Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Să ne înțelegem așadar. Cărarea aceasta tematică menită să trezească la viață comunități în mare parte rurale poate uitate, poate ațipite, poate depopulate însumează azi 1.400 de kilometri. Imaginați-vă că o mână de nebuni și-au pus în minte să alerge cap-coadă toată această Via Transilvanica în doar 25 de zile (din care doar trei zile au fost de pauză). Se întâmpla în septembrie 2022, cu puțin înainte de lansarea oficială a căii celei bune. Acesta este, pe scurt, subiectul documentarului.

De atunci, se știe, acest proiect de țară care se vrea nu doar un imens lanț social, ci propune și cea mai îndrăzneață expoziție de sculptură întinsă din kilometru în kilometru, începând de la Mănăstirea Putna și terminând cu piciorul podului lui Apolodor din Damasc de la Dunăre, a fost recunoscută internațional într-un mod surprinzător de flatant.

A primit un important premiu de la Comunitatea Europeană, Time Magazine a selectat-o printre cele 100 de locuri cheie care merită vizitate în lume, iar mai nou, prestigioasa revistă National Geographic o propune printre cele 25 cele mai importante destinații de explorat în 2025. Dar, poate cel mai important lucru este că Via este vie. E umblată de oameni de toate vârstele, pedalată de cicliști, iar marele lanț social începe să pună în mișcare o diversitate întreagă de roți dințate.

Am stat de vorbă cu cei mai importanți oameni din economia filmului “Apă și talpă” respectiv cu Tibi Ușeriu, creierul afacerii (sau mai bine zis, capul răutăților) și cu cei doi prieteni timișoreni care semnează această producție: Mircea Gherase și Lucian Mircu. Cum nu sunt un fan al interviului clasic gen întrebare –  răspuns, îi las pe cei trei să își spună povestea. Întrebările se pot deduce din cuvintele lor.

Tibi Ușeriu: Uneori chiar nu știm ce ne lipsește. Într-o bună zi, cineva ne împinge pe scări și atunci brusc, aflăm. Profilul meu e de lup solitar, care se hrănește din alergări lungi și taclale cu mine însumi. Dar, după ce a venit pe lume fiul meu David, m-am schimbat, am devenit mai sociabil. Cartea “27 de pași” m-a obligat să îmi asum trecutul și să vorbesc deschis despre el. Dintr-un om de culise, m-am trezit deodată în prim plan, în mijlocul scenei.

În plus, Via Transilvanica m-a forțat să lucrez în echipă. După ce am trecut prin nenumărate sate și cătune unde timpul a încremenit mi-am schimbat și părerea despre țara mea și oamenii ei. Azi sunt foarte mândru că am pus umărul la acest proiect măreț și mă bucur de fiecare drumeț care ne trece pragul aici la Tășuleasa Social. Ideea de a alerga Via Transilvanica a venit ca un contrapunct la ideea lui Alin de a o umbla.

Se întâmpla demult, la începuturi, când implementam timid povestea în regiunea noastră. Gândul de a mă întâlni într-o bună zi cu fratele meu la Dunăre a început să mă urmărească. Doar că inițial era vorba de maximum 800 de kilometri. Aceștia au devenit 1.400 cu o diferență totală de nivel de 36.000 de metri. Adică nu doar îi urci și rămâi acolo. Mai trebuie să-i și cobori.

Recunosc, sunt un pic obsedat de ținut promisiuni și dus lucruri la capăt. Prețul plătit mă interesează mai puțin. Iar când vine vorba despre alergare, mintea mea o ia mereu înaintea corpului. Ca să nu mă fac singur de minune, am chemat alături de mine tovarăși de drum, alergători de anduranță. În ultima clipă o fată a renunțat din pricina unei accidentări, așa că am pornit nouă oameni de la Putna. Criteriile alegerii au fost simple – să le placă Via și toată ideea, să aibă timp și să fie în formă.

Adevărul e că în ziua de azi, nu ai nici o șansă de a implementa un proiect mare fără o echipă solidă în spate. Din fericire noi o avem. Am primit nu doar sprijin din partea echipei Tășuleasa, ci am reușit să obțin și fonduri pentru a susține toată aventura alergării Via.

