80 de ani de la 23 august 1944. „A fost al doilea Stalingrad” (II) 

• Au știut nemții despre „secretul” României înainte de 23 august 1944?

• Ce s-a întâmplat cu frontul Estic după defecțiunea României?

• Ce rol au avut comuniștii români în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944?

În prima parte a acestei discuții, am scris despre evenimentele din culisele loviturii de stat de la 23 august 1944. Astăzi, partea a doua.

În 2024 se împlinesc 80 de ani de la „întoarcerea armelor” – un act militar și politic asumat de regele Mihai la 23 august 1944. Cum a fost văzută de foștii aliați trădarea și sângele rece al unei țări-pion hotărâte să mai existe ca stat și după încheierea celui de-al doilea război mondial? Și cum a fost înșelat până în ultimul moment Manfred von Killinger – ministrul plenipotențiar al Germaniei în România? 

Ce a fost 23 august 1944: curaj sau oportunism? A fost lașitate sau tactică? Frică sau patriotism? Regimul comunist susținut de URSS și-a arogat mai târziu întregul merit cu privire la organizarea acestei lovituri de palat, care a schimbat cu 180 de grade poziția României din tabăra ofensivă a Axei în tabăra non-combat, dar favorabilă Aliaților. Din 1948 și până în 1990, ziua națională a României a fost sărbătorită pe 23 august. 

PressOne l-a intervievat pe istoricul contemporan Ottmar Trașcă (foto stânga). Trașcă este doctor în istorie din 2009, cercetător al Institutului de Istorie George Barițiu al Academiei Române, preocupat de relațiile româno-sovietice și de relațiile dintre România și cel de-al III-lea Reich în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. A avut acces la arhive din Germania, Polonia, Rusia, Ungaria, Austria, Anglia, Republica Moldova, a scris despre Holocaust, despre conflictele româno-maghiare din anii ‘40, despre Ion Antonescu și Odessa octombrie 1941 – martie 1942, rebeliunea legionară, pogromul de la Iași, culisele lui 23 August 1944. Trașcă documentează un volum-eveniment despre serviciile secrete ale Germaniei naziste.

– PressOne: Care era relația românilor cu naziștii în preajma lui 23 august 1944? 

– Ottmar Trașcă: Relația noastră cu al treilea Reich a avut o evoluție sinuoasă. Momentele de cooperare au alternat cu cele de ostilitate, cu cele de tensiuni și chiar cu ostilitate marcată. Până la Stalingrad putem vorbi de o cooperare foarte bună din punct de vedere militar, chiar dacă au fost mici probleme. Problemele care au grevat constant relațiile dintre România și Germania, au fost, fără îndoială, problema Transilvaniei, problema legionarilor refugiați în Germania după rebeliunea legionară, au fost și probleme economice. După Stalingrad a avut loc o răcire a raporturilor româno-germane determinată în primul rând de eșecul drastic suferit atât de Armata a VI-a Germană la Stalingrad, cât și de cele două armate române implicate în bătălie, Armata a III-a și a IV-a.

– Dădeau vina unul pe altul?

– O.T: Da. Iar adevărul este undeva la mijlocul. Comandamentele germane au dat vina pe marile unități române care nu ar fi fost în măsură să oprească atacul sovietic. Pe de altă parte, toată concepția strategică și deciziile au fost în mâna comandamentelor germane.

Paradoxal, încă din 1941, Hitler spusese că, citez, soarta marilor unități germane nu trebuia să fie dependentă de soarta Armatelor Române. Dar tocmai soarta Armatei a VI-a Germană a depins de cele două armate româno-germane, care s-au aflat exact pe direcțiile principale ale ofensivei sovietice. Adică, Armata a VI-a era concentrată la Stalingrad, la nord de Stalingrad era Armata a III-a Română, la sud de Stalingrad era Armata a IV-a Română.

Rușii știind că românii, ca de altfel și alți aliați ai Germaniei, nu sunt la fel de bine echipați și la fel de bine instruiți ca germanii, în 1942 au atacat cu predilecție, unde s-a putut, sectoarele de front deținute de aliați. Exact asta s-a întâmplat și la Stalingrad.

Au atacat punctele slabe.

