Alexandru Solomon despre „Arsenie. Viața de apoi”: „Dacă biserica ar face un efort de chestionare a rolului ei, ar putea să aibă o influență socială enormă în bine”

Alexandru Solomon a plecat în pelerinaj pe urmele lui Arsenie Boca, încercând să înțeleagă ce înseamnă cultul acestui personaj, care sunt originile și motoarele lui interne, care sunt credințele oamenilor și de ce și cum a ajuns această figură atât de populară. Pe drumul lui a fost însoțit de câțiva oameni, pelerini-actori, într-o călătorie ce îmbină poveștile oamenilor cu ficțiunea constructului cultului lui Arsenie, dar și cu o implicare personală directă a regizorului. 

E un film pornit din furie și indignare, legate de legătura prea strânsă dintre biserică și stat, spune chiar Alexandru Solomon, într-un interviu pentru PressOne, dar și de o chestiune identitară – cum îți găsești locul într-o stat, teoretic laic, ce alunecă într-o direcție ortodox-naționalistă. 

Am stat de vorbă cu Alexandru Solomon la Festivalul de Film Anonimul, înainte de intrarea lui „Arsenie. Viața de apoi” în cinematografe. 

După cum era de așteptat, chiar de la lansare, filmul a fost primit cu reacții virulente din partea zonei conservatoare – chiar recent, proiecția a fost interzisă la Arad, la presiunea grupurilor religioase. „Dacă îndrăzniți să proiectați filmul, venim acolo și va fi circ, facem scandal!”, ar fi transmis acestea Centrului Municipal de Cultură Arad. 

E interesantă formula aleasă pentru film, organizarea unui pelerinaj propriu cu actori care au o înclinație personală spre astfel de lucruri. Cum a fost procesul? 

Am mers inițial în pelerinaje organizate de asociații. Mi s-a părut că tot cultul e, până la urmă, un pachet de straturi de ficțiune adăugate, unele încă din timpul vieții lui, unele construite chiar de el, unele după. Toată imaginea pe care și-a construit-o el însuși, de duhovnic popular, adaptat vremurilor lui, e deja în sine o construcție ficțională. La toate acestea se adaugă tot ce s-a întâmplat după moartea lui. Mi s-a părut logic să facem un fel de reconstrucție ficțională împreună.

Cel mai simplu era să îi iau în batjocură pe oamenii care merg în pelerinaje. Nu aducea însă nimic, nu înțelegeam nimic, nici eu, nici oamenii din film, nici publicul. Iar la partea de – să-i zicem – mașinărie din spatele bisericii, oricum nu am acces. E interesant, mai degrabă, de văzut care e motorul popular al cultului. 

Cum au fost aleși oamenii din film și cum a fost lucrul cu ei? 

Am avut mai multe criterii pe care le-am comunicat către agenția de casting cu care am lucrat – căutăm oameni care sunt credincioși, care au mai fost în pelerinaje sau au o înclinație pentru asta. Care știu ceva despre Arsenie Boca, îi interesează figura lui. Alt criteriu era de diversitate, de vârstă, educație și mediu. Și, în același timp, fiind chemați printr-o agenție de casting, erau oameni care au mai avut de-a face cu camera. 

Am făcut niște mici încercări cu ei, am citit împreună niște texte, le-am discutat, după aia am făcut discuții unul la unul și am ales cam jumătate dintre cei pe care i-am văzut. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Interacțiunea cred că a fost foarte transparentă. Nu se putea să păcălim oamenii. Nu ar fi fost corect întâi și nu cred că oamenii ar fi avut încredere în mine, în film, să se deschidă așa. Era normal să facem asta. Și mi s-a părut că e important și să existe uneltele și mijloacele filmului la vedere, ca spectatorul să știe ce e document, ce e cinema verite, lucruri filmate fără niciun plan și cum se construiește partea de ficțiune cu tablourile vivante. 

În primul rând, mi-am spus clar că trebuie să fiu și eu parte din film și să mă deschid, ca să obțin același lucru de la ei. Știau foarte clar ce facem, care-i planul, în fiecare zi dimineață le reaminteam ce-o să facem în ziua respectivă, ce o să citim, unde ne oprim, ce discutăm și că vom avea și momentele astea de confesional, cum le ziceam eu, de dialog unul la unul în fața acelei perdele bisericești. 

