„Am fost doar un nume pe ecran, care a trecut neobservat.” Facultatea online: intră toată lumea, scapă cine nu mai poate

La două săptămâni după ce a început facultatea online, Alexandra a avut primul atac de panică. După o lună simțea deja că nu mai face față. La sfârșitul semestrului și-a retras dosarul și a abandonat. Era în cel mai negru  moment din viața ei. Astăzi Alexandra învață la o altă facultate și are un job part-time ca pet-sitter în Oradea. 

Își amintește cât de „goală” a lăsat-o experiența învățământului online și, chiar și acum, la mai bine de un an după ce a închis acel capitol, încă simte urmările. 

Era o tânără de 18 ani cu mult timp liber și cu și mai mult entuziasm. Toată vara a stat și și-a plănuit ținutele pentru prima lună de facultate. Și-a luat caiete, markere, toate rechizitele posibile încă din august, pe când ceilalți prieteni ai ei erau pe la mare. Tot entuziasmul i-a pierit într-o singură frază:

„Ne pare rău să vă anunțăm, dar din cauza situației epidemiologice actuale, ne vedem nevoiți ca activitatea din acest an să fie desfășurată exclusiv online.”

Atunci a simțit, pentru prima dată, un mare gol în stomac.

Alexandra a plâns ore întregi, așa își amintește acum, dar atunci s-au simțit de parcă ar fi fost zile. Urma să studieze limbi moderne și voia să devină profesoară. Din acel moment însă, nimic nu a mai fost la fel, iar acel gol din stomac s-a făcut tot mai mare, până a înghițit-o cu totul.

„Îmi doream din generală să studiez limbi străine. Aveam o anumită plăcere în a cunoaște cât mai multe dintre limbile vorbite în lume. Pasiunea mea a fost, pur și simplu, strivită de sistemul online. Pentru mine au fost ore, zile și săptămâni de chin, în care îmi doream așa tare să nu ajung să detest ceea ce am iubit atâția ani: literatura străină. Din păcate, exact asta s-a întâmplat. Situația era haotică, de multe ori îmi pica internetul în mijlocul unei fraze. Pur și simplu simțeam că nu sunt auzită și înțeleasă.”

După un semestru în care a trecut prin mai multe stări, Alexandra a părăsit facultatea și a rămas, de atunci, fără pasiunea care i-a fost ghid ani de zile.

„N-o să uit niciodată momentul în care am zis îmi ajunge. Se apropia sesiunea și am realizat că am ajuns să ascult filmulețe pe YouTube ca să învăț ceea ce la facultate se explica foarte greu. Am realizat în acel moment câte carențe erau în mediul online. Pe lângă faptul că niciodată nu am cunoscut un profesor și nici ei pe mine, am fost doar un alt nume pe un ecran, care a trecut neobservat. Au fost zile când m-am întrebat dacă a observat cineva vreodată că m-am retras. Probabil că răspunsul e nu.”

Învățământul online a fost văzut, încă de la început, ca o măsură de mare nevoie, dar de scurtă durată. Ei bine, decizia nu a fost una care să țină puțin. Foarte mulți tineri sunt acum în anul doi de facultate fără să fi avut o zi de cursuri fizice. Alții s-au văzut la față doar un semestru, iar cei pe care pandemia i-a catapultat, tot online, în anul 3 își pregătesc, confuzi, licența. 

Psihologul Andrei Alexandrescu explică situația prin care a trecut Alexandra, dar și numeroși alții ca ea.

„De cele mai multe ori ține și de așteptările fiecărui om. Tinerii absolvenți văd studenția într-un anumit fel, iar pandemia i-a lăsat fără multe lucruri frumoase din această perioadă. Pe lângă asta, pandemia și trecerea online au creat o stare generală de haos. Sunt prea puține instituții cu adevărat pregătite să facă față unui sistem online. Dezorganizarea generează o stare de frustrare și dezamăgire în studenți și nu numai.”

Conform unui raport al Ministerului Educației din România, rata abandonului universitar ajunsese la finele anului 2019 la 9,6% și a crescut în toată această perioadă. Același raport arată că deși erau înscriși aproximativ 400.000 de studenți la începutul anului 2019, doar 360.000 au și terminat în 2020. 

