Atena: ce să faci când nu mai ești turist, ci ai devenit parte din acest oraș. Locuri secrete, ponturi și de ce să te ferești

După ce ai locuit în orașul ăsta suficient de mult, să spui că iubești Atena e ca și cum ai spune că iubești o persoană cu care ești într-o relație disfuncțională, dar din care nu vrei să ieși.

Cu momente în care te face să te simți cu adevărat special, ca și cum prin simpla apropiere ți-ar da acces la o lume infinită a posibilităților.

Și momente în care te trezești azvârlit din vârtejul de tandrețe cu brutalitatea unei lopeți în cap, în urma căreia te trezești singur, șocat și incapabil de a te decide dacă ce-ai trăit a fost real sau doar o halucinație bizară.

Trăiește

Dacă e ceva ce-mi place încă, cu adevărat, în Atena, poate lucrul care înclină balanța relației noastre bizare în care într-o zi ne iubim, iar altă zi se sfârșesc plângând pe o bordură, sedusă și abandonată, după încă o aventură eșuată la biroul de taxe și impozite, e viața.

Viața care curge ca un sânge fierbinte pe arterele schimonosite de gropi ale unui oraș chinuit; violat de investitori imobiliari care construiesc – mânați de potențialele câștiguri imense ale vânzării către expați potenți financiar din Asia și Vestul Europei – în fiecare colț verde rămas în oraș, peste parcuri și peste clădiri istorice, blocuri aseptice, cu balcoane de sticlă și metal, ca niște tumori ale lăcomiei.

Viața care se scurge printre noxele unui oraș care face Bucureștiul să pară un bastion al ecologiei, printre sărăcie și exploatare, cu încăpățânarea unei specii de deșert. Viața bătrânilor care și la 80 de ani ies la terase, își beau cafeaua și își mănâncă souvlaki-ul în comunitate.

Viața familiilor care achiziționează, ca să stea la un loc, apartament după apartament în aceeași clădire, pentru a locui împreună într-o fuziune care mi-e greu să înțeleg dacă e cea mai sănătoasă formă de conviețuire umană sau o patologie culturală ce ține copiii legați prin cordon ombilical de părinți până la vârste înaintate.

Viața.

Plimbă-te

În primele zile după ce am ajuns în capitala Greciei, cu mai mult de trei ani în urmă, îmi plăcea să glumesc că fiecare ieșire la magazin mă face să mă simt ca Cristofor Columb. Nu doar pentru că trebuia să cer voie, printr-un SMS trimis autorităților, să ies din casă, din cauza celei de-a doua carantine care a ținut toată țara închisă complet timp de șase luni.

Ci și pentru că singurul lucru pe care îl puteai face era să te plimbi, ore în șir, pe străzile golite de turiști, pe lângă sutele de cafenele și restaurante închise, a căror existență nu mai părea dovedită decât de scaunele urcate pe mesele strânse la un loc și legate între ele cu lanțuri.

Poate de-aia un lucru pe care iubesc în continuare să-l fac în Atena, chiar și după atâta timp, e să mă plimb. Una din plimbările mele preferate e și acum cea de pe Apostolou Pavlou, de la stația de metrou Thissio, până în vârful dealului Filopappou, mai ales dacă nimeresc la apus, când soarele se rostogolește în spatele mării care se vede de pe vârful dealului, strălucind la orizont.

Apoi, după ce apune soarele, să schimb perspectiva și să-mi întorc privirea către Acropolele luminate, care arată cel mai bine după lăsarea întunericului. Sau să învârt privirea către partea cealaltă a orașului, către Koukaki.

Parcul de jur împrejurul monumentului Filopappou e, de fapt, o zonă în care mă retrag și acum când am nevoie să gândesc, poate amețită încă de splendoarea serilor de aprilie pe care le-am încheiat acolo în primele luni în care am venit în oraș, cu zeci de ore de muzică pe care le-am depănat acolo în singurătate, uitându-mă în zare la totul și la nimic și spre toate lucrurile pe care îmi doream să le fac: mâine, peste o săptămână, peste o lună, peste un an.

