Anorexia, bulimia, mâncatul compulsiv. Ce face România pentru persoanele care suferă de tulburări de alimentație?

„Mă simțeam vinovată atunci când mâncam. Fiecare bucată era din ce în ce mai greu de înghițit. De fiecare dată când mă uitam în oglindă voiam să fiu altcineva”, spune Paula, una din miile de persoane din România care suferă de tulburări de alimentație.

Are 22 de ani. În ultimii cinci, a dus o luptă continuă cu anorexia. Acum are un nume pentru problema cu care se confruntă, dar pentru multă vreme a fost doar o adolescentă care pe zi ce trecea pierdea tot mai mult în greutate.

„Eram doar o umbră”

„Am avut o greutate normală, 60 de kilograme, când un coleg a făcut o remarcă la adresa mea cum că aș fi cam plinuță. Acela a fost factorul declanșator pentru mine.”

Marcată, Paula a slăbit 17 kilograme într-un an. La 18 ani, cântărea doar 43 de kilograme.

„La 18 ani, chiar de Majoratul meu, mi-am făcut o poză – lucru pe care îl evitam pe cât posibil pentru că nu îmi plăcea ce vedeam. Eram doar o umbră.”

Paula s-a înfometat și a făcut exerciții fizice în exces. Mărturisește că găsea mereu o scuză ca să sară peste masă:

„Sunt prea ocupată.”
„Trebuie să ajung undeva.”
„Mănânc mai târziu!”

Când totuși mânca, își planifica fiecare înghițitură.

„Erau momente când pur și simplu simțeam că mi se blochează mâncarea în gât, dar erau și momente când reușeam să mănânc. Totul era bine măsurat pentru mine: cartoful are X calorii, pastele au numărul ăsta de calorii. Dacă treceam cumva peste, mă pedepseam singură și nu mâncam un număr de mese sau făceam sport ca să compensez pentru acea masă”.

Paula are 1.70m și își amintește cum a primit numeroase complimente despre cum arată, atunci când avea doar 43 de kilograme. Astăzi se declară șocată, atunci se uita în oglindă și vedea o „plinuță”.

Este unul dintre simptomele anorexiei. Anorexia nervoasă este o tulburare de alimentație caracterizată prin pierderea în greutate (sau lipsa creșterii corespunzătoare în greutate la copii), dificultăți în menținerea unei greutăți corporale adecvate pentru datele fizice și vârstă, și, la multe persoane, o imagine corporală distorsionată.

Tulburarea are efecte devastatoare asupra organismului, care, privat de nutrienți esențiali, își încetinește forțat toate procesele pentru a-și conserva energia, ceea ce duce la consecințe medicale grave.

Întrebat care sunt opțiunile de tratament, Ministerul Sănătății răspunde evaziv

România nu poate momentan să-și ajute tinerii care au tulburări de alimentație. Nu există niciun centru de tratament dedicat lor, așa că cei puțini care își și conștientizează problema fac eforturi de unii singuri pentru a se trata.

În Statele Unite, Marea Britanie sau Spania sunt astfel de centre speciale pentru tratarea anorexiei, bulimiei, mâncatului compulsiv și a derivatelor acestora. Acolo pacienții sunt monitorizați și primesc tratamente personalizate – de cele mai multe ori chiar compensate de stat. Prin comparație, o persoană care suspectează că are o afecțiune asemănătoare în România trebuie să își găsească de cele mai multe ori singură un medic psihiatru, care ulterior să colaboreze cu un nutriționist și să primească un tratament. Costurile sunt, bineînțeles, suportate de pacient, de fiecare dată.

Am solicitat Ministerului Sănătății un răspuns privind posibilitățile de tratament pe care le au pacienții care suferă de tulburări alimentare în România. 

„La nivelul asistenței medicale primare din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România sunt implementate măsuri care îndeplinesc obiectivele unui screening, acelea de descoperire precoce a bolilor, evidenţierea acestora într-un studiu incipient pentru ca eficacitatea şi eficienţa intervenţiilor să fie mai mare, tratamentele efectuate în stadii precoce fiind mai ieftine şi mai eficace. În funcție de afecțiunea care a generat tulburarea alimentară, medicul curant recomandă pacientului atât regimul alimentar necesar a fi respectat, cât și tratamentul medicamentos adecvat.”