Și cred că grupul, se simte asta un pic și în film, s-a sudat pe parcursul zilelor astea, adică spre final se simt mai bine unii cu alții, chiar dacă erau diferențe de credință sau de mentalitate. Și, în fine, le sunt recunoscător că s-au deschis. 

Unii dintre ei erau din echipă, nu? De exemplu Arsenie, care zicea că nu e credincios. 

Sunt câțiva oameni pe care i-am adus dintre cunoștințele mele. Cosmin Neculau, care îl întrupează pe Arsenie, Larisa Crunțeanu, care e artistă vizuală, și un cuplu pe care îl știam dinainte. 

Mi s-a părut că e important să fie și păreri din zona asta mai „progresistă”, „necredincioasă”. 

Partea cu tablourile vivante nu cred că am înțeles-o în totalitate și m-a făcut să mă întreb dacă nu există un soi de ridiculizare, caricaturizare, chiar dacă neintenționată, a oamenilor, prin punerea în acele ipostaze. 

Nu a fost nicio intenție de a-i ridiculiza. Intenția a fost de a juca împreună niște momente de tipul ăsta, de-a face într-un mod foarte naiv și stângaci, uneori, un soi de reprezentare a miracolelor, a unor lucruri care sunt invizibile, de fapt. 

Credința nu poate fi făcută vizibilă. Partea asta de mister nu poate fi vizualizată. Și tocmai exercițiul ăsta mi s-a părut că aduce o dimensiune bună. Oamenii au participat la asta ca la un soi de joc, așa cum erau obișnuiți să joace în filme de ficțiune, făcând figurație. 

E un soi de performativitate care nu e caricaturală. E doar naivă, dar e naivă pentru că ăsta e și spiritul miracolelor. Arată ideea de construct al miracolelor, al unei figuri religioase, populare. 

Oamenii și-au chestionat credințele în tot acest proces? Să-și dea seama de partea ficțională a poveștii lui Boca? 

Anumite lucruri, da, anumite povești, de exemplu despre presupusa asasinare a lui Arsenie, despre care se vorbește în film sau presupusa lui vizită la Ceaușescu. Odată discutate la filmare, oamenii și-au mai ridicat niște semne de întrebare, dar credința în sine nici n-am vrut și nici nu se poate chestiona. 

Mai ales legătura asta foarte puternică a figurii lui Arsenie Boca cu sănătatea oamenilor.

Sunt sute de mărturii de oameni care declară că s-au vindecat grație lui în timpul vieții, în urma unor întâlniri cu el, dar și după moarte, pur și simplu prin vizitarea mănăstirilor.

Aici e ceva atât de existențial, e dorința oamenilor de supraviețuire și de luptă cu boala. Nu pot să chestionez asta. 

Cum ți le explici? 

Prin sărăcia sistemului medical românesc, prin lipsa de încredere în știință. Cred că pandemia a mai dat o lovitură zdravănă încrederii în medicină. 

Sunt o grămadă de medici ei înșiși captivați de gândirea magică. Pentru că și medicii sunt oameni, trăiesc într-un sistem care-i complet deficitar, pe care îl simt și ei deficitar. Sunt neputincioși în multe cazuri. Și atunci, cu ce te ajuți? Ce ți-a mai rămas? Curțile spitalelor în România sunt pline de capele și biserici, făcute unele cu bani publici, altele cu banii bisericii, nu știu exact. 

E un film, spuneai, pornit din furie. 

Mai degrabă indignare față de legătura asta mult prea strânsă și toxică între biserică și stat. Statul profită de capitalul bisericii, biserica profită de stat. Ideea că România e un stat laic nu prea e respectată. 

De acolo vine indignarea mea. Și din faptul că, din păcate, biserica nu și-a făcut niciodată un examen istoric, care să ducă la o reformă a ierarhiei și să spună niște adevăruri. Să spună ok, oameni suntem, am greșit, hai să vedem ce facem. Nu s-a făcut asta nici după colaborarea cu dictaturile dinaintea războiului și din timpul războiului, adică nici cu cea regală, nici cu cea antonesciană sau cu legionarii. Au colaborat cu toate.