Dacă te găsești vreodată și tu acolo, coboară spre Petralona, unul dintre cele mai vechi cartiere din Atena, pe străzi precum Dimofontos, Troon, Gennaiou Kolokotroni, Dryopon, Dorieon, unde nici în mijlocul sezonului turistic n-o să te deranjeze prea multă lume, unde căsuțele vechi și colorate sau construite din piatră te fac să uiți cât de aproape ești de haosul și de miile de oameni care se scurg de cealaltă parte a dealului, în Monastiraki.

Dacă ai răbdare să te abați de la traseul știut, în Atena vei da mereu peste străduțe mici, răcoroase, unde soarele nu bate decât dimineața și unde poți aluneca printre cafenele tradiționale (kafeneio), unde zi de zi bunicii orașului își beau cafelele la ibric, stau la taclale și joacă table. În cartierele Exarchia sau Kypseli, spre exemplu, deși ambele se gentrifică într-un ritm amețitor iar aceste vechi localuri sunt printre primele ei victime.

Dar, în amintirea mea, o sâmbătă dimineață perfectă a rămas mereu una care a început în cartierul Pangratti, cu o vizită la muzeul Fundației Basil & Elise Goulandris – unde, printre altele, poți vedea lucrări de Picasso sau Monet – urmată de o plimbare pe străduțele înguste din spate (Ironda, o străduță pietonală, găzduia la un moment dat și unul dintre cele mai bune restaurante italienești din Atena, Trattoria Italia D’Onofrio, care între timp s-a mutat în Petralona).

Ia-ți un koulouri și o cafea

La fel m-am îndrăgostit – și au rămas cu mine – diminețile cu freddo cappuccino și plăcinte proaspăt coapte. Într-una din primele zile pe care le-am trăit aici, un prieten m-a învățat unul dintre cele mai importante elemente ale vieții unui atenian: să știi să-ți comanzi cafeaua. Dacă vrei freddo sau cafea caldă. Dacă e cu lapte sau fără sau doar o cafea tradițională (elliniko). Dacă o vrei cu zahăr, și dacă da, de care și în ce cantitate. Dacă vrei pe deasupra ciocolată sau scorțișoară.

„Freddo cappuccino metrio mavri” a fost prima sintagmă în greacă pe care am învățat s-o zic dintr-o suflare.

Mersul la brutărie sâmbătă dimineață – aproape oricare brutărie din oraș, mirosul de pâine și covrigi calzi împletit cu mirosul florilor de portocal – rămâne în continuare unul din lucrurile mele preferate din Atena.
La un loc cu laiki-ul, piața volantă.

Mergi la piață în Atena

La una din adresele la care am locuit, aveam, în fiecare sâmbătă dimineață, un laiki („piață populară”) la parterul blocului. O piață ad-hoc, care ocupa cu totul o stradă întreagă de la un capăt la altul, și care se instala cu mare zgomot în jur de 4 dimineața, pentru ca la 6 să înceapă vânzarea de portocale zemoase și proaspete! un euro kilogramul! roșii, castraveți, salate, haideți, haideți! ca să serveasă bunicuțele matinale care, până în 7, își umpleau cărucioarele pe roți cu cele mai bune produse de pe tarabe, alese cu grijă și răbdare, pentru ca mai târziu, să aibă timp să stea la coadă în miros de grătar la rulota cu souvlaki, de unde plecau cu un kalamaki pe băț. Să aibă energie să și gătească, de la prânz încolo, zece oale de gemista (ardei și roșii umplute) sau pastitsio pentru ele, copii, nepoți, tot clanul și vecinii de pe scară, altfel cum?

Niciodată nu m-am întors cu mâna goală de la laiki, mi s-a părut întotdeauna misiune imposibilă. Cumpăram și legume cu care nu știam ce să fac, doar pentru că arătau bine pe tarabe. Așa am descoperit cât de mult îmi place fructul de kaki, pe care îl vânez și acum. Sau dulceața de fistic. Sau nucile proaspăt sparte așezate în maldăre pe tarabe. Și preparatele simple pe care reușeam să le încropesc apoi acasă, din produsele pe care le vânasem: omletă cu ouă de țară și brânză feta din Kalavryta. Barbun prăjit și pește (tsipoura) la cuptor. Suc dulce și proaspăt de portocale. Lucruri mici. Dar mari.

Găsești aici locația și zilele de funcționare ale fiecărei piețe volante din Atena.

