80 de ani de la 23 august 1944. „Era clar că România se afla pe marginea înfrângerii” (I)

• Doi istorici americani vorbesc despre decizia României de a trece în tabăra inamicilor Germaniei naziste și despre urmările acestei decizii controversate. 

• A fost vorba de salvare națională sau trădare? 

• Mit sau realitate: lovitura de stat de la 23 august 1944 a scurtat sau nu războiul? 

 „Bun, în cazul ăsta nu mai am nimic altceva de făcut.”

Acestea ar fi fost ultimele cuvinte pe care regele Mihai i le-a adresat mareșalului Ion Antonescu, înainte de a fi arestat pe 23 august 1944. Era fraza-cheie, povestea regele într-un interviu cu Stelian Tănase, care le dădea de veste conjuraților că mareșalul nu putea fi convins să renunțe la aliatul său Hitler și că trebuia înlăturat din fruntea statului. 

Regele Mihai a fost, de altfel, singurul martor direct la acest moment istoric care a trăit suficient de mult încât să dea interviuri despre asta. Antonescu a fost arestat la ordinul regelui și închis în camera-seif a Palatului, unde regele Carol al II-lea își ținea colecția de timbre.

Apoi, după câteva ore, fostul-șef al statului a fost preluat de Emil Bodnăraș și de un grup de muncitori înarmați, care l-au transportat la o casă conspirativă din București.

România ar fi fost învinsă, spun astăzi istoricii militari. În momentul în care avea loc întoarcerea armelor, frontul din Moldova fusese deja spart, iar avansul Armatei Roșii spre capitală era doar o chestiune de timp. 

Rămân, așadar, niște întrebări care au născut de-a lungul timpului controverse aprinse. Ce a fost 23 august 1944: curaj sau oportunism? A fost lașitate sau tactică? Frică sau patriotism?

Regimul comunist susținut de URSS și-a arogat mai târziu întregul merit cu privire la organizarea acestei lovituri de palat, care a schimbat cu 180 de grade poziția României din tabăra ofensivă a Axei în tabăra non-combat, dar favorabilă Aliaților.

Din 1948 și până în 1990, ziua națională a României a fost sărbătorită pe 23 august, iar în școlile comuniste timp de o jumătate de secol elevii învățau despre revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă organizată și condusă de Partidul Comunist Român.

În 2024, se împlinesc 80 de ani de la întoarcerea armelor. PressOne a invervievat doi istorici contemporani, specializați în studierea arhivelor americane și românești. Ce spuneau foștii camarazi de arme și Aliații despre 23 august 1944?

Cine sunt istoricii? 

Grant T. Harward este istoric și documentarist în cadrul Centrului de Istorie Militară din Armata SUA și a fost bursier al Centrului Mendel de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA. Cartea sa – Romania’s Holy War – reprezintă teza sa de doctorat, susținută în 2018 la Texas A&M University și a apărut inițial la editura Cornell University Press din SUA, apoi în 2024 în traducere românească la editura Corint sub titlul „Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul”. 

Luke Truxal și-a obținut în 2018 doctoratul la Universitatea din North Texas studiind campaniile aeriene americane din Europa în timpul celui de-al doilea război mondial. La sfârșitul lui 2023, Luke Truxal a publicat o carte în limba engleză „Uniting against the Reich: The American Air War in Europe” („Uniți împotriva celui de-al III-lea Reich: războiul aerian al Americii în Europa”), apărută la editura University Press of Kentucky. Actualmente, este lector la Middle Tennessee State University. 

– PressOne: 23 august 1944. Data aleasă pentru întoarcerea armelor are vreo importanță deosebită pentru siguranța altor teatre de război în desfășurare în a doua jumătate a anului 1944?

– Grant T. Harward:  În martie și aprilie 1944, forțele sovietice au recucerit Transnistria (Ucraina ocupată de România între râurile Nistru și Bug), au capturat Bucovina, nordul Moldovei și nordul Basarabiei și au început să recupereze Crimeea de la forțele germano-române de acolo. 