Mai întâi am stabilit o medie de 50-60 de kilometri alergați pe zi. Apoi am rugat-o pe Kitty să ne împartă traseul în etape decente, ca să nu ne zdrobim cu totul. Cum e una din fetele care se ocupă de ghid, ea știe, cum se zice la noi, „și toaca din ceruri” în materie de cazări, ospitalieri, contacte și tot. I-am pus deci în brațe toate detaliile tehnice.

Noi doi am lucrat vreo zece ani la organizarea diverselor evenimente sportive și toate au ieșit bine cu ajutorul ei. I-am dat așadar mână liberă și am stat liniștiți că o să avem unde dormi și mânca pe tot traseul. Munca ei azi dă roade, fiindcă s-au trezit și alți nebuni să ne copieze ideea și să vrea să alerge Via folosind aceeași exact aceeași infrastructură desenată de Kitty. Am deci curajul să visez la ideea de a organiza cândva o competiție mai mare pe traseul nostru.

Al doilea om de bază a fost Ștefan Ichim. A început ca voluntar iar acum a devenit angajat. El s-a ocupat de logistică, transportul obiectelor, a sculelor foto-video și a avut grijă ca toți concurenții să ajungă teferi (pe cât se poate) la cazări. Misiunea lui a fost delicată și super importantă. L-au ajutat Paul Burzo și Florin Anghelescu.

Oricum, la o asemenea provocare se pot întâmpla multe și nu vreau să dau spoilere la film. Ajunge doar o leziune de ligament sau o ruptură musculară ca să ieși din joc. Să alergi zilnic zeci de kilometri nu e pentru oricine. Ai nevoie de un mental aparte, nu doar de genunchi.

Cât despre ideea de abandon, eu nu o iau în calcul în general, în nimic. Poate e inconștiență, dar așa funcționez. Aici am intrat cumva în pielea de organizator și m-am gândit mai mult la ceilalți. Am fost așa de preocupat de fiecare participant, încât am uitat aproape complet de mine și acest lucru cred că m-a ajutat. Mă simțeam doar o piesă într-un angrenaj.

Țin minte că la Cercul Polar la competiția 6633 cei care abandonau erau luați și purtați cu mașinile alături de concurenți până la finiș. Altfel spus, din alergători deveneau spectatori. Mi s-a părut cel mai oribil coșmar posibil să asiști neputincios de pe margine cum ceilalți se îndreaptă spre linia de sosire.

Iată de ce nu trebuie să lași nici măcar să ți se strecoare în minte ideea de renunțare. Îți asumi din start suferința, știi în ce te-ai băgat. Te împrietenești cu durerea, te încalți și pornești ziua următoare dimineața, deși ai impresia că te vei dezintegra din mers. Primii kilometri chiar așa e.

Așa că am făcut din start o strategie cu Piciu, partenerul meu de alergare. Tot ce înseamnă deal umblăm, tot ce e vale alergăm, la fel și pe drept pe cât se poate. Ce n-am luat noi în calcul? Faptul că o să ne plouă primele zece zile. Și nu l-am mai luat în calcul pe prietenul nostru Gherase… mai vechea mea cunoștință de la Cercul Polar. Cu el povestea e foarte simplă după ce îl cunoști: ori îți e drag, ori te scoate din minți. După ce m-a scos din minți nu o dată, acum începe să-mi fie drag. :))

Gherase, pe care între noi îl poreclisem Șacalul, avea talentul să răsară în peisaj cu camera la ochi fix când ne așteptam mai puțin. Atunci, eu și Piciu, fie că era deal sau cărare dreaptă, ne apucam instantaneu de alergat, ca să nu dăm rău pe cameră. Mormăiam blesteme în barbă: La naiba, iar ne fugărește…

După o vreme n-am mai avut încotro. Am lăsat garda jos. Deveniserăm atât de obosiți încât îl ignoram, cu cameră cu tot. Bănuiesc că și el era la fel de obosit de noi. Vorbim totuși de ceva obsedant de repetitiv și poate, pe alocuri, plictisitor.

