizionare globale în general, care au fost în cele din urmă notate în strategia NATO 2030 și deja luate în considerare în abordarea securității de către fiecare țară în parte.

Securitatea oamenilor devine din ce în ce mai importantă la nivel global, cu atât mai mult în urma recentelor pandemii și a pregătirilor pentru potențiale altele.

Realinierea democratică în Europa Centrală și de Est și la nivel global

Pe măsură ce războiul din Ucraina a izbucnit și a zguduit lumea, acesta a apropiat mai mult între ele democrațiile mondiale. Interesul crescut al Europei Centrale și de Est pentru Taiwan și cooperarea cu Coreea de Sud sau Japonia, precum și cu Australia, au fost exemple clare ale unui alt tip de Zeitenwende, în care regiunea ECE a realizat încet-încet că este poziționată pe o hartă globală și nu doar europeană. Iar odată cu asistența așteptată de la prietenii de departe vine și responsabilitatea de a-și asuma interese internaționale și nu doar regionale. Ca și în anii trecuți ai pandemiei, acest lucru se va întâmpla mai ușor printr-o slăbire aparentă a poziției Chinei.

Pentru țările din vecinătatea geografică a ECE, situația s-a schimbat deja. Armenia a luat în calcul o îndepărtare de brațul problematic și nu prea protector al Moscovei. Poziția sa delicată este doar un exemplu al contextului de securitate din ce în ce mai complicat din Caucaz și Asia Centrală.

Acordurile de securitate din trecut în acest spațiu se vor deteriora și mai mult, deschizând ușile pentru un angajament mai mare al UE, cu un interes și o implicare potențial puternice din partea ECE, care de câțiva ani construiește legături prin investiții, asistență pentru democrație și legături diplomatice.

În timp ce toate privirile se concentrează asupra Ucrainei și Moldovei – ambele în pericol imediat – cealaltă parte deosebit de sensibilă din punctul de vedere al ECE, precum și al întregii UE, vor rămâne Balcanii de Vest. Serbia, în special, va fi actorul decisiv, ai cărui pași spre sau departe de direcția UE vor depinde în mare măsură de partenerii rămași. În 2023, nu mai există opțiunea de a rămâne între cele două.

Privind spre nord, progresele în materie de securitate ale ECE vor depinde în egală măsură de progresele Finlandei și Suediei în direcția NATO. În condițiile în care Ungaria își târâie cu reticență picioarele în ceea ce privește ratificarea, cei mai mulți ochi vor fi ațintiți asupra Turciei și a lui Erdogan ca principal obstacol în calea unei astfel de perspective. Deocamdată, toate discuțiile dintre părțile interesate au fost suspendate pe termen nedefinit.

În timpul ultimei reuniuni V4 din Slovacia, Viktor Orbán le-a spus partenerilor săi regionali că Ungaria va ratifica aderarea țărilor nordice la sesiunea parlamentară de la începutul acestui an, despre care mulți lideri UE au precizat că are loc la începutul lunii februarie. Deși atenția este îndreptată către Turcia, ratificarea declarată de Ungaria în februarie poate fi totuși un test de turnesol pentru modul în care Orbán tratează comunicarea cu partenerii săi din V4 în noua realitate politică de după războiul din Ucraina.

Calendarul electoral și cooperarea regională

Înainte de alegerile prezidențiale din Turcia din luna mai, pe care revista The Economist le-a numit un moment decisiv pentru democrația turcă, vor avea loc mai multe alegeri mai puțin dramatice, dar la fel de importante.

Cursa prezidențială din Cehia s-a încheiat cu o victorie masivă a lui Petr Pavel, care este de așteptat să fie un aliat al actualului guvern în abordarea sa pro-occidentală, dar care va pune presiuni pentru politici ceva mai progresiste acolo unde poate.

Bulgaria este programată pentru o altă cursă electorală la începutul lunii aprilie, după ce actualul guvern reformist s-a împiedicat de interesele unor grupuri obscure care operează la frontiera externă a UE. Cu toate acestea, după ce a dat dovadă de hotărâre și talent în guvernul demisionar, partidul Continuăm Schimbarea este potențial apt să ofere mult mai mult dacă va deveni un partener minoritar în viitoarea constelație de guvernare.