Deși frontul din România nu s-a mișcat, situația militară cu care se confruntau forțele Axei din țară s-a deteriorat pe parcursul verii 1944. În timp ce războiul din tranșee a erodat armatele germane și românești de pe front, armata sovietică a fost sistematică, s-a antrenat și a primit combatanți odihniți. În aer, raidurile americane deasupra României au copleșit apărările Axei, provocând pierderi greu de înlocuit în aeronave și piloți. Bombardamentele americane și britanice, în special la Ploiești și București, au copleșit în scurt timp apărările germane și românești. 

După uimitorul succes sovietic din Bielorusia în iunie/iulie 1944, poziția Axei în România a slăbit și mai mult, deoarece diviziile Panzer germane și escadroanele Luftwaffe au fost transferate pentru a lupta în Polonia.

Hitler și Antonescu s-au certat în privința acestei strategii, dar führerul nu și-a pierdut niciodată încrederea în Antonescu. Germanii credeau că sovieticii nu aveau capacitatea de a lansa o altă ofensivă în România în acea vară. Românii erau mai puțin siguri de asta. 

– Luke Truxal: În ceea ce privește data aleasă, din punct de vedere operațional, americanii și sovieticii și-au petrecut întreaga vară pregătind câmpul de luptă pentru succesul în cadrul celei de-a doua ofensive Iași-Chișinău, care a început pe 20 august 1944. 

Odată cu distrugerea Armatelor a III-a și a IV-a română, împreună cu încercuirea Armatei a VI-a germane, acest lucru a însemnat în mare măsură că România urma să cadă în mâinile forțelor sovietice în câteva zile. 

Lovitura de stat a Regelui Mihai a fost ultimul cui în sicriul Grupului de Armate Sud Ucraina al Axei. Dar asta este privit în contextul teatrului de operațiuni din România.

Cred că, pentru a răspunde mai bine la întrebarea ta, ar fi bine să facem un pas înapoi și să privim imaginea de ansamblu. Situația strategică cu care se confrunta Axa s-a schimbat drastic pe mai multe fronturi în timpul verii 1944. Seria de succese majore a Aliaților a culminat cu lovitura de stat a Regelui Mihai și trecerea României de partea Aliaților. 

Ca perspectivă, pe 5 iunie 1944, Aliații eliberaseră Roma. Pe 6 iunie, Aliații au debarcat în Normandia în cadrul Operațiunii Overlord. Pe 23 iunie, Grupul de Armate Centru al Germaniei a fost anihilat ca rezultat al unei ofensive sovietice masive în Belarus, numite Operațiunea Bagration. Aliații au rupt liniile din Normandia în cadrul Operațiunii Cobra pe 25 iulie și au distrus efectiv Armata a VII-a Germană la Falaise pe 21 august 1944. Apoi a urmat a doua ofensivă Iași-Chișinău din 20 august 1944. Liniile frontului s-au schimbat destul de dramatic. Dacă ne uităm pe o hartă, vom avea un șoc. 

Din perspectiva războiului aerian, bombardamentele americane asupra producției de petrol a Axei pe harta Europei au început pe 8 iunie 1944. Când te gândești cât de mult petrol brut a produs România pentru Axa, aproximativ 60%, atunci aceasta era o pierdere de neînlocuit pentru Axa. Germania tocmai își pierduse principalul furnizor de petrol, ceea ce a dus la o criză de petrol din care Germania nu și-a revenit niciodată. Trebuie să menționez că, deși americanii au atacat rafinăriile încă din mai 1944, au redus producția și exporturile de petrol ale României. Ei nu au oprit producția complet. Trecerea României de partea Aliaților a oprit definitiv fluxul de aprovizionare vitală cu petrol către Germania. 

Poate că sunt părtinitor pentru că studiez războiul aerian asupra României, dar cred că cercetătorii celui de-al Doilea Război Mondial nu subliniază suficient importanța pierderii României pentru Germania. Cumva, acest lucru este ignorat în istorie și în memorie din cauza succeselor majore ale Aliaților, care au avut loc mai devreme în vară.

– PressOne: Discuțiile secrete dintre guvernul Antonescu și Aliați în primăvara-vara lui 1944 n-au ajuns la niciun rezultat. Cum s-au raportat americanii și britanicii la aceste negocieri?