Nici după dictatura comunistă. Ierarhia a supraviețuit. Și regulile, și finanțările, și bugetele. De-aia am și făcut performance-ul de la Patriarhie în 2017 (când Solomon și-a tăiat palma stângă apoi, cu mâna plină de sânge, a început să arunce cu bani, n.red), la vizita Patriarhului Kiril, tot pe fondul ăsta de indignare. Mi s-a părut că e un cinism maxim atunci, că s-a atins vârful cinismului politico-bisericesc și în relație cu Rusia.

Apropos de acel performance, mi s-a părut că acolo, indirect și fără intenție, oamenii săraci au fost puși în ipostaza umilitoare de a alerga după banii aruncați. 

Da, sigur că a fost umilitor. Era umilitoare situația asta accidentală. Dar, în același timp, asta se întâmplă, din păcate. Că nu există securitate socială, de fapt, pentru multe categorii de oameni în România. Sunt oameni dependenți de aceste pomeni. E un reflex stabilit, și statul face pomeni, și biserica face pomeni în loc să facă o rețea de sprijin social serioasă. Nu cumva convine structurilor politice această dependență a oamenilor în loc de o securitate socială adevărată? 

Sistemul social n-ar funcționa mai bine în România dacă am apela mai puțin la ceruri de fapt, nu? Soluția e, desigur, să faci un stat mai echitabil și o construcție socială mai sigură pentru oameni, de la sistem medical până la pensii. Este o neîncredere însă în ideea asta de stat social. Auzi tot timpul, statul nu-i capabil, trebuie privații să facă, să privatizăm în continuare tot ceea ce s-a făcut în ăștia 30 de ani. S-a privatizat orice, la drumuri până la spitale, de la școli până la industrie și agricultură. Nimeni nu mai crede că statul e capabil să facă lucruri.

Este și fragmentul din film cu doamna care lucrase în fabrică și fabrica s-a închis. O discuție despre tranziție, de fapt, și despre un contract social pe care oamenii îl simt ca inexistent. 

Da, oamenii, pelerinii din film exprimă și neîncrederea în democrație. Sigur că statul i-a păcălit în fel și chip în toți anii ăștia. Pierderea încrederii în democrație și în știință la un loc duce la un cocktail extraordinar de periculos. Și ei spun asta, nu? Degeaba votăm. 

Asta explică și multe dintre teoriile conspiraționiste, tratamentele alternative, cu oameni care cred în diverse lucruri pentru că nu mai au încredere în stat. Practic, aceste „credințe iraționale” vin de obicei la pachet – cred că Arsenie mă va vindeca, dar mai cred și o grămadă de alte lucruri pe lângă – antivaccinism, UE ne vrea răul șamd. 

Cred că dacă ești așa frustrat și dezamăgit și înșelat, gândirea asta magică începe să funcționeze în toate direcțiile. Credința că lumea e condusă de ocultă, că lucrurile sunt aranjate conspirativ la nivel mondial, deci și UE e parte din mecanismul ăsta. Începi să înțelegi lumea printr-un filtru magic, în toate direcțiile.

Lumea cred că e într-o depresie majoră, o depresie preapocaliptică, în care omul se simte din ce în ce mai mic și neputincios și caută o salvare. Salvarea nu e decât în lumea de dincolo. 

Cu toții ne lovim de oameni care cred în tot felul de lucruri, pe care îi unește, să zicem, credința că suntem controlați de forțe oculte. Cum ne raportăm la ei? 

Un soi de Satană întrupată de ceva misterios, da. Ceilalți. Ei. De asta am vrut să facă în film gimnastica asta rațională, un pic. Uite, astea sunt documentele. Asta s-a întâmplat de fapt cu Arsenine Boca. Ce credeți? 

Am încercat să fac cu pelerinii exercițiul asta. Și cred că asta e ceva ce se poate face la nivel mai mare. Pe de-o parte prin educație. Și se poate face și prin presă.

Pentru că problema e că și presa a concurat foarte mult și la nașterea cultului lui Arsenie Boca și la vehicularea tuturor acestor minuni din ce în ce mai năstrușnice fără niciun fel de chestionare. 

Am alertă Google cu numele lui Arsenie Boca și în fiecare zi sunt articole în presa centrală, reluate periodic, despre aceste miracole pe care nimeni nu le chestionează. Se prezintă miracole ca date istorice, factuale, în presa românească centrală. Televiziunea și presa scrisă concurează în continuare la alimentare acestei gândiri magice necontrolate. 

Cum a pornit cultul? 