Tehnic, birocratic și alambicat,  răspunsul Ministerului tot nu răspunde la întrebarea ce posibilități de tratament au cu adevărat pacienții care suferă de tulburări alimentare în România? 

Pe acest fundal, nici în rândul spitalelor de psihiatrie nu există o procedură unitară, atunci când familiile cer informații despre un posibil tratament. Reporterul PressOne s-a pus în situația unui părinte care cere ajutor, pentru a constata pe viu cât de serios este tratată problema, dar și cum sunt întâmpinați oamenii care se adresează unor instituții medicale de stat.

„România nu este pregătită. Costurile cele mai mari sunt suportate de către pacienți sau familiile lor”

„Am o fiică adolescentă  care are anorexie. Ce aș putea să fac?” – a întrebat PressOne la Spitalul Clinic de Psihiatrie și Neurologie din Brașov.

Angajat spital: „Medicul de familie ce a recomandat? Noi aici avem secție de psihiatrie și neurologie, dar în cazul acesta nu cred că vă putem ajuta.” 

Ulterior, mi s-a dat un număr de telefon la care să fac o programare pentru un consult psihiatric.

La Spitalul de Psihiatrie Titan “Dr. Constantin Gorgos” din București problema a fost luată ceva mai în serios:

Angajat spital: „Vă fac legătura sus pe secție pentru o internare? Recomandarea mea ar fi să o internați o săptămână. Au mai fost persoane cu copii cu anorexie.”

Reporter: Există secție specială pentru persoane cu tulburări de alimentație?

Angajat spital: „I se va da un regim special. Eu zic că e mai bine așa, e sub supravegherea dânselor (n.r. medicilor psihiatri), îi vor face analize, e altceva.”

PressOne l-a întrebat și pe psihoterapeutul și psihologul clinician Cătălin Durlă despre cât de pregătită este România pentru a sprijini aceste persoane. Puțin spre deloc, răspunde specialistul. Și asta în principal pentru că problema pacienților nu este abordată multidisciplinar în sistemul de Sănătate autohton: 

„Este nevoie de o echipă multidisciplinară pentru tratarea unei persoane care suferă de o astfel de tulburare. De psihiatru, psihoterapeut, psiholog clinician, medic nutriționist, alți specialiști în medicină, asistent social.”

„Este necesară mobilizarea unor resurse multiple și costisitoare pentru tratarea acestor persoane. România nu este foarte pregătită în a investi acest gen de resurse, cel puțin la nivel faptic. Consider că țara noastră are specialiști care pot interveni punctual în situații, însă abordarea multidisciplinară este rar întâlnită, iar suportul statului este minim. Costurile cele mai mari sunt suportate de către pacienți sau familiile lor”, spune la PressOne Cătălin Durlă.

Familia Paulei, tânăra care la Majorat abia cântărea 43 de kilograme, a sprijinit-o cu toate resursele pentru a se face bine. Tânăra a trecut pe la mai mulți psihoterapeuți, nutriționiști și a urmat diverse planuri alimentare menite să o recupereze după anii de înfometare.  Un an mai târziu, după multe eforturi în sens invers, a atins borna de 50 de kilograme. Acest progres a însemnat enorm pentru ea.

„Îmi amintesc serile când stăteam cu mama și mă uitam la ea cum îmi gătește. A fost cel mai mare sprijin al meu, cred că a citit sute de articole pe internet, a vorbit cu zeci de medici ca să mă poată pune din nou pe picioare. Psihic, a fost un efort comun din partea tuturor pentru a mă aduce unde sunt astăzi.”

„E o luptă între tine și mintea ta”

Paulei i-a fost psihic cel mai greu, pentru că și după ce a început să mănânce cum trebuie, tot se simțea vinovată după fiecare masă și îi era foarte greu să se oprească din a se întoarce la vechile obiceiuri. Recuperarea ei a însemnat zile de succes, când reușea să mănânce tot din farfurie, dar și zile în care plângea după fiecare masă.