-Grant T. Harward: Regimul Antonescu s-a confruntat cu critici tot mai mari în privința continuării războiului din partea elitei politice românești, în timp ce publicul românesc dorea o modalitate de a ieși din Axă și de a evita ocupația sovietică. După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Ion Antonescu sugerase deja lui Adolf Hitler încheierea unei păci separate cu Aliații Occidentali pentru a se concentra împotriva sovieticilor, care a respins ideea fără discuție. 

Declarația de la Casablanca a lui Franklin Roosevelt și Winston Churchill, că Aliații vor accepta doar capitularea necondiționată, a făcut ca un astfel de efort să fie sortit eșecului de la început. 

Cu toate acestea, în cursul anului 1943, Antonescu a instruit diplomații români să ia legătura cu reprezentanții americani și britanici în țările neutre. Între timp, Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc scos în afara legii, care dezvoltase unele conexiuni cu Special Operations Executive (o organizație britanică de spionaj, sabotaj și recunoaștere) la începutul războiului, a încercat, de asemenea, să negocieze cu Aliații Occidentali prin intermediari din Cairo. 

Americanii și britanicii i-au respins pe români, informându-i că trebuie să se înțeleagă cu sovieticii. Prin urmare, în martie 1944, un Antonescu disperat a deschis în cele din urmă o linie cu Iosif Stalin prin intermediul Suediei neutre, dar negocierile dintre români și sovietici nu au dus nicăieri deoarece Antonescu a cerut garanții privind integritatea teritorială a României de către Armata Roșie de ocupație. 

Presiunea de a semna o pace a scăzut și mai mult, deoarece până în mai 1944, în ciuda pierderii Crimeei, forțele germano-române au oprit avansul sovietic.

– Luke Truxal: În această privință, m-aș baza pe evaluarea dr. Harward. Din perspectiva americană. Părerea mea este că Prim-ministrul Ion Antonescu rămâne încă foarte loial cauzei Axei, în ciuda înfrângerilor suferite. După prima încercare a Uniunii Sovietice de a cuceri România în aprilie și mai 1944, Antonescu s-a întâlnit cu Hitler în Germania.

În acea perioadă, au avut unele schimburi destul de aprinse despre cea mai bună metodă de a apăra România împotriva atât a forțelor terestre sovietice, cât și a bombardierelor americane care atacau rafinăriile. Deși există o serie de dezacorduri privind modul adecvat de a apăra România, nici Hitler, nici Antonescu nu au plecat de la acea întâlnire crezând că România era pe cale să treacă de partea Aliaților. Intenția lui Antonescu părea să fie de a lupta până la capăt, ceea ce ar fi avut loc, de fapt, dacă Regele Mihai nu ar fi realizat lovitura de stat pe 23 august.

– PressOne: Arhivele Americane spun ceva despre implicarea comuniștilor în Conspirație?

– Grant T. Harward: Era clar că România se afla pe marginea înfrângerii, așa că regele Mihai I a început să planifice serios o lovitură de stat pentru a răsturna regimul Antonescu. El a curtat sprijinul principalelor partide politice, care fuseseră scoase în afara legii în 1938, dar și al micuțului Partid Comunist din România, care fusese scos în afara legii încă din 1924.

Deja nepopular și periculos de a i te alătura și cu ocupația sovietică în nordul Bucovinei și Basarabiei în 1940, numărul comuniștilor clandestini din România e estimat astăzi la poate 1.000 de membri. Cu toate acestea, era clar pentru rege și liderii celorlalte partide că trebuiau să includă comuniștii dacă sperau să obțină o pace favorabilă cu sovieticii. 

Prin urmare, în iunie 1944, Blocul Național Democrat clandestin nou format a inclus Partidul Comunist din România. Politicienii erau supravegheați îndeaproape însă și se întâlneau rar. Mai mult, fiecare partid se întrecea pentru a conduce noul guvern dacă și când regimul Antonescu va cădea. În multe feluri, Blocul era un strat de legitimitate democratică pentru lovitura de stat regală care urma să vină.

