Brazilia. Cealaltă.

Se întâmpla pe vremea când era atât de mult timp pe lume, încât nimeni nu prea știa ce să mai facă cu el. Așa că bărbații în maieuri alb murdar crăpau toată ziulica lemne cu topoare ascuțite iar femeile coseau lipite de fereastră pentru mai multă lumină, înțepând pânza cu niște ace tot ascuțite, dar altfel. Iar liniștea gospodăriei se trezea înțepată de zgomote și se prefăcea în zdrențe blege, de baloane sparte înfiorate de vânt într-o dimineață de după o nuntă de țară, pe o ploaie mocănească.

Bunica se uită sub capac cum fierbe fasolea albă pe sobă și bombăne întruna că a fost înșelată, că din nou a dat prea multe prosoape din cânepă cu ornamente de cipcă țesute manual pentru amărâtele astea două de oale roșii emailate băgate una într-alta care, uite, stau pe colțul mesei, simțindu-se deocamdată ridicol de neintegrate în peisajul bucătăriei. Geamurile sunt aburite, iar pe ele câteva muște se plimbă sacadat sus-jos desenând misterioase cărărui de urme aproape invizibile de pași.

Femeia oacheșă cu cozi împletite în părul căreia se amestecă panglici subțiri și roșii din satin, la fel cum se pun în coamele cailor în târguri ca nu cumva să îi deoache cineva, a stat și a negociat vreo două ceasuri, timp în care bunica tot făcea naveta la lada ei cu comori, se apleca, moșmondea și scotea la iveală felurite pânzeturi. În vreme ce ofta și, cu năframa desfăcută, se agita toată roșie la față, femeia cu fuste crețe colorate și suprapuse suda impasibilă țigări fără filtru și periodic scuipa cu boltă de pe treptele prispei direct între straturile cu dalii roz pal.

Pe uliță, alaiul de oameni cărora pe vremea aceea li se spunea cortorari așteaptă răbdători sub coviltire ca femeia oacheșă să încheie tranzacția cu bunica și să plece mai departe ducând în spinare sacul ei imens zdrăngănind a cratițe și oale în timp ce fasolea noastră parcă tot fierbe de la facerea lumii, însă boabele se încăpățânează să rămână tari. Cu băgarea în acel sac am fost amenițat toată copilăria, fiindcă așa se făcea cu copiii ca să rămână cuminți.

Caii scheletici așteaptă cu capetele în pământ și cu frica în sân viitoarea pleznitură de bici ce va urni caravana încheiată de câinele negru flocos, legat cu un lanț de ultima căruță. Fundul îi saltă în tempoul unui trap mărunt, în timp ce o cortină fină de praf se lasă peste întreaga scenă.

Mi-a revenit în minte această poveste într-o dimineață luminoasă de vară, în timp ce aștept să se întâmple ceva în barul Comunei Nușfalău situată în misteriosul Județ Sălaj, cel despre care umblă vorba că, de fapt, nu există. Sorb o cafea sordidă în cel mai sincer bar posibil, din acela cu mese de tablă acoperite cu mușama, cu ziduri îmbrăcate în lambriuri maronii și având la ferestre perdele cândva albe, cu modele abstracte.

Totul e îmbibat de acel miros clasic de cârciumă sătească în care se amestecă parfumuri de bărbați asudați proaspăt întorși de pe câmp sau din pădure, de coniac ieftin și bere lipicioasă, dar mai ales de nenumărate chiștoace stinse apăsat în scrumiere din sticlă groasă, cu margini vălurite de șănțulețe anume tocmite ca să se sprijine elegant țigările în ele și să ardă singure, năclăite în cea mai sinistră singurătate posibilă. Asta până se întoarce stăpânul lor de la veceul din spate, aflat lângă magazie.

La singura masă ocupată, femeia oacheșă seamănă izbitor cu cea de pe treptele casei bunicii. La fel ca aceea, fumează căzută pe gânduri în fața unei halbe de bere trezită, pe jumătate goală, fără spumă și probabil deja caldă. În jurul ei, un mare cocon invizibil de pace și liniște existențială. Obrazul stâng îi e brăzdat de o cicatrice în diagonală, poartă o năframă și un jerseu găurit și soarbe neconvingător, cu buze țuguiate, guri mici de bere doar așa, ca să-și amărască puțintel papilele gustative și poate să prindă curaj pentru a înfrunta lumea și viața care ambele stau și așteaptă afară cuminți, dincolo de ușa barului.

La fel stătea atunci caravana de cortorari înhămată la caii aceia suri amărâți, cărora le tresăreau mușchii sub piele și nu aveau putere nici măcar să vânture cozile pentru a alunga muștele, fiindcă erau foarte ocupați să aștepte cu frică și cutremur arsura biciului pe spinare pentru a o lua din nou la pas neapărat înainte, undeva dinspre neunde către nicăieri.

Barul acela e locul unde oamenii fără un serviciu stabil se prezintă și așteaptă ca cineva să-i angajeze cu ziua la diverse munci în gospodărie. Ca să nu se uite urât cârciumarul la ei, iau o bere simbolică, indiferent de ora zilei.

Cum ieși din penumbra de peșteră a localului te izbește aerul proaspăt și luminos. Poate fi și efectul narcotic al cafelei instant, dar trăiești deodată genul acela de moment pasager și îngrozitor de naiv când îți vine să îmbrățișezi alandala trecătorii. Chirăitul de jale al găinilor de pe șanț, de obicei depresiv, sună acum înălțător și optimist, de zici că e rupt din primele acorduri ale Primăverii lui Vivaldi.

