8 mărturii ale refugiaților ucraineni rămași în România: „Un copil mi-a spus cât îl urăște pe Putin pentru că l-a făcut să plece de acasă”

Sute de mii de morți și răniți, opt milioane de refugiați, zeci de miliarde de dolari pagube materiale sunt câteva date statistice ale consecințelor războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei acum mai bine de un an. 

Peste 3.6 milioane de ucraineni au trecut prin România. Din aceștia peste o sută de mii, din care aproape 40.000 de copii, au hotărât să rămână aici. 

PressOne ales să spună povestea a opt portrete ale căutării. Aproape toți cei întâlniți au simțit cum planurile, „timpul viitor” sau cuvântul „acasă” pot dispărea în secunde. 

Alina Maligon lucrează în domeniul logisticii și are 34 de ani – „După ce am supraviețuit intrării rușilor în satul unde ne aflam, aproape de Kiev, nu ne mai este frică de nimic.”

Alina și fiul ei, Sasha (7 ani) au venit din Kiev în luna decembrie. Călătoria cu trenul și autobuzul, până la București, a durat 23 de ore. Tatăl lui Sasha, Alexander, 42 de ani, a rămas la Kiev ca voluntar.

Acum aproape un an, când armata rusă a ajuns aproape de Kiev, au ocupat și satul Katiujanka, Vîșhorod, unde familia se afla la bunici, părinții Alinei. Deși rușii au ucis localnici, ei au avut noroc și au scăpat cu viață. Armata rusă a rămas în zonă de la finalul lunii februarie 2022 până în 31 martie. Locuitorii nu au fost lăsați să plece și au fost folosiți ca scuturi umane.

„După am supraviețuit intrării rușilor în satul unde ne aflam, aproape de Kiev, nu ne mai este frică de nimic.”

„Tatăl meu este din Rusia, dar trăiește de 38 de ani în Ucraina și e total împotriva războiului. Avem prieteni și rude în Rusia, dar de la începerea războiului nu mai ținem legătura. În Rusia, propaganda este foarte puternică. Rușii cred că ne eliberează, ei cred că noi dorim să fim în Rusia, dar nu este așa. Suntem o țară independentă și așa suntem fericiți.”

„Așteaptă-ne, ne vom întoarce!” Sunt cuvintele spuse de Alina la despărțirea de Alexander. Plănuiesc să revină în Ucraina în luna martie, deși se simt foarte bine în România. „Dar dacă rușii ajung la Kiev, nu ne vom mai întoarce niciodată, dar nu cred că asta va fi posibil. Avem o apărare foarte bună, suntem acasă. Ei au venit la noi, nu noi la ei.” 

Anna Sushko e antreprenoare și are 35 de ani – „Până și copiii de la grădiniță știu că au 30 de minute să fugă la adăpost din momentul în care încep sirenele de bombardament.”

„M-am trezit cu 10 minute înainte de prima explozie din dimineața zilei de 24 februarie 2022. Avea loc la 10 kilometri de noi, la aerodromul militar de la Vasylkiv. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nimeni nu credea că va începe războiul, m-am blocat total. După ce au apărut informații că a început atacul rușilor, automat am luat geamantanul și am început să împachetez. Am știut că trebuie să plecăm. Nu aveam destulă benzină, toată lumea lua cu asalt benzinăriile, era Apocalipsa.” 

Anna împreună cu întreaga familie au reușit să plece în primele zile de la declanșarea războiului. În noaptea de 28 februarie au trecut granița în România și la 1 martie au ajuns la București. Nu știau nimic despre România.

Vrem să documentăm în continuare realitățile dure ale războiului din Ucraina și provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Redacția Pressone

Anna are o mică grădiniță la Kiev. Partenera ei de afaceri a rămas să se ocupe de grădiniță și primește de la Anna toate cele necesare pentru cei 40 de copii: creioane, hârtie, caiete, haine, mâncare. Anna spune că a ajutat și la cumpărarea unui generator, pentru că rămân frecvent fără electricitate.  

„Până și copiii de la grădiniță știu că au 30 de minute să fugă la adăpost din momentul în care încep sirenele de bombardament.”

Împreună cu o vecină, venită tot de la Kiev, Svitlana Salamatova, și după doar câteva zile de la sosirea în România, au deschis, în București, spațiul educațional Uruguay pentru copii ucraineni.

Au întrerupt legăturile cu prietenii sau rudele din Rusia. Spune că cei care au rămas în țară, într-un fel sau altul, susțin conflictul „…nu doar Putin este de vină pentru ce se întâmplă, fiecare națiune are posibilitatea de a alege.” crede Anna.