De altfel, Sorin Câmpeanu, ministrul Educației, a recunoscut că sub mandatul lui abandonul școlar a crescut. „Este un record absolut, trist pentru abandon şcolar. Atunci când vom avea cifrele pentru anul 2021 mă tem că ele vor fi încă şi mai grave”, spunea ministrul pe 16 ianuarie 2022. 

„Gândiţi-vă că sunt studenţi care încheie cel de-al doilea an universitar şi care nu au văzut cum arată un amfiteatru, nu au putut să participe cu adevărat la partea de lucrări practice, nu şi-au cunoscut colegii. Sunt deja efecte majore, iar acestea vor fi multiplicate”, mai spunea ministrul Câmpeanu.

Ce se ascunde însă în spatele acestor cifre? Ce anume îi face pe studenți să renunțe la studii sau să nu se mai înscrie la facultate în contextul pandemiei? 

Eu vs. Facultate online

Experiența facultății online nu m-a ocolit nici pe mine. Terminasem clasa a 12-a online și speram că primul an de facultate va fi o experiență normală. Pandemia a avut alte planuri. A fost o dezamăgire interioară mare pentru un proaspăt absolvent de liceu, care se și vedea la poarta facultății, pășind în cea mai grozavă perioadă a vieții. Abia așteptam să îmi fac prietenii ăia pe care să îi am toată viața, așa cum auzisem de pe la familie sau cunoștințe. 

Am fost trezită la realitate de același mesaj banal postat de facultate, de care s-au lovit probabil toți bobocii care împărtășeau din visele mele. De acolo, deși am încercat să mă integrez și să continui în circumstanțele date, nimic nu a mai fost la fel. 

Să fii boboc la o facultate e o experiență  oricum grea și fizic, ei bine, să fii boboc în mediul online e cu adevărat crunt și obositor. 

Nu am reușit niciodată să mă conectez cu colegii și profesorii. Nu ajungeam la ei – și nici ei la mine – din spatele unui monitor. Totul era robotizat, trăiam cu impresia că oamenii micuți pe care îi vedeam pe ecran nu sunt reali. În timpul cursurilor apăreau tot felul de filtre pe platformele digitale pe care studiam, unele chiar te așezau într-un amfiteatru împreună cu colegii și profesorul, dar încăpățânarea instrumentelor virtuale de a crea o pseudo-realitate care mima viața reală mai rău m-a iritat. 

S-a simțit până și lipsa unui program de integrare sau măcar a câtorva ore special programate să ne facă să înțelegem mai bine situația. Se tot zvonea că o să fim chemați într-o zi să ne fie prezentată facultatea. Am rămas cu pozele de pe Google cu facultatea și sălile, pentru că, de fapt, nu am fost chemați niciodată. 

M-am simțit singură. Doar eu și monitorul. Un birou. O cameră unde am încercat să dau ce-i mai bun din mine, dar fără să înțeleg prea clar ce se întâmplă în jur. De aici și până să ajung să nu-mi mai doresc să mă ocup de facultate a fost doar un pas. 

E destul de greu să te motivezi și să îți dai seama pentru ce lupți din spatele unui monitor. Abia în al doilea an, când m-am înscris la un alt program de studiu și am discutat cu mai mulți colegi, am realizat că de fapt nu eram singura în acea situație și că mulți oameni rezonau cu experiența mea. Am întâlnit persoane cu povești asemănătoare, care la rândul lor au abandonat anul, tot din cauza pandemiei și învățământului online.

Studenții care au ales să plece

Irina Corha are 21 de ani și e din Cluj-Napoca. Liceul l-a făcut la Romulus Ladea, profilul Arte Plastice. E pasionată de desen de când se știe și oricând are o zi încărcată se detașează de realitate schițând pe foaie orice îi trece prin cap. 

Primul ei contact cu învățământul online a avut loc în liceu, când a aflat că va sta două săptămâni acasă. „Atunci mi s-a părut ceva foarte wow, acum după 2 ani sunt tot acasă, dar nu la fel de bucuroasă și mulțumită cum am fost atunci.” 