Unitățile române nu aveau armament antitanc corespunzător. Aveau tunuri de 37,5 mm în principal, ale căror proiectile ricoșau din tancurile sovietice ca și cum le-ai fi lovit cu praștia, cam așa ceva. Și normal că au fost copleșite de valurile de tancuri sovietice care au fost aruncate în luptă și a trebuit să se retragă. Au fost și divizii române încercuite, anihilate, mai ales la Armata a III-a.

Germania a dat vina pe noi, dar pe de altă parte și noi avem dreptate. Noi nu am avut armament ca ei, nu eram la fel de bine instruiți, plus că noi nu o dată am avertizat Germania că acolo se pregătea un atac de amploare al armatei sovietice. Însă Germania a neglijat aceste avertismente. 

Nimic nu a mai fost la fel după Stalingrad.

Ei, după acest moment foarte tensionat, care este dublat de evadarea lui Horea Sima din lagărul în care era deținut în Germania, relațiile s-au încordat și mai mult. 

Pe de o parte, nemții și-au dat seama că armata română este prea mică pentru un război atât de mare.

Chiar și Antonescu a ajuns la concluzia că Germania singură nu este în stare să câștige războiul pe Frontul de Est. La un moment dat ar fi afirmat că trebuie să avem grijă fiindcă Germania a pierdut deja războiul și noi trebuie să avem grijă să nu pierdem războiul nostru. E o mărturie a secretarului particular al lui Antonescu, Gheorghe Barbu. 

– Așadar, în 1944 relația româno-germană se deteriorase mult…

– O.T: Evaluările germane în primăvara anului 1944 pleacă de la ideea că România va continua să lupte alături de Germania, atât timp cât regimul Antonescu este la putere. Totuși, spun la unison, că factorul decisiv în menținea României alături de Germania este în ultimă instanță situația de pe Frontul de Est: dacă frontul se prăbușește, atunci România, cu siguranță, nu va mai putea fi ținută alături de Germania nazistă.

Din 1943, Mihai Antonescu, care era și vicepreședinte și ministru de externe, începe cu aprobarea tacită a Mareșalului, trebuie spus și asta, o politică de desprindere din alianța cu Germania, concretizată prin refuzul de a mai trimite noi trupe pe Frontul de Est. Apoi, România reia contactele diplomatice cu Aliații pe diferite canale secrete în primul rând, la Stockholm, Lisabona, Madrid, Ankara, mai târziu din 1944 și la Cairo. Apoi, România a început să refuze să mai facă noi concesii pe plan economic. Din acest punct de vedere, Germania a făcut tot timpul presiune asupra României, dar Antonescu, care ținea cont de sfaturile Băncii Naționale, pur și simplu a refuzat să mai trimită cereale și petrol, până când Germania nu a dat aur în schimb.

Asta apropo de minciuna că România ar fi fost exploatată de către naziști. Am dat cereale, am dat petrol Germaniei, dar Germaniei pentru asta a plătit. N-a luat gratis.

– Nemții știau de existența acestor negocieri secrete ale Bucureștiului? 

– O.T: Una din afirmațiile istoriografiei române dinainte de ‘89 este că germanii nu au știut nimic de pregătirile pentru 23 august 1944. Absolut fals. Și acum o să detaliez un pic, pentru că tot

lucrez pe serviciile secrete germane și e nevoie de context, ca să înțelegem ce s-a întâmplat. 

În România au activat două servicii secrete germane, nu 11, așa cum afirma Eugen Cristescu, fostul șef al Serviciul Special de Informaţii (SSI) românesc. Exista, pe de o parte, Serviciul de informații și contrainformații al Armatei germane, Abwehr, condus de amiralul Wilhelm Canaris până în 1944. Al doilea serviciu secret era cel al SS-ului, sau, mai bine zis, departamentul VI – SD Ausland – din cadrul Oficiului Central de Siguranță al Reichului (RSHA), spionaj extern, condus de Walter Schellenberg.

Între aceste două servicii exista, evident, o rivalitate acerbă, atât la nivel central și atât și la nivel local. Inclusiv în România s-a văzut această rivalitate. De exemplu, Eugen Cristescu primise o informație de la șeful rezidenței Abwehr, adică de la serviciul secret al Armatei, că asasinatele de la Jilava au fost înfăptuite de legionari cu armament livrat de SS. 