Svitlana Salamatova, președinte al Geopolitical Alliance for Women, 55 de ani – „Sunt pe o listă neagră în Rusia. În 2013 am lucrat la centrul de presă al Maidanului (…) până niște domni în negru au tăiat cu flexul ușa.” 

„Ucraina nu trăiește în realitate de 30 de ani, de aceea nu se aștepta la un atac din partea Rusiei. Noi credem în magie. La câteva minute de la prima bombă din dimineața de 24 februarie 2022, am auzit vecinii pornindu-și mașinile, pregătindu-se de plecare. Deși lumea nu credea, era pregătită. Din cauza aglomerației nu am reușit să plecăm în prima zi. Eram în SUA, în vacanță, înainte de război, cu întreaga familie. Am hotărât să mă întorc în Ucraina pentru că aveam o mamă bătrână la Kiev. Nu o puteam lăsa singură.”

Inițial Svitlana a vrut să rămână. S-a aprovizionat pentru patru luni și a așteptat. Când fiica ei a început să aibă probleme de sănătate, au hotărât să plece. Era 6 martie. 

„Sunt pe o listă neagră în Rusia. În 2013 am lucrat la centrul de presă a Maidanului. Mă asiguram că și Crimeea află de ce se întâmplă la Kiev.”

„ Asta până niște domni în negru au tăiat cu flexul ușa de la intrarea în centrul de presă și ne-au oprit. Dacă ne întrebați ce vom face mâine, nu știm ce să răspundem. Nu știm dacă și când ne vom mai întoarce în Ucraina.”

Elena, psiholog, 40 de ani – „Am cunoscut un copil de zece ani care mi-a spus cât de mult îl urăște pe Putin pentru că l-a făcut să plece de acasă.” 

Acasă, la Odessa, Elena era director operațional al unei grădinițe private. La București e psiholog în spațiile educaționale pentru copiii ucraineni.

A plecat din Ucraina în decembrie, împreună cu fiul, Alexandru, de 13 ani. La București îi aștepta deja soția fratelui meu și nepoțelul. În Ucraina au rămas soțul, fratele și părinții. 

„Am plecat din cauza problemelor cu electricitatea, internetul și conexiunile mobile. Alexandru nu putea să învețe, școala fiind online, iar eu nu puteam să-mi găsesc de lucru de acasă (…) Am cunoscut un copil de zece ani care mi-a spus cât de mult îl urăște pe Putin pentru că l-a făcut să plece de acasă, să se despartă de prieteni.” 

Au plecat cu gândul să se întoarcă în primăvară, dar acum nu mai sunt așa de siguri, „…depinde de foarte mulți factori. Nu putem să ne facem niciun plan mai lung de una, două săptămâni, nu știm ce se va întâmpla,” spune ea. 

Elena este foarte încântată de familia gazdă din România, care a încercat să-i facă să se simtă cât mai bine și de Sărbători. Spune și că este foarte important că statul român susține aceste centre educaționale unde copiii ucraineni pot învăța în limba maternă, singurul mod în care ei se pot simți în siguranță și se pot dezvolta în continuare. 

Irina Orlova e muzician și are 23 de ani – „Am obosit să fac planuri. Aveam o groază de planuri înainte de război, dar totul s-a terminat într-un moment.”

Născută în Herson, a pleca la Kiev la 16 ani pentru a studia muzica. Când a început războiul, Irina lucra ca specialist în resurse umane, job pe care l-a și pierdut atunci. Tot februarie 2022 a însemnat și despărțirea de trupa Outlave, cu care cânta. Membrii trupei nu pot părăsi Ucraina pentru că sunt băieți, dar chiar și așa repetă împreună: ei înregistrează muzica acolo, și ea vocalul, aici, în România.

Drumul din Ucraina până la București a durat două săptămâni. La început mama Irinei nu a vrut să plece. Și nici sora ei, Natalia, care era gravidă în luna a opta și dorea să meargă la spital la Kiev. 

În final, cu mama, o pisică, sora și soțul ei, au părăsit Kievul și au petrecut câteva zile prin satele din jur, stând în case unde oamenii îi primeau, și sperând că se vor putea întoarce acasă. De cele mai multe ori condițiile erau dificile – bombardarea spitalului unde trebuia să nască sora Irinei, frigul și foamea i-au făcut să se hotărască să plece. 

„Nu aveam nimic, am plecat cu 100 de dolari spre România. Străzile erau pline de oameni care plecau. Nu știam ce se întâmplă, încotro sunt rușii…tensiunea era foarte mare. La un moment dat am întâlnit un tanc ucrainean. Când soldații ne-au făcut cu mâna, zâmbind, ne-am liniștit și am înțeles că pentru moment suntem în siguranță.”