Abia în prag de Bacalaureat și-a dat seama ce înseamnă să înveți online, să-ți faci temele singură și fără posibilitatea de a lua măcar meditații, din cauza virusului.

După ce a trecut și de Bac, a decis să își continue studiile tot în același domeniu, la Universitatea de Artă și Design din Cluj, specializarea Design. După admitere a așteptat răspunsul cu sufletul la gură – habar n-avea că greul abia atunci urma să vină. 

„Când am dat admiterea, mi-am dat seama ce înseamnă facultate online: oboseală și nervi întinși. M-am bucurat atât de tare să îmi văd numele printre cei admiși, pentru mine era mai mult decât un loc la facultate, era ca o confirmare că fac ce trebuie și oamenilor le-au plăcut lucrările mele. 

Când am primit vestea că facem online nu m-am speriat deloc, am zis: «Gata, e ușor.» Dar nu a fost așa. Am fost exclusiv online, nu am mers deloc la facultate. Când aud unii de facultate online se bucură. Eu am simțit pe pielea mea ce crunt e. Nu mai spun că facultatea mea, cea de design, era misiune imposibilă online. Efectiv urma să învăț să desenez online.”

Pentru Irina asta a sunat absurd. „Eu compar desenul cu clasa I. Învățătoarea îți ia mânuța și te învață să faci litere. Așa și la desen, profesorul îți arată concret niște tehnici pe hârtie. Nu ai cum să reproduci tehnicile pe un calculator, dar asta ni s-a cerut.”

Mediul online a ținut-o în loc pe Irina. Sau cel puțin așa a simțit ea. Nu a înaintat deloc spre ceea ce își propusese la început. Primea zilnic teme, care urmau să fie corectate tot online.

„Să ți se corecteze o temă la desen online e cel puțin ciudat, fiecare elev făcea ce voia cu feedback-ul primit. Unii continuau cu greșelile, alții se chinuiau să se corecteze așa cum știau mai bine. O singură linie greșită poate strica întreaga perspectivă a unei lucrări și asta era foarte frustrant. Te chinuiai singur să înveți cum să faci lucrurile așa cum se cer, ba chiar am ajuns să mă uit pe YouTube, ca să pot să înțeleg ceva.”

Toate acestea au dus-o pe Irina în punctul în care să spună: stop, nu mai pot. Nu mai suporta să își petreacă fiecare zi, de dimineața până seara, în fața unui monitor. De fapt, școala online îți face asta: te face să crezi că ești blocat, că nu evoluezi, te extenuează și apoi te aduce în stadiul în care îți pierzi complet încrederea că faci ceva bine. 

Astăzi Irina e la o altă facultate, de data aceasta în format hibrid. Vrea să se angajeze part-time la o cafenea din centrul Clujului.

Desigur, mulți au reușit și reușesc să se adapteze, alții însă încă se chinuie să facă față. „După ce am renunțat m-am simțit liberă, nu mai eram blocată într-o încăpere din care nu vedeam lumina soarelui. Privind înapoi consider că a fost cea mai bună decizie pentru mine, dar am regretul că nu a fost altfel și că nu am avut parte de experiența completă. Știi, întrebarea aia, «oare cum ar fi fost dacă?…» Eu nu o să primesc niciodată un răspuns”, adaugă Irina.

„Haosul ne face rău, este o caracteristică umană să plecăm dintr-un loc care ne aduce neliniște. Tinerii nu se regăsesc în situații în care nu știu ce au de făcut, nu știu unde să caute ajutor, efortul este prea mare în raport cu recompensa primită și cei mai mulți pleacă dintr-un astfel de mediu”,  spune pentru PressOne psihologul Andrei Alexandrescu.