În Slovacia, după ce prim-ministrul Heger a renunțat la eforturile de a reconstrui un cabinet susținut de majoritate în a doua jumătate a lunii ianuarie, deputații au adoptat un amendament la constituție care permite parlamentului să își scurteze mandatul actual înainte de alegerile obișnuite din 2024.

Deși liderul populist Fico și partidul său Smer-SD par să fi beneficiat de criza politică prelungită în combinație cu nemulțumirea populară față de creșterea costurilor vieții, nu este deloc clar dacă Fico ar putea forma o coaliție stabilă. Este posibil ca situația incertă din Slovacia să nu fie rezolvată nici măcar prin alegerile planificate pentru 30 septembrie anul acesta; nu este exclusă o potențială erupție de nemulțumire în Slovacia, care să readucă forțele populiste și să pună la îndoială poziția Bratislavei cu privire la război.

Cu toate acestea, dacă guvernul va supraviețui după primăvară, șansele unei curse anticipate vor scădea. De ce atâta deranj cu un vot anticipat, dacă tot ce ar putea avea nevoie opoziția pentru a câștiga este doar să stea și să aștepte?

Alegerile generale din Polonia din toamna anului 2023 vor fi cea mai atent observată cursă din Europa Centrală și din Europa în acest an. După o încercare eșuată în Ungaria de a se desprinde de politica autoritară a lui Viktor Orbán, promisiunea de a inversa tendința ultimului deceniu rămâne doar cu speranța victoriei opoziției conduse de Donald Tusk.

Cu un teren de joc inegal, tactici murdare și subvenții generoase din partea guvernului în exercițiu, nu va fi o bătălie ușoară. Guvernul PiS, de extremă dreapta, duce o luptă încăpățânată pentru putere, chiar și cu prețul ratării unor subvenții generoase din partea UE, în timp ce opoziția militează pentru obiective mai puțin tangibile, precum libertățile civile, statul de drept și transparența.

Pentru configurația democratică poloneză, acesta va fi, de asemenea, momentul final de “make-or-break”, dar pentru alegători, bilanțul socio-economic al costurilor nu prezintă încă o imagine clară. În principiu, partidele rivale au crescut volumul promisiunilor, dar au urmat aceeași direcție în ceea ce privește politicile care se referă la ocuparea forței de muncă și la serviciile sociale și publice.

Situația s-ar putea schimba odată ce Donald Tusk va prezenta (sau nu) noul program, ceea ce se va întâmpla probabil în primăvară.

Cooperare în ECE, în ciuda forțelor potrivnice

Acest context, va fi, de asemenea, decisiv pentru viitorul formatelor regionale ale UE, cum ar fi Grupul de la Vișegrad – cu președinția rotativă cehă care va prelua, în iulie, locul Slovaciei, care are nevoie de o schimbare de conducere la Varșovia chiar și pentru a se gândi la restabilirea semnificației sale din trecut.

De asemenea, Inițiativa celor Trei Mări, prezidată în acest an de România, se alfă în căutarea reinventării în noile realități de război și, cu fonduri UE suspendate, care constituie 90% din impulsul investițional de până acum, depinde în principal de viitoarea conducere poloneză.

Deși este probabil ca formatul să continue până în 2025 ca format prezidențial, obiectivele sale trebuie revizuite din punctul de vedere al integrării rutelor logistice cu Ucraina – prioritatea actuală. Din fericire, UE intervine în acest proces indiferent de culorile politice implicate și confirmă prioritățile de dezvoltare a sistemelor de căi ferate care aduc mai aproape ideea Europei întregi și libere.

În timp ce unii susțin că debutul războiului de agresiune rusesc, împreună cu pandemia din trecut, a pus capăt globalizării așa cum o știam, impactul tendințelor și al factorilor globali obiectivi rămâne potențialul neexploatat de schimbare pentru ECE și UE.

În general, ne așteptăm ca 2023 să fie cel mai întunecat moment, chiar înainte de răsărit. Cu un moment de claritate în ceea ce privește direcția pentru ECE – în bine sau în rău – care va fi confirmat doar prin alegerile din 2024 din UE și SUA.

Text apărut în limba engleză pe Visegrad Insight la Res Publica Foundation, partener european al PressOne.