Dar acum serios vorbind, Gherase reprezintă o piesă foarte importantă în angrenajul vizual al Via Transilvanica. E un tip care își ia munca foarte în serios. De exemplu, filmul lui despre oamenii drumului pe Terra Banatica este o mică bijuterie.

Sincer, eu nu mi-am imaginat că va ieși un documentar din povestea cu alergarea noastră dementă. Dar acum mă bucur. Mi se pare minunat că există acest documentar. Fiecare dintre protagoniști dezvăluie câte o poveste de viață aparte. Eu sper să inspire spectatorii nu doar să alerge, ci să umble măcar câteva zile pe Via Transilvanica. Face toți banii.

Mircea Gherase: Nu știu cum de mi se întâmplă tocmai mie să nimeresc în astfel de situații, pare o ironie aici. Sunt o persoană care urăște frigul, temperatura mea de confort e undeva la 18-20 de grade. Când trebuie însă, nu mă feresc de frig. Iar el mai nou, mă găsește.

Așa se face că am petrecut trei săptămâni cu Horia Colibășanu la peste 4800 de metri, în tabăra de bază din Manaslu, Himalaya. Pe Tibi Ușeriu l-am însoțit la Cercul Polar și apoi am petrecut aproape o lună filmând trupa lui de alergători pe Via Transilvanica. A plouat zile în șir, temperatura era scăzută, mi-au înghețat mâinile pe cameră. Nu de puține ori am alergat alături de ei doar să mă încălzesc.  

Cred că până la urmă nu contează unde ești, ce filmezi, contează motivația pe care o ai să duci la bun sfârșit ce ți-ai planificat. Uneori, când filmez, cu cât natura e mai dezlănțuită, cu atât mai tare mă încăpățânez să scot ceva din situația respectivă. Probabil că sunt atras într-un fel de acele subiecte care mă provoacă și pe mine din punct de vedere fizic.

Primul meu film documentar, făcut tot împreună cu Lucian, a fost Superhombre. E un film despre alpinistul Horia Colibășanu și ascensiunea lui solitară pe Everest. Acum lansăm acest film despre alergare. Eu am făcut alpinism până pe la vreo 30 de ani, de pe la 40 de ani m-am apucat de alergat, iar filmele pe care le-am făcut sunt legate de pasiunile pe care le am.

În opinia mea e foarte importantă conexiunea umană pe care o ai cu protagonistul / protagoniștii filmului. Și pe Horia și pe Tibi îi cunoșteam destul de bine atunci când am început să filmez cu ei și cred că mi-ar fi foarte greu să fiu nevoit să filmez ceva cu o persoană cu care nu am nici o legătură emoțională.

Nu știu ce o să urmeze, care va fi următorul documentar, dar simt că ceea ce am făcut până acum, genul acesta de documentare sportive, mi-a oferit șansa de a vorbi limpede despre lucruri pe care altfel n-aș fi știut cum să le exprim. Filmul mi-a oferit limbajul ideal.

Atunci când lucrez la un documentar, cele mai multe probleme cu care mă confrunt vin din interior, nu din exterior. Încă nu am învățat cum să fac față frustrărilor, iar lucrul la un documentar nu e chiar frustrare free. Un exemplu de frustrare majoră? Am înghețat în Himalaya filmând cu orele, iar în varianta finală din Superhombre au intrat doar cam două minute.

Eu sunt un om simplu, cu o mantră la fel de simplă de viață, care de cele mai multe ori funcționează: “Poți să duci lucrurile la capăt”. Și vorba lui Cornel, unul din protagoniștii din “Apă și talpă”: “Care capăt, om vedea”. Am învățat cu timpul să nu mă mai intereseze cadrele frumoase care rămân în urmă îngropate în harduri, nu mă bântuie, sunt mulțumit atunci când cut-ul final are sens pentru mine. Și pentru spectatori.

Cum mi-am dat seama că alergarea întregii Via Transilvanica e un potențial subiect de film documentar? Sincer, nu mi-am dat seama, am simțit. Existau câteva semnale. Proiectul acesta oferea suficient de mult timp să cunoști alergătorii, să le asculți poveștile, să-i vezi suferind, să-i vezi bucurându-se sau prostindu-se. Avându-l și pe Lucian Mircu alături, am simțit că avem un as în mânecă și cărțile merită jucate.