Natalia l-a născut pe Andrei în aprilie, la București. Un prieten de-ai Irinei s-a înrolat în Armată și a ajuns pe frontul de est. „A reușit să supraviețuiască până acum, dar e total schimbat. După ce îți vezi prieteni murind și treci prin război nu mai ești același om. Când ne-am întâlnit, după câteva luni, la Cernăuți, era alt om, mi-a spus că nu vrea să moară,” își amintește Irina.  

Irina, la fel ca alți ucraineni întâlniți, spune că anul care a trecut este ca și cum n-a existat. Nu își amintește mai nimic, cum și-a sărbătorit ziua, ce a făcut în concediu, nimic. La fel arată și viitorul.

„Am obosit să fac planuri. Aveam o groază de planuri înainte de război, dar totul s-a terminat într-un moment. Trăim momentul care ne este dat. Pentru mine e foarte greu pentru că orașul copilăriei mele, Herson, este pe jumătate ocupat de ruși. Pe internet mi-am văzut școala distrusă, au minat tot prin oraș – printre plante, mobilier, telefoane, jucării. Sunt mine peste tot. Din fericire, bunicii au reușit să plece, dar o casă este în zona ocupată de ruși și nu știm nici măcar dacă mai există. Doar amintirea copilăriei și a pepenilor dulci din grădina bunicilor mai este cu mine. Din păcate am întâlnit destul de mulți români care cred în propaganda rusă, e păcat.”

Alona Kaletynska, ghid turistic, 33 de ani – „(…) tot ce auzisem despre România era despre sărăcie și Dracula. Atât.”

„Nimeni nu a crezut că va începe războiul, eram cumva obișnuiți cu tensiunea de nouă ani deja. Am auzit de război, dar nu am crezut,” spune Alona. În 24 februarie, ora 5:20, s-a trezit când s-au auzit primele rachete și în câteva ore a ajuns la fratele ei din Ismail.

 A plecat cu ce a reușit să pună într-o geantă: haine, niște acte, laptopul și camera foto. La ora 15:00 a hotărât să plece în România și la 23:00 trecea granița cu bacul la Isaccea. În București a ajuns o lună mai târziu, cu ajutorul unor prieteni din Ucraina. „Sunt dublu refugiat”, spune Alona râzând. 

„M-am născut în Crimeea, acolo îmi sunt părinții și bunica. Am plecat la Odesa, la facultate, și acum, a trebuit să fug în România, deși Odesa e viața mea. E foarte ciudat, de soțul meu nu pot să vorbesc, pentru că este în Armată. Iar de părinți pentru că îmi este frică să nu li se întâmple ceva,” spune ea. 

„Înainte tot ce auzisem despre România era sărăcie și Dracula, atât. A început să mă intereseze istoria țării așa că am citit, m-am pregătit și în iulie am început primele tururi ghidate pentru ucraineni. După aceea, am ajuns să lucrez la agenția ONU pentru refugiați din București. Asist zilnic sute de refugiați.

Nu-mi aduc aminte nimic din anul care a trecut, nici măcar de ce am făcut de ziua mea. Știu că am primit niște cadouri și felicitări de la prieteni din Ucraina. Pe una din ele scria – Pace pentru toată lumea! Dar din păcate am pierdut doi prieteni care erau în armată.

Totul va fi mai ușor, dar diferit după război pentru că nimic nu se poate compara cu un conflict. Deși, cum spunea o cunoscută artistă urcaineană – rușii nu ne bombardează clădirile, ne distrug copilăria, tinerețea, amintirile. După, lucrurile vor sta cu totul diferit, prietenii se vor fi schimbat, unii nu se vor mai întoarce, deci totul va fi diferit, de aceea nu ne putem imagina viitorul.”

Ilona Dion, organizator de evenimente, 23 de ani – „Încercam să îi acopăr urechile lui Tamerlan. L-am trezit și i-am spus că a început războiul. (…)  Nu a plâns deloc, încerca să mă susțină el pe mine (…) Când am plecat ne-am uitat pe cerul împărțit între întunericul nopții și fumul și flăcările bombardamentelor.”

A plecat din orașul de pe graniță, Harkov, în dimineața de 24 februarie, la ora 04:45. Și-au făcut bagajul în 15 minute, în timp ce tot blocul vibra de la bombardamente.

„Încercam să îi acopăr urechile lui Tamerlan. L-am trezit și i-am spus: 
– A început războiul.
 Și el mi-a spus doar:
 – Am înțeles, mă îmbrac.”