Am cercetat un pic și am și făcut un fel de scurtmetraj documentar, un dialog cu primul jurnalist care a scris despre Arsenie Boca într-o revistă la București. Primul articol apare în toamna lui 1999. Până atunci, Arsenie era un fenomen zonal, adică țăranii din satele unde a predicat el Făgăraș și Hațeg pe acolo își mai aminteau de el. 

A existat această inițiativă jurnalistică în Formula AS, după aceea fenomenul a crescut pornind de la aceste articole, pentru că ei au început să scrie relativ des. Jurnalistul respectiv a cules mărturii din țara Făgărașului și de la Hațeg, de la oameni care l-au cunoscut, de la țărani, dar și securiști, pe unde a fost el închis. 

Asta n-a intrat în filmul mare, dar cred că asta e o dimensiune care trebuie discutată. Așa se cheamă filmul ăsta scurt, „Cum a apărut fenomenul Arsenie Boca”. E și interesant că fenomenul a crescut odată cu social media. Adică Arsenie Boca pătrunde masiv după 2004-2005, când începe Facebookul să fie folosit și în România.

Și aici ajungem la problema responsabilității, până la urmă, care e și a jurnalistului, care scrie ceva și de mai departe un mesaj, dar și a omului care dă share pe nemestecate. Acest share cu nemiluita e, până la urmă, dezinformare. 

Oamenii sunt foarte porniți pe convingerile lor, în așa fel încât dacă văd ceva pe Facebook sau pe alte social media, care le convine sau care e o demonstrație în plus a convingerilor lor, nu mai judecă nimic, nu mai analizează. Cred că aparatul critic al omului s-a măcinat rău. 

Asta duce la stoparea dialogului. 

Internetul e plin de polarizare furioasă. Filmul e gândit și ca o Poiană a lui Iocan în care ne întâlnim, și e clar că nu suntem de acord, dar e ok, putem vorbi despre asta, putem conviețui. Altfel, polarizarea asta care e în spațiu virtual, e clar că are un efect asupra vieții reale, asupra felului în care conviețuim în mod real. 

Filmul arată și diversitatea de oameni care cred în astfel de lucruri. Pentru că, din „bula cealaltă”, de multe ori există prejudecata că toți sunt într-un anumit fel – săraci, needucați etc. 

Asta am descoperit în pelerinajele de documentare, că lumea care merge în pelerinaje e foarte diversă și ca vârstă, clasă socială, pregătire educațională. Într-unul din primele pelerinaje în care am fost a venit la mine un tânăr de nici 25 de ani care mi-a zis că îi plac foarte tare filmele mele și cele ale lui Jude. Nu era neapărat tipul clasic de la televizor din știrile despre pelerinaje. 

Dar sunt oameni de știință care apar pe tot felul de bloguri și canale de YouTube care emit teorii conspiraționiste, care se bat cap în cap cu teoria evoluției. De fapt, continui ce am descoperit în Abhazia, la Institutul de Primatologie (în documentarul „Oulăle lui Tarzan”, regizat tot de Solomon, n.red.), faptul că cercetătorii tineri deveniseră credincioși, lucrând cu maimuțe, teoretic pe o bază științifică darwinistă. Chestionau tocmai fundamentul profesiei lor. Nu are legătură cu meseria sau cu gradul de cultivare. 

E Arsenie reprezentativ pentru BOR? 

Puterea lui populară, atracția lui vine din faptul că e un personaj care e cumva periferic în Biserica Ortodoxă. A fost eliminat din mănăstire, n-a mai avut dreptul să fie preot. Ceea ce a scris și-a predicat el și felul în care a pictat sunt lucruri destul de necanonice.

Era un tip care era foarte deschis și la alte influențe, ca parte din generația asta, care s-a maturizat în anii 30, influențată de Eliade și de Orient și de hinduism și așa deoparte. Sunt niște ecouri de acolo în ce scrie el. Era un ortodox, dogmatic în felul lui, dar care a absorbit totul de chestii moderne sau din alte lumi spirituale. Și asta îl face, cred, și mai actual și mai modern și oamenii au simțit asta. 