– Adică, tot de nemți, dar de serviciul secret rival? Era o calomnie sau era adevărat?

– O.T: Serviciul secret-german al Armatei Abwehr avea o rezidență la București, formată din 1939. Abwehrul era recunoscut oficial de către statul român, adică exista o colaborare oficială. SS-ul au avut și ei o rezidență în România, dar care nu era recunoscută. Abwehrul știa de existența acestei rezidențe SS și încerca să le pună bețe în roate, dacă mă pot exprima așa. În timpul rebeliunii legionare, mulți SS-iști, inclusiv din Serviciul Secret al SS-ului, au fost implicați în rebeliune de partea legionarilor.

Când Antonescu a fost informat de asta, în martie-aprilie 1941 a cerut rechemarea tuturor ofițerilor SS implicați. S-a creat un gol informativ în România. Și nemții au făcut o anchetă a lor internă ca să vadă cine a fost de partea legionarilor în conflictul dintre Antonescu și Legiunea Arhanghelului Mihail. Astfel, în România a rămas pe poziții doar Serviciul Secret al Armatei Germane, care a colaborat cu succes cu SSI-ul românesc. 

Mai departe, SS-ul a știut de evadarea lui Horia Sima din lagărul din Germania la sfârșitul anului

1942 și a încercat să-l captureze înainte ca vestea evadării să se răspândească. Atașatul de poliție SS din București – un colonel SS – a omis să-l informeze de evadare și pe ministrul plenipotențiar german Manfred von Killinger, astfel că acesta din urmă, în momentul în care a aflat de acest lucru a cerut rechemarea colonelului SS. A izbucnit un scandal imens între SS și Ministerul de Externe german, pigmentat cu acuzații reciproce. Hitler a dat câștig de cauză Ministerului de Externe în disputa cu SS-ul. Și din acel moment, el nu a mai ținut cont de informațiile pe care le-a trimis SS și serviciul secret al SS – SD Ausland – cu privire la situația din România și a dat credit exclusiv rapoartelor provenite de la Legația Germaniei din București și de la Ministerul de Externe german.

– Vrei să spui că cei din Serviciul Secret al SS-ului, SD Ausland, au aflat de complotul României pentru ieșirea din război? 

– O.T: Da, au știut că ceva se pregătește. E complicat de explicat. Dar Hitler deja nu mai avea încredere în rapoartele trimise de SS-ul din România și a mers pe mâna lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la București. 

Killinger era un adversar declarat al SS-ului. El era membru SA – Sturmabteilungen, batalioanelor de asalt naziste – epurate nemilos în Noaptea Cuțitelor Lungi (30 iunie 1934, afacerea Röhm). Și el trebuia să fie epurat și a fost salvat în ultima clipă de Hitler de la execuție. Așadar, el era omul de încredere al lui Hitler în România. Și Killinger a mers chiar și 1944 pe ideea că atâta timp cât Antonescu este la putere în România, Berlinul nu are motive serioase de îngrijorare.

– Ce dovezi ai găsit că totuși serviciile secrete germane au avut informații că se pregătește ceva la 23 august 1944 în România? 

– O.T: La un moment dat, în 1942, SD Ausland-ul a recrutat la Bruxelles un consul român pe nume Victor Onișor. În 1943, Victor Onișor a fost rechemat în Centrală la București și a fost numit la biroul Cifru al Ministerului de Externe. 

Cred că se înțelege ce înseamnă asta.

– Că practic aveau un spion fix acolo de unde plecau mesajele pe canalele secrete de negociere cu Aliații?

– O.T: Cam așa ceva, da. Onișor i-a ținut la curent pe germani în linii mari cu contactele și cu tratativele de armistițiu ale României. Nici Onișor nu a avut acces la toate documentele. În cadrul Ministerului de Externe era un așa-zis birou negru condus de Camil Demetrescu și de Niculescu-Buzești, care aveau un cod special pentru cele mai secrete mesaje, și la care Onișor nu avea acces. 

În al doilea rând, o altă sursă istorică care a fost neglijată de istorici sunt interceptările Enigma.

Serviciul Secret Britanic, MI6-ul a citit încă din 1940 regulat transmisiunile radio cifrate ale serviciilor secrete germane, atât ale Abwehrului, cât și ale serviciului secret al SS-ului. Puseseră mâna pe o mașină Enigma și au reușit să decripteze codul german la Bletchley Park. Este și un film extraordinar pe tema asta, The Imitation Game. 