Tânărul monarh și câțiva apropiați, în mare parte membri ai Casei Regale și ofițeri forțați să se pensioneze pentru loialitatea lor față de Carol al II-lea, au preluat conducerea în planificarea arestării lui Antonescu și a apropiaților săi. Acești bărbați erau monarhiști, naționaliști, conservatori, anticomuniști și, în unele cazuri, chiar antisemiți. Ei sperau ca acțiunile lor să salveze România de ocupația sovietică. Au pariat că un nou guvern „democratic” ar obține condiții mai bune din partea Aliaților și că anglo-americanii ar sprijini românii împotriva sovieticilor. 

Grupul din jurul regelui Mihai I era precaut în a acționa pripit. În septembrie 1943, guvernul italian a gestionat greșit armistițiul cu Aliații, ceea ce a dus la ocuparea germană a nordului țării, salvarea lui Mussolini și război civil. În martie 1944, Germania nazistă a ocupat de asemenea Ungaria, când aceasta părea pe punctul de a negocia un armistițiu cu Aliații. Lovitura de stat regală românească trebuia să fie sincronizată cu o ofensivă sovietică care să împiedice o contra-lovitură germană dacă România dorea să evite o soartă similară. 

Regele și micuțul său grup de co-conspiratori au păstrat, de asemenea, planurile lor secrete față de comandanții români, deoarece nu puteau avea încredere că aceștia nu vor spune germanilor despre ceea ce plănuiau.

Partidul Comunist din România a jucat doar un rol minor în întreaga afacere. Mihai I l-a predat pe Antonescu comuniștilor, care l-au ținut ascuns în București până la sosirea sovieticilor, astfel încât forțele speciale germane să nu poată încerca o salvare.

– Luke Truxal: În ceea ce privește informațiile americanilor, aceștia erau conștienți că au fost făcute unele tentative de contact din partea guvernului român, dar, în mare parte, au părut surprinși atunci când are loc lovitura de stat. 

Americanii încă planificau și efectuau raiduri aeriene împotriva României în acel moment. Ei au emis o ordonanță foarte rapidă pentru suspendarea bombardamentelor. Un alt aspect de luat în considerare este că au existat unele discuții între americani despre posibilitatea de a desfășura o forță în Balcani. De fapt, prim-ministrul britanic Winston Churchill a fost favorabil unor astfel de debarcări la un moment dat. Americanii i-au convins pe britanici că era mai prudent să aloce acele resurse pentru Operațiunea Dragoon, debarcările în sudul Franței în sprijinul Operațiunii Overlord. 

Din ceea ce am văzut, americanii par să aibă dificultăți în obținerea unor informații bune despre ceea ce se întâmplă efectiv pe teren în România. Ei au fotografiile lor de recunoaștere aeriană, unele informații economice de bază care au fost obținute prin intermediul afacerilor americane existente în România înainte de război și orice informații pe care le-au primit de la aliații lor britanici și sovietici. Deci, par să înțeleagă imaginea de ansamblu destul de bine, dar au dificultăți cu informațiile mai detaliate despre evenimente sau ținte specifice. 

Acest lucru este parțial responsabil pentru eșecul atacului american asupra Ploieștiului în Operațiunea Tidal Wave din 1 august 1943.

Așa cum am spus anterior, americanii par să fie surprinși de lovitura de stat. Cred că există evaluări pe termen scurt și pe termen lung ale implicării comuniste în lovitura de stat din perspectiva americană. În primul rând, pe termen scurt, ei susțin din plin lovitura de stat și schimbarea de tabără a României, deoarece aceasta joacă un rol critic în accelerarea încheierii războiului în favoarea Aliaților. 

Americanii recunosc că, odată ce germanii pierd petrolul românesc, impactul asupra câmpului de luptă va fi aproape imediat, ceea ce se și întâmplă. Pe termen lung, americanii știu, de asemenea, că regimurile comuniste susținute de URSS vor deveni o problemă pentru ei în Războiul Rece, dar sunt conștienți că nu au prea multe de făcut în acest sens. 