Profesorul universitar Bogdan Nadolu de la Universitatea de Vest din Timișoara a fost interesat de parcursul studenților în mediul online, respectiv în pandemie. Așa că a redactat două cărți tematice: Student în timp de pandemie și Un an de studenție în pandemie. Acolo se regăsesc numeroase mărturii ale studenților care s-au confruntat cu pandemia și învățământul online. În câteva dintre aceste mărturii ale studenților, tinerii vorbesc despre tarele pe care le-a provocat pandemia:

„Frustrarea că nu mai socializăm, că nu mai ieșim, ca nu mai împărtășim unii cu alţii este tot mai apăsătoare.”
„Ne-am văzut unii pe alții doar prin intermediul unor iconițe mici, au fost rare momentele când mă mai întâlneam  cu  colegii, de fapt  au lipsit cu totul.”
„Nu trăim din plin viața de student.”

Profesorul Bogdan Nadolu predă sociologie și face cercetare de mai bine de 25 de ani, domeniul său de suflet fiind sociologia comunicării. A abordat subiectul studenției online din două motive: era un fenomen social pe care îl trăia pe viu, așadar se puteau culege mărturii direct “de pe front”, din timpul desfășurării evenimentelor.

Pe lângă asta, interacționând zilnic cu studenții, și-a dat seama că trăiau și ei aceeași experiență inedită/traumatizantă, fiind astfel niște subiecți extrem de valoroși (prin mărturiile pe care le puteau furniza). 

A inițiat ambele volume sub forma unei activități extra-curriculare, fără nicio obligație didactică, tocmai pentru a-i atrage doar pe cei care realmente simțeau că vor să-și povestească propria experiență de viață.

„Principala concluzie a acestor studii cantitative a fost că studenții au adoptat două modele complementare de reacție la stresul pandemic. Unii s-au retras în bârlog și i-am botezat «studenți bursuci». S-au refugiat în Netflix, jocuri, social media și orice alte conținuturi digitale cu rol hedonist.

Ceilalți, «studenți castori», dimpotrivă, s-au apucat de tot felul de programe de dezvoltare personală, de sport, voluntariat, limbi străine. Pe termen scurt (1-2 luni) ambele abordări sunt câștigătoare, dar pe termen lung evident că bursucii riscă să devină mai retrași și încep să resimtă anxietatea pierderii timpului. De altfel, o rezultantă clară a celor două studii a fost aceasta idee, că dacă situația s-ar repeta, ar urmări neapărat un mai bun management al timpului”, explică Bogdan Nadolu.

„Fără îndoială că lucrul care le-a lipsit cel mai mult a fost grupul de colegi, contactele sociale directe, pauzele dintre cursuri si șuetele de la cafea. Ideea de studenție incompletă, fără colegi, a fost prima varianta indicată în ambele studii. Am avut ocazia sa aplic un test sociometric pe o grupă de studenți care erau în anul 2 când a început pandemia și am reluat testul după un an de cursuri online. Se vede foarte limpede cum după două semestre de activități fizice grupul era deja bine structurat, iar după încă două semestre de activități on-line începuse deja sa se rupă în bisericuțe”, adaugă profesorul Nadolu.

Din punctul său de vedere, studenților le-ar trebui să se întâlnească fizic, să reînvețe să fie împreună, ca grup. Cunoaște cazul studenților care aproape termină facultatea și s-au cunoscut un singur semestru sau care or să termine în vară anul doi și nu s-au văzut fizic niciodată.

„Am încercat să inițiez astfel de acțiuni, de întâlniri în aer liber, pentru o plimbare prin jurul universității, fără să riscăm nimic din punct de vedere sanitar. E ciudat că nu au reușit să se mobilizeze prea mulți. Dar cei care au făcut-o nu se mai opreau din turuit.”

Pe Irina pandemia a prins-o chiar la început de drum, așa că să renunțe după un an nu a fost mare filosofie. Ce se întâmplă totuși când renunți în al treilea an de drept, cum e cazul Laurei? Ei bine, răspunsul ei a fost pe cât de simplu, pe atât de complex: „Se întâmplă școala online.”

Laura are 23 de ani, este din Cluj și e pasionată de actorie, scris și fotografie. Face modeling de la 4 ani, iar când a ales Dreptul a crezut că este cea mai bună decizie pentru viitor. Se descrie ca o vorbăreață, o fire comunicativă și dibace. Știa că facultatea e bine cotată și că ar putea-o propulsa într-o carieră pe măsură. 