– Despre Alan Turing. 

– O.T: Exact. Ei, această sursă istorică a fost neglijată de istoricii români. După știința mea sunt primul istoric care a cercetat aceste decriptări la Londra, unde se păstrează într-un fond special care are vreo 365 de volume doar cu interceptările transmisiunilor radio ale serviciilor secrete germane. În aceste interceptări ale rapoartelor adresate Berlinului și decodate reiese clar că germanii au știut în mare parte ce avea să se întâmple în România.

În 22 august 1944, o zi înainte, șeful rezidenței Abwehr din București, colonelul Fritz Baur, a avertizat Belinul că în următoarele zile vor avea loc evenimente majore în România.

– Nimeni nu a ținut cont de aceste avertismente?

– O.T: S-a mers în continuare pe rapoartele lui Killinger. De exemplu, în 10 august – deci cu două săptămâni înainte – Andreas Schmidt – șeful grupului etnic german din România, a mers într-o audiență la Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, la cartierul general al lui Hitler și a avertizat asupra situației grave din România afirmând răspicat că se pregătește o lovitură de stat în vederea îndepărtării de la putere a regimului antonescian. 

A vrut să vorbească cu Hitler, dar Hitler nu l-a primit. Ribbentrop a trimis imediat o telegramă lui Manfred von Killinger la București, în care l-a întrebat care este opinia sa despre aceste informații. 

În 15 august 1944, Killinger i-a răspus: Es handelt sich um schmutzige Gerüchte – Este vorba de zvonuri murdare. Nimic nu este real. 

– Din partea lui Killinger a fost incompetență, a preferat să pună antipatia față de SS deasupra evidenței sau chiar avea o încredere atât de mare în poziția lui Antonescu? 

– O.T: A fost fără îndoială o eroare de judecată. În general, von Killinger a fost zugrăvit în culori foarte sumbre în istoriografia română. Nu contest faptul că era un diplomat nazist, chiar un membru de bază, dar pe de altă parte a fost și un prieten al României, oricât de paradoxal ar suna această afirmație. 

În multe din rapoartele trimise de el în cei patru ani petrecuți în România de multe ori a susținut punctul de vedere a României în detrimentul Germaniei. Unde a greșit? Era ferm convins că atâta timp cât Antonescu are puterea în mână, Germania nu avea de ce să se teamă. Bineînțeles a și subestimat capacitatea opoziției și a forțelor care se opuneau lui Antonescu. 

– Dar 23 august 1944 s-a întâmplat, nemții au fost luați prin surprindere. Cum au reacționat odată Antonescu arestat? 

– O.T: Primele informații care ajung la Legația Germană în după-amiaza zilei de 23 august 1944, zvonul că Antonescu fusese arestat, îl prind pe Killinger la reședința sa din Snagov. Aici, la

clădirea de pe Calea Victoriei a venit și Eugen Cristescu, șeful SSI, care și el, trebuie spus, a dat informații germanilor în lunile iulie-august, că situația din România e gravă. Și asta reiese din cercetarea arhivelor străine. Așadar, când membrii guvernului Antonescu au fost chemați la Palat și arestați pe rând, Eugen Cristescu nu s-a dus. Ci a mers la Legația Germană.

Erau acolo, printre alții, șeful misiunii militare germane din România, generalul Erik Hansen, șeful misiunii militare a Luftwaffe, generalul Alfred Gerstenberg, șeful misiunii militare a marinei germane, amiralul Werner Tillessen, atașatul militar german la București, generalul major Kurt Spalke și Killinger. Și ei l-au trimis la un momentdat pe Gerhard Stelzer la Palat să vadă ce se întâmplă. 

– Cu cine a vorbit acolo?

– O.T: Gerhard Stelzer a sunat inițial la Palat, dar nu i s-a dat un răspuns foarte clar și atunci l-a sunat inclusiv pe colonelul Radu Davidescu, care era șeful cabinetului militar al lui Antonescu. Și care i-a explicat râzând că Ion Antonescu se dusese la Palat din proprie voință și că era așteptat să se întoarcă. La ora 17, generalul Erik Hansen a fost convocat urgent la clădirea Legației, unde i s-a comunicat suspiciunea că Mareșalul Antonescu fusese arestat de către gărzile regale. Hansen a alertat imediat toate serviciile germane din București și din împrejurimi. 