Ia-ți ceva dulce

Îmi e absolut imposibil să trec pe lângă o cofetărie sau o patiserie și să trec mai departe cu mâna goală. Mult timp am fost obsedată de touloubakia, niște dulciuri care arată ca niște dopuri de urechi supradimensionate și însiropate, care mă făceau să explodez de la atâta zahăr.

N-am zis că recomand. Dar pentru unii dintre noi nu există prea dulce. Nu există prea mult cataif, kokakia, loukoumades făcute în casă, portokalopita, melomakarona, ekmek sau baclavale. De la Pap Liber, Serbetospito sau Max Perry, ca să enumăr numai câteva dintre locurile pe care le frecventez.

Sâmbăta, la o plimbare prin oraș, încă mi se pare că toate străzile miros a zahăr și a pâine proaspătă.

Mergi la plajă în Atena, dar ai grijă unde mergi

Prima mea dragoste – a mea, și a multor altora cărora le place să se prăjească la soare pe pietre, în loc să împartă un nisip fin cu familii cu copii – a fost Limanaki. Mai concret, un golf de apă adâncă, dar mereu liniștită, înconjurată de stânci de jur împrejur, unde vara se deschide ceea ce pe hartă apare ca Lefteri’s Canteen – deși nu știu cine e Lefteris și oricum mă îndoiesc că trece prea des pe acolo.

În apa albastră și calmă a golfului, îmi place să plutesc pe burtă, cu fața în jos, ridicând din când în când capul doar ca să iau aer, pentru ca apoi să continui să urmăresc bancurile de pești care înoată printre picioarele oamenilor. (Atenție, însă, Limanaki nu e un loc bun pentru cine nu știe să înoate sau pentru cine caută șezlonguri, umbrele și nisip.)

Din dragoste pentru Limanaki am suportat săptămâni în șir autobuzul 122, pe care îl luam de la capătul liniei roșii de metrou, de la Elliniko, și cu care în teorie puteam ajunge la plajă și într-o oră. Mai rău decât aglomerația și drumul lung era însă așteptarea. Autobuzul 122 și încă 2-3 autobuze fantomă care apar în aplicația locală de transport în comun, dar pe care nu le vezi decât atunci când n-ai nevoie de ele, m-au adus la disperare și m-au împins să învăț, la 35 de ani, să conduc un scuter, apoi să-mi cumpăr unul și să mă reîntorc cu și mai mult aplomb la explorarea fiecărui colț de plajă de pe riviera ateniană.

Din păcate, o rivieră aflată în plin proces de distrugere, sufocată, de la an la an, de plaje din ce în ce mai aglomerate, mai scumpe, mai împopoțonate de baruri cu muzică proastă, tobogane gonflabile uriașe și construcții de toate felurile.

Am continuat însă să explorez, ca într-un proiect personal de cartografiere, pentru scurtele injecții de dopamină pe care mi le luam din descoperiri mici precum Limanaki, plaja de nudiști din Voula (Pikpa) – la care a trebuit, la început, să ajung printr-o gaură dintr-un gard – Kavouri, Thimari, Charakas și, cel mai departe de Atena, una din plajele mele preferate, Kape.

Apoi, câteva zile în vizită la o prietenă din Saronida m-au făcut să mă îndrăgostesc cu totul de orășelul semi-adormit aflat la doar 30 km de Atena, în care nu există aproape nimic de văzut sau făcut în afară de zăcut la soare – însă poate că și casa ei, cocoțată pe un deal, de pe care cuprindeam marea cu totul, a contribuit la asta.

Îmi place să merg la plajă în foarte puține locuri de pe riviera ateniană, și doar în anumite zile, când știu că nu vor fi aglomerate. Până să mă lămuresc și singură – cu prețul multor zile pierdute în autobuzul 122 sau în tramvaiul care mergea din Syntagma până în Voula cu o viteză cu care cred că putea fi depășit și de o bicicletă – că singurul loc frecventabil până în Vouliagmeni e o plajă a din Glyfada (Glyfada B), de care lumea se ferește, pentru că are bolovani în apă.

De fapt, mi-a luat mult timp să înțeleg preferințele extrem de specifice ale grecilor când vine vorba de plaje, să înțeleg de ce nu se amestecă niciodată cu turiștii la Bolivar, la Nalu, la Edem sau alte zone populare printre expați. N-am încălcat nici eu prea des acest tabu, deși mai mult din considerente de gust.