Primii ani, cât a participat fizic la cursuri și seminarii, i-au plăcut, datorită relațiilor bune pe care a reușit să le creeze cu colegii. De fapt, asta a fost și motivația ei de a merge înainte: „La Drept nu poți face față de unul singur, iar ajutorul colegilor e cheia. Pandemia și trecerea în mediul online au lovit chiar aici: fiecare a rămas pe cont propriu.”

Fără motivația și suportul de care avea nevoie, Laura s-a văzut căzută într-o buclă nefastă: nu avea cu cine să-și împartă greutatea, se simțea din ce în ce mai singură și îi lipsea motivația.

 „E important pentru fiecare student să simtă că nu e singur. Discuțiile alea neînsemnate din pauzele de 10 minute dintre cursuri făceau să merite tot efortul pe care îl puneam în fiecare zi la facultate.”

Trecerea online a făcut-o pe Laura să rămână în urmă. Atât de în urmă, încât nu știa nici măcar de unde să reia. 

„Profesorii intrau la cursuri, predau, treceau mai departe. Nu exista ideea de colaborare, de stai așa că n-am înțeles.” Laura se vedea nevoită, deci, să încerce singură să înțeleagă ce i s-a dat și ar fi făcut și asta, doar că online-ul a făcut-o să nu se mai poată concentra cum o făcea înainte: se lăsa distrasă de orice notificare îi apărea în cale. 

„Nu am fost singura care a renunțat, mulți au urmat același drum. Când ți se ia ce iubești la o facultate și rămâi doar cu stratul urât, de suprafață, vrei să pleci cât mai repede. Cred că e uman, într-un fel.” Când a renunțat, Laura s-a simțit liberă. 

Acest sentiment de libertate l-am întâlnit la toți studenții cu care am vorbit. L-am simțit și eu. 

„Brusc mi s-a luat o piatră de pe inimă, nu mai trăiam în stres și anxietate că nu știam ce se va alege de mine învățând de acasă”, spune Laura. În prezent e recepționeră la o sală de escaladă din Cluj, dar își continuă și studiile, la o altă facultate.

Drama trăită în mediul online este una reală, dar tăcută. Încă am o imagine cu mine în fața calculatorului, văzând cum mulți colegi de-ai mei reușesc să se integreze, iar eu rămân singura neadaptată, într-un con de umbră din care nu credeam că o să reușesc să mai ies. 

Psihologul Andrei Alexandrescu vorbește și despre efectele concrete pe care mediul online le are asupra tinerilor aflați într-o asemenea circumstanță.

„Printre reacțiile negative pot enumera: oboseala, plictiseala, tristețea, furia, lipsa conexiunii sociale. Tinerii din online rămân fără prieteni cu care să poată avea contact direct. Toate astea pot duce la abandon universitar.” 

Poate pandemia a fost, pe undeva, un răgaz pentru fiecare dintre noi, în care ne-am dat seama dacă un lucru ni se potrivește cu adevărat. Totuși, vocea acestor oameni este un semnal de alarmă legat de cât de benefic este învățământul online pentru tinerii din România. 

„Suntem ființe sociale prin natura noastră, tehnologia digitală ne ajută să acoperim distanțe fizice însemnate, punându-ne împreună în spațiul virtual, dar a trăi doar în VR, AR sau IR este profund nesănătos. Și, repet, am fost tot timpul un susținător al Internetului și al beneficiilor sale, dar nu putem trece cu vederea și dezavantajele utilizării sale în exces”, concluzionează și profesorul universitar Bogdan Nadolu.

Pentru mine, educația online nu va fi niciodată o normalitate. Oamenii au nevoie de alți oameni pentru a funcționa așa cum trebuie. Tinerii care renunță sunt, în cele din urmă, dezamăgiți de un sistem care nu merge și nu le acoperă nevoile.

Jessica Cozan are 20 de ani și este studentă la Jurnalism, în anul întâi, la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Cluj-Napoca. Tocmai a început un internship la PressOne și scrie, printre altele, și despre problemele și frământările generației din care face parte.