Informat de ceea ce se întâmplase, Killinger a solicitat imediat o audiență la regele Mihai pentru a-i cere explicații. Audiența a avut loc în jurul orei 20:30.

Regele Mihai l-a informat pe ministrul plenipotențiar german că Mareșalul Ion Antonescu și ministrul de externe Mihai Antonescu fuseseră destituiți și arestați și i-a comunicat totodată că România avea intenția de a ieși din război și de a încheia armistițiul cu Națiunile Unite.

Ca să evite o confruntare cu armata germană, Regele a oferit celui de-a treia Reich posibilitatea retragerii imediate a trupelor germane din România sub rezerva ca ele să nu deschidă ostilitățile împotriva armatei române. I-a spus lui Killinger că această ofertă a fost acceptată și de Kremlin. 

Killinger a primit cu scepticism comunicarea regelui, unii spun că i-a făcut reproșuri violente și a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii externe a României. Regele i-ar fi spus atunci că trupele germane nu mai apărau țara și în consecință el era nevoit să ia legătura cu Aliații pentru a preîntâmpina astfel o catastrofă devenită inevitabilă pentru România.

– Ce voia să spună? Ce se întâmpla, deci, dacă nu ar fi avut loc 23 august 1944? 

– O.T: Ca istoric, nu am voie să operez cu „ce ar fi fost dacă”… însă putem să ne imaginăm. Unu la mână: România ar fi devenit un teatru de operațiuni militare devastator. 

– Adică se muta frontul pe teritoriul României de azi?

– O.T: Frontul era deja pe teritoriul nostru. Dar să ne închipuim că armata română cu cea germană continuau luptele și să ne imaginăm distrugerea pe care le-ar fi provocat aceste lupte pe teritoriul național. Doi la mână: unii analiști militari sau istorici militari au afirmat că România ar fi putut rezista pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Galați sau pe aliniamentul Carpaților, nu știu câte luni.

Absolut fals.

Al Doilea Război Mondial a fost, în esență, un război al motoarelor, în care binomul tanc-avion a conferit operațiunilor militare un dinamism fără precedent în istorie. Nici o victorie importantă terestră, fie de partea Aliaților, fie de partea Axei, nu a putut fi obținută fără supremație aeriană.

Ultimul atac al aviației aliate, are loc pe teritoriul României pe 18 august. Atunci, aproximativ 1.100 de avioane au atacat România. Americanii atacau ziua, britanicii noaptea. Acestor forțe, românii și germanii le-au opus aproximativ 50 de avioane.

În această ultimă luptă a fost doborât și cel mai bun as al aviației de vânătoare românești, căpitanul Alexandru Șerbănescu, undeva la sud-est de Buzău, copleșit de mustangurile americane. Cum puteai tu să reziști, atacat terestru de Armata Roșie, de Fronturile 2 și 3 ucrainiene, cu o superioritate de 1-10 la tancuri, și în același timp erai atacat și din aer. Conform rapoartelor germane, pe care le-am identificat în arhivele militare de la Freiburg, aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Galați era gata în proporție de 25% în iulie 1944. O rezistență îndelungată în aceste condiții, fie pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Galați, fie pe Carpați era imposibilă!

– Odată ce li s-a confirmat lovitura de stat, cum au reacționat militarii și diplomații germani de la București? 

– O.T: În clădirea legației, cum spuneam, se întâlniseră toți factorii de decizie germani din România. Killinger se întoarce la legație, după audiența cu regele Mihai. După difuzarea proclamației regale prin care se anunță ieșirea României din război, noul ministru de externe român, Grigore Niculescu-Buzești îl primește în audiență pe consilierul legației, Gerhard Stelzer, și îi comunică oficial ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Germania. I-a repetat și oferta Guvernului privitoare la retragerea trupelor germane și s-a plâns de unele incidente deja provocate de trupele germane în capitală, mai ales în zona Băneasa în nordul Bucureștiului unde erau concentrate în primul rând unitățile de aviație germane.