E și un soi de industrie eco-bio în jurul lui Arsenie Boca. Ceaiuri, miere, tot felul de produse. Pentru că Arsenie avea un discurs despre sănătate și natură, care se pliază pe fricile noastre de azi. Și asta l-a făcut și mai atractiv, și mai actual. Adică nici nu trebuie să-l idealizăm, dar a avut un fler pentru ce înseamnă lumea contemporană și care sunt problemele ei, fricile oamenilor, la ce trebuie să răspundă un duhovnic. 

Biserica cum se raportează la el?

Tocmai pentru că el e așa multiform și contemporan, evident că nu bine. Asta deranjează nucleul dur, tradiționalist, conservator al Bisericii. Au mai ieșit și în spațiu public niște reacții de tipul ăsta, din partea, mai ales, moldovenească a Bisericii, care e păstrătoarea miezului conservator. 

Mi-a plăcut replica unei doamne din film – „Nu mai am încredere în preoți”. Din afară, pentru un agnostic sau hai să zicem necunoscător, Biserica pare un monolit, nu îi vezi fricțiunile. 

Sunt o grămadă de credincioși ortodocși care n-au nicio treabă cu instituția, care consideră că instituția e coruptă, politizată. Dar sunt credincioși, se duc la biserică, au nevoie de legătura asta. Arsenie, fiind o figură expulzată, cumva, din biserică, rebelă, a avut atracție și pentru toată categoria asta de credincioși, care sunt anti-sistem bisericesc. 

Biserica, la un moment dat, după 10 ani de cult foarte popular, au zis ok, o să-l canonizăm. Nu l-au canonizat până acum. S-a depus dosarul în 2018. Sunt 5 ani de atunci. Dar au făcut acest pas. Cumva asta, cred, îi stirbește din atracție pentru oameni. Cultul lui a scăzut de când a fost semi-oficializat. Îl încadrează în matca asta instituțională. Îmi explic declinul cultului și prin faptul că a fost cumva adoptat de ierarhie. Chiar dacă nu l-au canonizat. Și se vede că ezită în continuare. S-a tot amânat. 

Spuneai că epoca iluministă s-a terminat și ne întorcem la credințele magice. Suntem, poate, într-o epocă post-adevăr. Care e, dacă există, rolul artei?

Eu fac filme ca să las un fel de mărturie, să rămână ceva înscris, înregistrat despre cum și ce văd eu din bucățica mea de lume și să existe această oglindă în care oamenii se pot uita și să judece singuri. Altceva nu poți spera. 

Și cred că, din păcate, gustul ăsta majoritar în zona culturală pe care îl promovează și clasa politică, e foarte tradiționalist, conservator. În ultimii 30 de ani, toți politicienii se plâng că imaginea României e stricată de artă și de film ca și cum nu România ar trebui îndreptată, ci imaginea ei. Neînțelegerea completă vine dintr-un soi de lipsă de educație artistică. Vrem să păstrăm mizeria sub preș. Sunt modele lângă noi, Ungaria, unde Orban a reușit să sugrume cultura vie într-un stat aparent democratic. Politicienilor le convine cultura moartă, nu deranjează pe nimeni. 

Nu o să schimbăm noi lumea cu un film dar da, cred că e nevoie de dialog prin film, să faci o punte. Pelerinajul din film, cu oameni atât de diferiți, la care altfel poate nu aș fi ajuns, continuă și în sală, după proiecții, prin discuții. 

Crezi că ar fi posibile astfel de discuții în biserică? 

Mi-ar plăcea foarte tare să ajung la oameni care sunt în ierarhia bisericească sau în mediile teologice. E o comunitate foarte diversă, doar că nu știu în ce măsură oamenii sunt liberi să vorbească, pentru că ierarhia e destul de strânsă. 

Există și bariera asta indusă dinspre biserică și anume „noi știm dogma, voi nu sunteți pregătiți să discutați lucrurile astea, n-ați învățat carte teologică, deci adevărul e la noi”. Biserica e recunoscută pentru închiderea ei. 

Cred că dacă biserica ar face un pic de efort de deschidere și de chestionare a rolului ei, ar putea să aibă o influență socială enormă în bine, dar trebuie să pornească de la auto-analiză, să își facă un examen al istoriei recente. De fapt, e un examen pe care nici măcar statul român nu l-a făcut. 

E România pregătită să se confrunte cu adevărurile astea?

De ce să nu fie? Trebuie apucată problema de coarne. Adică nu poți să aștepți așa un moment în care lucrurile să vină printr-o iluminare a populației. Trebuie să începi de undeva.