„Nu a plâns deloc, încerca să mă susțină el pe mine,” spune Ilona. Au plecat cu mașinile, cu Tamerlan, băiețelul de cinci ani, bunicii, unchiul nevăzător și băiatul lui de 15 ani și rudele din Kiev care erau venite în vizită. „Când am plecat, ne-am uitat pe cer, care era împărțit între întunericul nopții și fumul și flăcările bombardamentelor.” 

Au părăsit orașul căutând refugiu într-un sat din zonă, la fratele ei. Cu toții au plecat apoi spre Cernăuți, drum care a durat patru zile. Nopțile le petreceau prin ce sate rămâneau prinși și pe la oamenii care îi primeau. Au înnoptat inclusiv într-o biserică, în frig și condiții foarte grele, mai ales pentru copii. După aproape două săptămâni de la plecarea din Harkov au ajuns la granița cu România. „Problema era că nu aveam toate documentele necesare ca Tamerlan să treacă granița. Deodată am văzut un polițist român fugind spre noi. Am crezut că aici s-a încheiat drumul nostru și că trebuie să ne întoarcem. Dar polițistul l-a luat pe Tamerlan în brațe și ne-a trecut granița.” 

Polițistul a avut mai departe grijă de ei, le-a adus mâncare, haine și le-a spus destinațiile spre care merg autobuze – Germania, Polonia, Austria și București, așa au ajuns în Capitală, unde nu aveau pe nimeni care să-i aștepte. 

„Autobuzul ne-a lăsat la Otopeni, noaptea la 12:00. Am găsit un hotel lângă unde am rămas peste noapte. Nu erau locuri, dar ne-au lăsat să stăm în hol. Dimineață am mers la aeroport gândindu-mă că voi găsi voluntari care să ne ajute.”

Aici o întâlnește pe Olga care era voluntară și pe care a întreabat-o ce să facă.  Cu Olga a rămas prietenă și îi solicită ajutorul și în prezent. Iar Olga este acolo pentru ea și alți zeci de ucraineni pe care i-a întâlnit și ajutat în anul care a trecut. „Când am ieșit din aeroport, a venit o doamnă care m-a întrebat cu ce să ne ajute. I-am spus, iar în câteva ore eram într-un centru de ajutor din București, totul organizat de această doamnă, de care nu am mai auzit niciodată. Acolo am stat cam șase luni, până ne-am mutat în chirie.”

Ilona s-a hotărât să rămână în România, după ce a ajuns și în Serbia unde i s-a spus clar că sârbii nu susțin Ucraina. În Harkov avea un studio de muzică din care nu a mai rămas nimic. Cu două evenimente muzicale în București reușite, Ilona încearcă să facă ce făcea și acasă, să organizeze evenimente, mai ales muzicale și să își reconstruiască viața, de la zero. 

„Însă bunicii sunt cu bagajele făcute, aici, în București, și visez momentul în care le voi spune că totul s-a terminat și se pot întoarce acasă”, spune llona.

Katerina (Zaychuk), tipograf, 34 de ani – „Am plecat în noiembrie cu copiii. Nu mai puteam suporta întreruperile dese de căldură, curent și apă caldă.”

Împreună cu cei doi copii, Andrei (7 ani) și Max (4 ani) a ajuns la București, trecând prin vama Siret, în noiembrie anul trecut. Curând au reușit să găsească o chirie potrivită și să-l înscrie pe băiatul cel mare la o școală cu predare în limba ucraineană. 

Soțul, Yevgen, 33 de ani, inginer și proiectant auto, a rămas la Kiev, voluntar, să ajute cu ce poate. În martie speră să se poată întoarce acasă. „Am plecat în noiembrie, cu copiii, nu mai puteam suporta întreruperile dese de căldură, curent și apă caldă. La despărțire și în fiecare zi îi spunem lui Yevgen că-l iubim și suntem mândri de el. Ne este foarte dor de casă și sperăm să ne întoarcem cât mai curând. Dar ne simțim foarte bine și aici, în România. De altfel, Andrei și-a sărbătorit ziua în noiembrie, aici, acasă, în București.”

Bunicul, Dmitri, 59 de ani, originar din Kamchatka, este pe front, în armata Ucrainei. Katerina crede că dacă Ucraina este ajutată în continuare de Europa și SUA, poate câștiga războiul și să-și elibereze teritoriile.

„Nu suntem sclavi. Nu putem trăi și nu ne întoarcem, dacă Rusia câștigă și ocupă orașul. Vrem să trăim într-o țară liberă.”

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.