La Legație, Killinger și Gerstenberg au luat legătura printr-un fir special cu Berlinul și au transmis informațiile despre răsturnarea regimului Antonescu. Cel care a primit aceste informații era șeful de stat major al aviației germane, generalul Werner Kreipe. La București erau două curente de opinie în rândul oficialilor germani cu privire la reacția la evenimentele petrecute în România.

Generalul Gerstenberg a propus înăbușirea puciului și capturarea autorilor acestuia. Dar el a subestimat în mod grav importanța și consecințele evenimentelor, precum și actorii implicați în lovitura de stat în frunte cu regele. A mai propus executarea unui raid aerian asupra Bucureștiului și trimiterea unei divizii de artilerie antiaeriană de la Ploiești pentru a ocupa Bucureștiul.

Generalul Erik Hansel și alți membri ai Corpului Diplomatic au considerat că lovitura de stat era susținută de opinia publică și au înțeles amplitudinea acestei decizii, așa că au propus acceptarea condițiilor oferite de partea română, și retragerea trupelor germane în termen de 15 zile de pe teritoriul României. Hitler a fost informat de aceste evenimente și a optat pentru soluția lui Gerstenberg, adică înăbușirea puciului și capturarea autorilor loviturii de stat. 

– Și cu regele ce voiau să facă?

– O.T: Nu se știe. Așadar, Hitler a ordonat ca puciul să fie înăbușit și Antonescu să fie reinstalat la putere. La ora 5:10 minute în dimineața de 24 august 1944 a fost dat ordinul de declanșare al contraofensivei germane. Bineînțeles, germanii au subestimat reacția autorităților române, care ordonaseră de ceva timp în secret concentrarea unităților române în jurul Bucureștiului.

S-au lovit de o rezistență înverșunată. Unități de aviație germane au executat un atac asupra a 150 de puncte din Capitală și au lovit inclusiv Palatul regal. Distrugerile n-au fost foarte mari, comparativ cu raidurile Aliaților, dar din punct de vedere politic această mișcare a fost o gravă eroare. A accentuat sentimentele antigermane ale opiniei publice și a oferit autorităților române pretextul pentru a declara război Germaniei în 25 august 1944.

S-au dat lupte grele în zilele următoare, dar în cele din urmă trupele germane au fost fie anihilate, fie capturate de către trupele române înainte de a ajunge primele unități sovietice în capitală. Adică înainte de 31 august 1944. Sovieticii nu au avut niciun rol în treaba asta.

Pentru Germania, pierderea regiunii petrolifere de la Ploiești a dus la scăderea dramatică a cantității de carburant necesare mașinăriei de război. În general este acceptat faptul că în cursul celui de-al doilea război mondial, aproximativ 27% din totalul de carburanți utilizat de ei provenea de la Ploiești.

Potrivit unui raport înaintat de Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului la 13 octombrie 1944, după pierderea regiunii petrolifere, producția de carburanți, comparativ cu luna aprilie 1944, ultima lună normală, înaintea începerii atacurilor aviației aliate asupra României, repet, producția de carburanți scăzuse cu 95% la kerosen, 61% la benzină și 40% la motorină. Deci, enorm!

– Salvare națională sau trădare? 

– O.T: Din acest punct de vedere, decizia regelui Mihai de ieși din război și de a încheia un armistițiu, este, din punctul meu de vedere, un act de salvare națională. Nu un act de trădare națională, așa cum susțin aberant unii istorici patriotarzi, ca să mă exprim elegant. Și mari adulatori ai lui Antonescu.

– Negocierile secrete pentru ieșirea din război purtate de Antonescu au trenat foarte mult și n-au avut în final niciun rezultat. De ce? 

– O.T: Fără doar și poate negocierile au fost purtate pe mai multe canale, în mai multe orașe, începând cu 1943. În principal, ele au fost duse de către Mihai Antonescu, din partea guvernului, dar au existat și canale de negociere din partea Opoziției. La Stockholm era Frederic Nanu, ministrul plenipotențiar al României ca reprezentat al guvernului Antonescu și consilierul legației George Duca, ca reprezentat al Opoziției și care negocia în secret față de Antonescu. La Ankara era Alexandru Cretzianu, care era ministrul României în Turcia, dar era, de fapt, și omul Opoziției, al PNȚ-ului.

În primăvara lui 1944 negocierile se intensifică, și aliații și sovieticii au avut inițial un interes primordial ca România să iasă din război la începutul anului. 