De obicei se întâmplă așa: dintr-o mare învălmășeală confuză de ore filmate și o grămadă de cadre bune ratate se naște ceva. Ai nevoie de multă încredere în tine și în oamenii cu care lucrezi ca să transformi acel ceva în filmul pe care ți l-ai imaginat. Transformarea aceasta nu se întâmplă peste noapte, ai nevoie de timp. Noi am lucrat aproape un an și jumătate la editarea acestui film, iar lucrul pe care l-am învățat în acest interval este că trebuie să-ți dai voie să greșești de foarte multe ori, să încerci tot timpul lucruri noi, dacă vrei să ajungi la un rezultat care să aibă sens.

Să faci azi un film documentar este la modă și oarecum la îndemână. Dacă ar fi să dau trei sfaturi unui entuziast, acestea ar fi următoarele: 1. Pornește cu o idee simplă. 2. Du-o la bun sfârșit și fii critic cu rezultatul. 3. Ia-o de la capăt.

Lucian Mircu: Pasiunea mea pentru film vine din copilărie. Înainte să cadă Ceaușescu aveam 9 ani, Timișoara avea 13 cinematografe, unul chiar langă casă, așa că aveam o evadare din distopie la îndemână. ‘Boala’ a avansat și în perioada tranziției, pe măsură ce sălile orașului au început să se închidă. Când am întâlnit și alți tovarăși de suferință, am simțit că trebuie să facem ceva. Festivalul Ceau, Cinema! a fost strigătul nostru.

Stau și mă întreb: De ce mai este filmul (la cinema) important azi? Mai este? M-am întrebat la începutul hegemoniei platformelor. Apoi în pandemie, când vreme de doi ani sălile au fost închise. Dar s-a mai cântat și cu alte ocazii prohodul cinematografelor.

Cred că filmul va continua să fie important câtă vreme oamenii vor jindui după această experiență, care este una colectivă. Câtă vreme vor fi în stare să înfrunte și vremea rea doar ca să vadă împreună un film, nu e totul pierdut.

Așa a fost în 2020, la ediția Ceau, Cinema! din primul an de pandemie, când am putut face proiecții exclusiv în aer liber. Deși în timpul unui film începuse o ploaie vecină cu potopul, aproape 100 de oameni au rămas până la genericul de final la Grădina de Vară. Noi am ținut proiectorul deschis. Ei au deschis umbrelele și… s-a născut o formă de ‘a fi împreună’ care mă mișcă și astăzi.

Revenind la spațiul închis al unei săli de cinema, există ceva acolo, în aerul dintre noi, care vibrează în bătaia proiectorului. Emoțiile umblă liber, amplificate de faptul că le trăim mai mulți deodată. În sala de cinema ai dovada, de exemplu, că râsul e contagios.

Cum s-a născut titlul filmului, care pentru unii pare ciudat și te poate trimite pe piste false? Defect profesional, sunt atent la jocurile de cuvinte din jurul meu. Cristian Deac (zis Piciu) a rulat mai multe expresii simpatice. Nu erau toate ale lui, dar parcă deveneau și mai simpatice cu accentul său bistrițean delicios. “Cu o zamă, cafă și un plic de magneziu… Apă și talpă de aici!” 

Am percutat la vorba lui aruncată într-o doară, fiindcă e memorabilă și poate rezuma ideea filmului cu concizie de haiku japonez.

Nu am o problemă cu receptarea eventualelor critici. Odată ce filmul e încheiat și aruncat în lume, orice interpretare devine posibilă și trebuie acceptată. Superhombre, de exemplu, nu a strâns numai laude. Sigur că speri într-o bună primire a propunerilor tale, însă accepți și reversul, ăsta e jocul.