Astfel, din perspectiva lor, nu cred că pot face prea multe pentru a împiedica România să cadă în mâinile comuniștilor după război și, prin urmare, ignoră acele implicații pe termen lung în favoarea câștigurilor strategice pe care le vor obține pe câmpul de luptă împotriva Germaniei în 1944 și 1945. Prioritatea pentru americani în acest moment este să câștige întâi de toate războiul.

– PressOne: Ce au câștigat Aliații de pe urma mișcării militare din 23 august 1944?

– Luke Truxal: Cred că ar fi mai bine să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă pentru a înțelege cum au beneficiat Aliații. Nu după mult timp de la lovitura de stat, Germania a început să experimenteze penurii semnificative de combustibil, care au început să afecteze operațiunile aeriene și de teren. 

De fapt, ei deja raționalizau petrolul înainte de lovitura de stat. În plus, armata română a jucat un rol important în ajutarea Germaniei să mențină capătul sudic al liniei pe Frontul de Est. Odată ce România a trecut de partea Aliaților, s-a produs o criză operațională, deoarece forțele germane din Balcani au trebuit să se retragă și să prioritizeze apărarea aliaților lor unguri. Acest lucru a însemnat că Axa a pierdut rapid controlul asupra altor state balcanice mai la est, mai aproape de România, precum Bulgaria și Grecia.

Uneori cred că mulți americani subestimează cât de importantă a fost România pentru apărarea Europei de Est. În primul rând, oferea o bună apărare geografică pe munții Carpați, dar, în același timp, amenința posesiunile sovietice din Ucraina. Sovieticii nu puteau ocoli România, indiferent de cât de reușită a fost Operațiunea Bagration, care a avut loc cu două luni înainte de lovitura de stat din 23 august. Așadar, dintr-o perspectivă operațională, ofensiva sovietică combinată cu lovitura de stat au fost devastatoare. 

Pentru mine, ca istoric, trecerea României de partea Aliaților marchează sfârșitul ofensivelor din 1944 și începutul ultimei etape a războiului în Europa. Nu poți vorbi despre eșecurile germane la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945 fără să vorbești despre România. Schimbarea de tabără a României pregătește Fronturile al doilea și-al treilea ucrainiene pentru a pătrunde mai adânc în Balcani și a lansa ultimele mari ofensive ale războiului împotriva Ungariei. Pentru ofensiva bombardierelor Aliaților, marchează sfârșitul primei etape a Planului Petrolier.

După 23 august, atenția s-a îndreptat spre ținte din Germania. În special, ținte de transport și rafinării de petrol sintetic. Pentru trupele de teren americane, acest lucru are, de asemenea, un impact major asupra operațiunilor lor de teren. Din cauza penuriei de combustibil, forțele germane sunt limitate în capabilitățile lor ofensive, ceea ce vedem că se materializează mai târziu când germanii lansează Operațiunea Wacht Am Rhein pe 16 decembrie 1944, cunoscută mai frecvent sub numele de Bătălia de la Bulge.

Când privim impactul pe termen lung al loviturii de stat din 23 august asupra războiului, prima mea reacție este să fac referire la Bătălia de la Bulge. Unul dintre numeroasele motive pentru care germanii nu au reușit să obțină o breșă operațională majoră a fost lipsa de aprovizionare cu combustibil suficient. Căderea sau trecerea României de partea Aliaților este o parte a acelei povești.

– Grant T. Harward: Atacul sovietic a venit mai devreme decât se aștepta. Stalin a optat pentru o strategie de presiune pe forțele Axei de-a lungul întregului și vastului front de est. De asemenea, își dorea ca forțele sovietice să cucerească Europa de Sud-Est pentru a domina regiunea după război. Armata Roșie era pregătită la sfârșitul lunii august și a lansat un atac în două direcții, care a pătruns rapid la Iași și peste Nistru, amenințând să încercuiască armata germană în centrul Basarabiei. 

„Întoarcerea armelor” de către România a ajutat, deci, Aliații. Forțele sovietice au putut avansa rapid și nu au fost oprite pe o linie de-a lungul Munților Carpați. Armata Roșie a beneficiat de sprijinul Armatei Române în timpul luptelor din Ungaria și Cehoslovacia. Sovieticii nu au fost nevoiți să aloce atât de multe trupe pentru sarcini de ocupație, deoarece statul român a continuat să funcționeze. 