Aliații se pregăteau de debarcarea din Normandia. Operațiunea Overlord are loc la 6 iunie 1944. Interesul aliaților era să creeze dificultăți Germaniei și să determine Germania să mențină în această zonă (sud-estul Europei) cât mai multe trupe germane, departe de teatrul de operațiuni din Franța. Cum se putea realiza asta? Inclusiv printr-o ieșire a României din război, care fără doar și poate ar fi atras represaliile germane. Și rușii au fost interesați de acest lucru. O defecțiune a României era avantajoasă și din punct de vedere al intereselor rusești. 

În 2 aprilie 1944 avem acea declarație a lui Veaceslav Molotov, comisarul Poporului pentru AfacerI Externe al URSS, care în esență, propunea ca România să iasă din război, apoi trupele românești urmau să fie înarmate de către sovietici și să lupte alături de trupele sovietice, și oferea garanții că URSS nu se va implica în schimbarea regimului politic din România. Numai că nici Antonescu și nici opoziția democratică în frunte cu Iuliu Maniu nu au dat crezare acestor promisiuni, pe bună dreptate. Au fost sceptici vis-a-vis de această declarație a lui Molotov. 

Ca să iasă din război și Antonescu și Opoziția au cerut garanții suplimentare. În primul rând ar fi dorit o prezență militară anglo-americană în România, ca să nu fim singuri în fața Uniunii Sovietice. Practic, au încercat și unii și alții să obțină condiții ameliorate de armistițiu și din partea Aliaților și a sovieticilor. Asta a trenat atât de mult încât după ce Operațiunea din Normandia reușește, Aliații n-au mai avut niciun interes ca România să iasă din război. 

– Pierduserăm trenul negocierilor…

– O.T: După marea ofensivă sovietică din 22 iunie 1944, Operațiunea Bagration, când are loc una dintre cele mai mari catastrofe militare pentru Germania în al Doilea Război Mondial și nu mai puțin de 28 de divizii sunt distruse complet, sovieticii sunt convinși că vor ocupa România pe cale militară și vor institui de la bun început un guvern comunist la putere.

Asta și explică de ce apelurile disperate, atât ale opoziției democratice, cât și ale guvernului Antonescu, făcute și la Cairo, și la Stockholm, în iunie-august 1944, practic până la 23 august 1944. Aliații nu mai aveau niciun interes.

Kremlinul a mizat pe ocupația militară a României, așa că 23 august 1944 le-a cam dat planurile peste cap. Nu întâmplător când Ana Pauker sosește în septembrie 1944 la București și este întâmpinată de către Lucrețiu Pătrășcanu la aeroport, ar fi spus, Tâmpiților, ce ați făcut la 23 august?

– Practic, comuniștii ar fi trebuit să împiedice 23 august-ul și să aștepte pur și simplu venirea Armatei Roșii? Interesant, având în vedere cât de important a devenit acest moment istoric în comunism.

– O.T: Exact, pentru că în momentul în care ocupau militar România, sovieticii ar fi instituit la putere de la bun început un guvern comunist. Așa, 23 august 1944 a amânat acest moment. 

– Comuniștii ce rol au jucat totuși în Conspirație? 

– O.T: Ei, bine, chiar dacă o să supere ce spun, comuniștii români au avut un rol destul de important. În ce sens? În seara zilei de 23 august 1944, regele nu a putut să dea nici de reprezentanții țărăniștilor, nici de reprezentanții Partidului Național Liberal, nici de reprezentanții celorlalte partide democratice. Practic și Maniu și Brătianu, toți s-au refugiat în locuri sigure.

Și atunci cei care s-au implicat realmente și au preluat paza lui Antonescu au fost comuniștii, adică Emil Bodnăraș, aka inginerul Ceaușu. El a fost cel care i-a transportat pe Ion Antonescu și Mihai Antonescu într-o locuință conspirativă a Partidului Comunist aflată în Vatra Luminoasă.

Există și astăzi această locuință. Și de aici ei au fost predați apoi trupelor sovietice, duși la Moscova, interogați acolo și readuși în țară în aprilie 1946 pentru a fi judecați de către Tribunalul Poporului. Abia în 25 august 1944 legătura a fost restabilită, după ce s-a constituit Guvernul Sănătescu și reprezentanții partidelor politice democratice intră și ei în Guvern, ca miniștri fără portofoliu, însă până atunci au stat ascunși practic. 