Ținând cont că o vreme am fost cronicar de film pentru diverse reviste (perioadă în care am desființat filmele altora cu aroganța tinereții), ar fi culmea să mă supăr acum pe criticile cuiva. Pe lângă că omul a luat un bilet, îți transmite o reacție (bună, rea, e treaba ta cum o folosești). Mult mai supărătoare ar putea fi lipsa de reacții. O tăcere asurzitoare mă sperie mai rău decât o critică, sincer.

Uneori poți planifica lucruri care nu ies, iar alteori răsar din pământ lucruri neplanificate care funcționează nesperat. Mă raportez tot la Superhombre unde, până la urmă, nu am mai folosit nimic din interviurile făcute cu mai mulți alpiniști. Iar ulterior am abandonat mai multe piste de lucru.

Pentru “Apă și talpă” am știut încă de când am filmat cele nouă interviuri lungi în nici două zile, înainte de startul alergării, că avem ceva acolo. În ciuda stresului și a oboselii noastre, acest lucru ne-a ajutat să stabilim o primă legătură esențială cu protagoniștii.

Știam din start că nu vrem să îi prezentăm așezați frumos pe un scaun, celebrele talking heads din documentarele americane. Ni s-ar fi părut bizar pentru un documentar filmat cumva în alergare. Miza era cum să integrăm lucrurile interesante pe care ni le-au dezvăluit despre ei într-un montaj dinamic.

Aici a venit aportul important al Letiției Ștefănescu, care ne-a ajutat să descâlcim treaba. Uneori, Mircea și cu mine, fiind apăsați de greutatea materialului (sunt peste 100 de ore de filmare) nu mai vedeam pădurea de copaci. Letiția ne-a readus de mai multe ori pe traseu.

Ne-am întrebat din start dacă va fi posibil ca acești oameni să alerge cam 60 de kilometri zilnic. În mod cert, am știut că le va fi foarte greu. Nu îți trebuie mare experiență de alergător ca să pricepi. Am bănuit că unii vor ceda, pentru că la o distanță de 1.400 de kilometri, se poate întâmpla absolut orice. Să aflăm cum vor rezista până la capăt sau cum vor face față eșecului, a fost una dintre atracțiile noastre în proiect.

Vorbeam cu Mircea înainte să pornim noi la drum și am stabilit două obiective cu acest documentar. Primul, să ajungem la o forma finală de care să fim mulțumiți și care să reflecte cinstit experiența alergătorilor, așa cum am văzut-o noi îndeaproape. Al doilea, să rămânem prieteni între noi și la fel cu partenerii noștri, cunoscând toate provocările și presiunile financiare pe care le presupune un documentar independent.

Alte așteptări sunt zadarnice. Știam acest lucru de la documentaristul Răzvan Georgescu, pe care l-am intervievat tot împreună cu Mircea, cu un an înainte să ne părăsească. Ne spunea atunci, în 2016, că e o iluzie să îți închipui că odată ce ai lansat un documentar, ți se vor deschide pe urmă toate ușile. Nu, o iei mereu de la zero.

Dacă rămâi cu ceva pentru restul vieții, rămâi cu zilele în care ai tras și ai râs la montaj, rămâi cu amintirea unui deal cățărat ca să iei un cadru cu Retezatul în apus, a unui marș în noapte cu pași împleticiți, a liniștii din pădure. Și probabil cu mulțumirea de a face un drum până la capăt.

Despre autori. Scurtă caracterizare în propriile lor cuvinte:

Tibi Ușeriu: „Visător în continuare și surprins de ce descopăr despre mine însumi cu fiecare nouă etapă. Bucuros că am realizat cât de mare poate fi diferența dintre a fi motivat și a fi disciplinat.”

Mircea Gherase: Fotografia mi-a oferit șansa să-mi pun uneori pauză gândurilor. Și să transform realitatea în ceva cu sens. Filmul documentar în schimb, m-a făcut mai atent la cei din jurul meu și la poveștile lor.

Lucian Mircu: „După vreo zece ani de povești în alergare, sper să ajung în etapa în care voi face lucrurile mai așezat, chiar dacă nu neapărat din scaunul de la birou.” (credit foto Dragoș Funaru / Fidografia)

Toate imaginile din articol – Mircea Gherase, screen shots din „Apă și talpă”.