„E o luptă între tine și mintea ta. Din fericire, eu am avut oamenii dragi aproape care au dus lupta asta împreună cu mine, însă multe persoane nu sunt atât de norocoase.”

După experiența dură prin care a trecut, Paula spune că vrea acum ca oamenii din România să conștientizeze că cei care suferă de tulburări de alimentație sunt printre noi și că au nevoie de același suport ca orice persoane care se confruntă cu tulburări mintale.

„Mi-aș dori să avem parte de același suport și aceeași seriozitate ca și persoanele care suferă de alte afecțiuni. Să nu mai fie văzute problemele de alimentație ca un moft sau ca o încăpățânare. Știu cât de reală e o tulburare de felul acesta, știu cât de tare îți afectează viața și mi-aș dori ca oamenii să ne perceapă problemele ca fiind reale”, își transmite mesajul Paula.

Binge eating disorder: „E foarte greu să îi spui cuiva că problema ta e că nu te poți opri din mâncat”

Ministerul Sănătății are o strategie în domeniul sănătății mintale, un plan de acțiune și, în plus față acestea, există și o lege a sănătății mintale. În documentele oficiale de acest fel, statul admite că sistemul de îngrijire are nevoie de reformă, la fel și accesibilitatea serviciilor. În niciun astfel de document nu este însă nominalizată anorexia nervoasă sau vreo altă tulburare de alimentație. 

Potrivit specialiștilor, tulburările de alimentație apar la persoane de toate vârstele, dar în special la adolescenți. Potrivit unor statistici mai vechi (n.r. nu există statistici oficiale recente) publicate în ultimii ani în presă, în România ar putea fi câteva sute de mii de oameni afectați, într-o formă sau alta, de tulburările de alimentație. 

Astfel de boli (bulimie, anorexia nervoasă, mâncat compulsiv sau alte forme) au printre cele mai mari rate de mortalitate. 

Mâncatul compulsiv e o problemă la fel de serioasă ca anorexia sau bulimia. Alex, un tânăr de 20 de ani care studiază la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, a simțit-o pe pielea lui.

Avea episoade în care mânca necontrolat, în cantități mari. De cele mai multe ori se simțea vinovat și rușinat. 

„Era prima mea sesiune din primul an de facultate când am conștientizat că aveam acest obicei de a mânca fără să mă pot opri. Îmi era atât de rușine de mine și de problema acesta și nu știam cine m-ar lua în serios dacă aș verbaliza ce simt.”

Mânca peste măsură, chiar și atunci când nu îi era neapărat foame. Nu știa cui să spună, de teama că s-ar pune într-o lumină proastă sau cineva ar râde de el. Așa că a început să caute pe internet și a aflat că în străinătate problema sa are un nume : BED sau „binge eating disorder” și că există comunități de suport pentru oamenii cu această afecțiune.

„E foarte greu să îi spui cuiva că problema ta e că nu te poți opri din mâncat. În România cu siguranță cineva ar râde de tine și ți-ar spune că exagerezi. Ideea e că aici e vorba de o tulburare de alimentație la fel de serioasă ca anorexia sau bulimia, doar că de obicei noi luăm în greutate”, mărturisește Alex.

Tratamentul l-a urmat tot singur. Prea speriat și prea rușinat ca să spună cuiva cunoscut prin ce trece, Alex a găsit un grup de sprijin în limba engleză, unde oamenii care treceau prin probleme asemănătoare își dădeau sfaturi și împărtășeau păreri. Așa a reușit să își ia inima în dinți și să apeleze la un psiholog.

„Nu cred că am spus nimănui apropiat problema mea, nu cred că cineva m-ar fi luat în serios. Am fost la terapeut și singur am reușit să-mi țin cât de cât problema sub control. Unele zile sunt mai ușoare decât altele”, își încheie Alex mărturia.

Tulburările de alimentație au printre cele mai mari rate de mortalitate dintre afecțiunile psihice. Pandemia de COVID-19 a dublat prevalența acestora în rândul tinerilor, într-atât încât un studiu recent arată că unul din cinci adolescenți riscă să se confrunte cu o astfel de problemă.