– Ce a însemnat 23 august 1944 pentru Armata Română? 

– O.T: Lovitura de la 23 august 1944 și desprindea României din alianța cu cel de-al III-lea Reich au accelerat deznormământul ostilităților pe flancul sudic al Frontului de Est. Situația grupului de armate Ucraina de Sud, care lupta pe teritoriul României a devenit în scurt timp catastrofală.

Armata română a dat curs fără ezitare și accentuez acest lucru, proclamației regale ce prevedea încetarea focului pe Frontul de Est și și-a părăsit, în consecință, pozițiile. Numeroase unități germane au fost în scurt timp încercuite, capturate sau distruse de către forțele Armatei Roșii.

La 24 august 1944 armatele sovietice, care au invadat România, Fronturile 2 și 3 Ucrainiene, au făcut joncțiunea în localitatea Leova și au încercuit Armata a III-a română și în mare parte Armata a VI-a germană. Aceste unități au fost nimicite, 16 divizii și 5 comandamente de corp de armată ale germanilor total anihilate. Dacă ne uităm, în cursul lui 1944, germanii au pierdut pe toate fronturile de luptă aproximativ 88 de divizii. Și o cincime din aceste pierderi s-au datorat 23 augustului românesc. Pentru Germania defecțiunea României a însemnat pierderea unui aliat și câștigarea unui nou inamic. 

La aceste pierderi se adaugă întregul dispozitiv german din Balcani, care a fost anihilat. Situația a obligat comandamentul german să adopte decizia de a retrage trupele germane din Bulgaria, din Grecia și Iugoslavia în septembrie-decembrie 1944.

Unii istorici militari afirmă că înfrângerea suferită de Germania nazistă în România din punct de vedere militar a echivalat cu un al doilea Stalingrad. Armata a VI-a germană a fost probabil una din cele mai ghinioniste armate din istorie. Ea a fost anihilată o dată la Stalingrad, în ‘42-‘43. A fost refăcută, reconstituită și anihilată din nou în România în august 1944. 

Evenimentele din România au influențat considerabil atitudinea celorlalți aliați, sateliți ai

Germaniei naziste, respectiv, Bulgaria, Ungaria, Finlandia și Slovacia. Bulgaria iese și ea din

război, chiar dacă nu era în război cu URSS, ci numai cu Aliații. Iar asta nu a împiedicat trupele sovietice să invadeze Bulgaria la începutul lunii septembrie, să o ocupe rapid și să instaleze un regim obedient Kremlinului, care a înfăptuit o epurare nemiloasă a leadership-ului bulgar.

– Cei care s-au simțit înșelați în încrederea lor de către regele Mihai sunt o parte din prizonierii de război români luați de ruși după 23 august 1944. 

– O.T: Potrivit proclamației regale, România înceta să mai lupte împotriva Uniunii Sovietice și accepta armistițiul oferit de Națiunile Unite. În august, armistițiul nu era încă semnat, s-a semnat abia în septembrie, în alte condiții, la Moscova. Dar în virtutea proclamației regale, unitățile române au încetat rezistența opusă rușilor. 

Doar că ordinele rușilor au fost să continue ostilitățile și să ia prizonieri din rândul trupelor române.Sunt printre acești combatanți și anumiți adulatori ai lui Antonescu care consideră că e vorba de trădare. Nu este trădare. Unitățile române au fost de bună credință. Ele au dat curs proclamației regelui. Regele era comandantul suprem al Armatei.

Rușii au dat dovadă de o rea credință crasă. În loc să ia act și ei de actul de la 23 august 1944, de la Moscova a venit ordinul să continue operațiunea și să trateze în continuare trupele române ca inamice. Abia după mai multe intervenții și abia peste câteva zile și-au schimbat punctul de vedere sovieticii. Dar în acest răstimp ei au luat prizonieri undeva între 130-170 de mii de ofițeri și soldați români în Moldova.

Acești combatanți nu numai că au fost dezarmați și duși în prizonierat, dar aveau să se întoarcă abia după ani de zile în România, cei care au mai supraviețuit regimului de detenție în lagărele de prizonieri sovietice.