Însă după 2-3 încercări care m-au lăsat aproape surdă din cauza muzicii de la beach bar și cu portofelul mai ușor decât m-ar fi costat să închiriez o mașină pe-o zi și să mă duc până la mama naibii la o plajă ca lumea, am adăugat la catastif și poate cel mai ușor de descris motiv pentru care vă sfătuiesc cu căldură să nu mergeți la plajă decât mai la sud de Vouliagmeni: dacă prețurile absurde, muzica, aglomerația sau mobilierul de plajă pot fi o chestie de gust, cantitățile de e-coli și enterococi găsite în apă doar la cea mai recentă analiză a calității apei majorității plajelor de pe riviera ateniană probabil că sunt un motiv solid pentru toată lumea de a face un efort de se îndepărta de oraș. Regula generală e: cu cât mai spre sud, cu atât mai bine. Cu cât mai departe de port, cu atât mai bine.

Nu vă luați după listele de plaje „bune” de pe internet – pe lista plajelor cu ape contaminate se găsesc inclusiv câteva dintre cele mai populare plaje din zonă (precum Edem).

Ieși în oraș în Atena. Preferabil, după ora 10. Și nu mânca fructe de mare în centrul orașului

La 7 seara atenienii abia își beau a doua cafea. Înainte de 9, te pierzi liniștit printre turiștii din vestul Europei, cărora le place să iasă și să mănânce devreme. Înainte de 11, barurile bune sunt aproape goale.

Vara, când temperaturile bat spre 40 de grade, siesta de după-amiază devine o necesitate, iar noaptea e singurul refugiu al comunităților separate de căldura insuportabilă. În fiecare cartier, piațetele (plateias) se umplu de oameni de toate vârstele, în jurul meselor chipurile luminate de lumânări deapănă povești și ai impresia că peisajul aproape apocaliptic al miezului zilei, în care fiecare gură de aer îți arde plămânii și pe străzi nu circulă decât mașini și curieri nefericiți pe scutere, a fost doar un vis urât.

Și pentru că există sute de baruri, restaurante și cluburi în orașul ăsta, uneori să alegi unde ieși devine cu adevărat problematic. Așa că începi să te legi de locuri cu frânghii de nostalgie (acolo am fost prima oară când…), pe criterii de gusturi la mâncare sau băutură (pentru mine, spre exemplu, Atena e orașul cocktailurilor și caut, de multe ori, un loc în care să ies tocmai pe criteriul ăsta; pentru altcineva, poate fi un wine bar excelent) sau pe criterii de proximitate.

Când vreau un concert underground și vibe-uri industriale, merg la Romantso, un club amenajat într-o fostă tipografie, unde vara, pe acoperiș, se organizează petreceri bune, cu artiști underground, la Death Disco, la Six Dogs sau, pentru concerte mai mari, la Gagarin. Dacă vreau un cocktail bun, beau un Fleurs du mal la Baba au Rum sau merg la Line, The Clumsies sau Upopa Epops, toate aflate pe poziții superioare în topul celor mai bune baruri din lume.

Iarna, îmi place să merg la Au Revoir (un bar care există din 1958) – dacă a fost suficient de bun pentru Frank Sinatra, e suficient de bun și pentru mine – sau Ippopotamos.

Dacă vreau să văd orașul de sus, plătesc un bilet la Muzeul de Artă Islamică și urc la cafeneaua de pe acoperiș, merg în Bios – unde pot prinde și o proiecție de filme sau la Foundry Suites, pentru un cocktail excelent.

Îmi place, din când în când, câte o tavernă cinstită, precum Avli sau Diporto, să ciugulesc mezedes la Louvro sau – poate mai mmult decât orice altceva- să mănânc la oricare dintre zecile de restaurante etnice din Atena. Iar dacă vreau să mănânc un souvlaki la 2 noaptea, probabil o să aștept cu răbdare la coada uriașă de la Elvis, pentru că știu că voi mânca cel mai bun kalamaki din centrul orașului.

Iar sâmbăta dimineața, ca un millennial lacom ce sunt, mănânc un brunch cu avocado la Kirios Who (în Petralona) sau la The Beauty Killed the Beast (în Kerameikos).

A, și nu mănânc niciodată fructe de mare în centrul Atenei. Nu vă zic de ce, că vă puteți imagina și singuri.