Americanii au avut ocazia să evalueze cât de eficient a fost bombardamentul lor de precizie împotriva Ploieștiului și să obțină informații de la trupele române instruite pe echipamente germane, cum ar fi radarul. Ocupația sovietică a României a întrerupt, de asemenea, Germania nazistă de la principala sa sursă de petrol, dar asta aproape sigur s-ar fi întâmplat cu sau fără lovitura de stat regală, deoarece frontul germano-român fusese rupt, fără aproape nicio șansă de a-l reforma în altă parte.

– PressOne: Aliații i-au oferit Regelui Mihai vreo garanție pentru integritatea statului?

– Luke Truxal:  Aș putea să mă înșel, dar nu sunt conștient de vreo garanție pe care americanii să i-o fi oferit regelui Mihai despre viitorul statului român. Din ceea ce înțeleg, americanii par să înțeleagă că România va cădea oricum sub sfera de influență sovietică după război, indiferent de ce ar face ei. Chiar și Churchill știa că o astfel de garanție nu putea fi oferită de americani sau britanici. 

– Grant T. Harward: Regele Mihai, planificatorii săi militari și liderii partidelor s-au întâlnit și au planificat să-l aresteze pe Antonescu și alți membri ai guvernului, să obțină sprijin aerian anglo-american și să reziste contra-atacului german. Unul dintre cei mai importanți membri ai conspirației a fost un colonel care era șeful de stat major al Comandamentului Militar al Capitalei, care putea să-și convingă superiorul să închidă orașul după lovitura de stat regală.

În ultimul moment, conspiratorii au trebuit să își devanseze cronologia cu câteva zile înainte de a fi pregătiți, deoarece Antonescu urma să se întoarcă pe front după numai o scurtă perioadă de timp în capitală, în care își stabilise un nou cartier general pentru un refugiu național în sudul Transilvaniei. Liderii politici nici măcar nu deciseseră încă cine ce roluri va ocupa în noul guvern. Regele a continuat oricum.

Pe 23 august, când regele l-a arestat pe Antonescu după ce acesta a refuzat să negocieze un armistițiu sau să se retragă pentru a permite altcuiva să o facă, trupele române au blocat orașul și au început să dezarmeze trupele germane din capitală. Curând după aceea, alți membri cheie ai regimului Antonescu au fost, de asemenea, arestați.

O tentativă de contra-lovitură germană, sprijinită de atacuri aeriene asupra Bucureștiului, a eșuat rapid. Un grup mic de comuniști a asistat trupele române în arestarea trupelor germane în alte orașe. În timp ce forțele germane și române luptau în jurul Bucureștiului și Ploieștiului, pe front, trupele germane și române, până de curând aliate, au evitat să se lupte între ele și au încercat în schimb să scape. 

Trupele române de pe front s-au simțit adesea trădate de conducerea lor, deoarece încă îi urau și se temeau de sovietici. Armata Roșie a tratat majoritatea românilor pe care i-a depășit ca pe prizonieri de război inamici care urmau să fie închiși în Uniunea Sovietică. Sovieticii au reînarmat câteva unități românești și le-au permis să lupte împotriva germanilor în retragere.

În timp ce trupele sovietice se revărsau în România, o delegație română a călătorit la Moscova pentru a negocia un armistițiu. Lucrețiu Pătrășcanu, un lider comunist, credea că ar putea obține condiții bune pentru noul guvern român, care era condus de generalul Constantin Sănătescu, numit de Mihai I. Stalin s-a asigurat că nu s-a semnat niciun acord până când forțele sovietice nu au ocupat România și nu avansau și în Bulgaria și Serbia. Sovieticii s-au dovedit, de asemenea, implacabili, insistând asupra unor condiții stricte. Armistițiul sovieto-român a fost semnat abia pe 12 septembrie 1944, punând România sub controlul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control.

Citește aici partea a doua a acestei discuții despre evenimentele din 23 august 1944 și impactul lor asupra istoriei Europei.