Așa arată o zi cu adevărat bună, promițătoare. Afară e încă vară, cald. Pacea s-a lăsat peste lume. Nimeni nu străpunge inimi cu baionetele la fel ca atunci în vara lui 1940 când armata horthystă a dat iama în comună, în satele din jur și s-a pus pe ucis. Turla de tablă înțeapă cu îndrăzneală cerul de azur, tot câmpul de floarea soarelui râde cum altfel decât în soare, o femeie împinge un căruț cu napi și nimănui nu pare să-i pese că ghiozdanul, îndesat de manuale și rechizite din spatele copilei proaspăt scăpate de la școală, îi stă strâmb pe spinare prefigurând o viitoare scolioză.

Totul se preface deodată în ceva așa de frumos și așezat aici în miticul Județ Sălaj, încât viitorul nu are cum să devină altfel decât stră-lu-ci-tor. Bunul meu prieten G., profesor și antropolog, confirmă acest fapt cu zâmbetul său larg. Cum stă el așa în mijlocul drumului, înalt și filiform, ușor adus de spate, seamănă cu arhanghelul Gabriel pictat de Fra Angelico.

E înarmat cu un reportofon și un carnețel fiindcă face aici un studiu extins despre o comunitate de romi cărămidari, așa ziși “de pământ” sau vătrași. Trebuie spus că este o mare diferență între aceștia și nomazii cortorari de pe vremea bunicii. E însoțit de domnul V., un soi de șef și purtător de cuvânt al acestei comunități aflată la marginea comunei Nușfalău (Szilágynagyfalu în maghiară). Acesta e un bărbat relativ tânăr, articulat și deschis. Îmi strânge mâna cu fermitate și îmi spune privindu-mă direct în ochi:

„Bun venit în Brazilia! Am vorbit cu oamenii noștri și sunteți bineveniți să-i întrebați ce poftiți și să faceți poze.” Iată-mă deci, un gadjo dilo (străin țicnit) cu două aparate pe film de gât, având deplină libertate să mă amestec cu această umanitate foșnitoare, blândă și curioasă încercând să înțeleg măcar câte ceva, poate destul de puțin.

Fiindcă ce poți înțelege despre o lume într-o singură zi? Sincer, nu mare lucru. Cel mult cioburi, fragmente, pojghițe, chipuri, gesturi, spații și poate pasager, umbra unor emoții. Tot ce poți face este să lași curiozitatea să te anime, să te cufunzi în poveste cât mai discret și în același timp mai participativ cu putință, iar la final să pui cap la cap elementele vizuale creând un puzzle de fapte și stări, într-o încercare de a reconstrui dacă nu lumea în sine, măcar propria ta pricepere imperfectă despre acel loc.

Fotografia documentară emite uneori prea multe pretenții. Se crede puțin prea deșteaptă. Or, dovezile vizuale ale trecerii prin diferite spații și interacțiuni cu vieți omenești nu sunt tocmai sinonime cu înțelegerea, ci ele reprezintă doar un jurnal personal rezultat dintr-o succesiune de imagini disparate.

Ca să înțelegi cu adevărat trebuie să apelezi la context, istorie, cultură. Asta încearcă să facă G., antropologul cu studiul său elaborat. Mă bazez pe el. Eu mă simt mai degrabă ca Nabokov transpirat alergând cu o plasă ridicolă pe dealuri după te miri ce specii nemaivăzute de fluturi. Sau ca Nicolae Milescu Spătarul care, prizonier în curtea ambasadei din Pekin, încearcă să priceapă ceva despre marea cultură chineză. Deși misiunea lui diplomatică se dovedește a fi un eșec, pentru a demonstra că nu a mâncat orez degeaba, se încăpățânează, bazându-se pe puținele experiențe personale și mai mult pe felurite surse și povești, să scrie o monografie cu un titlu obraznic de pompos: Descrierea Chinei.

Înainte de orice, nimeni nu știe de ce o comunitate etnică de romi, segregată de restul lumii, poartă numele de Brazilia. Un lucru e cert – Brazilia aceasta nu seamănă cu adevărata Brazilie, cea cu samba, carnavalul, fotbalul, pădurea amazoniană și statuia lui Iisus Răscumpărătorul veghind deasupra orașului Rio de Janeiro. E unică, altfel decât orice. Nu seamănă nici măcar cu restul comunei de dincolo de râul pe jumătate secat, unde acum se amestecă în bună pace ungurii majoritari cu românii minoritari.

Brazilia e un spațiu autonom și deschis, fără granițe delimitate limpede, fără garduri, fără acea apăsare specifică a proprietății care caracterizează satele noastre în general. Și nu puține ori conduce la răzmerițe eterne între vecini, rude sau frați. Curtea mea, grădina mea, locul meu sunt noțiuni abstracte aici, în acest spațiu fluid unde totul se amestecă într-o liberă circulație de copii, pisici și câini comunitari cerșind căldura soarelui dimineții, făcându-se una cu zidurile caselor.

Deși mă aflu pentru prima dată aici, resimt o mare familiaritate cu locul și cu acești oameni. Parcă m-am întors acasă. Am crescut lângă astfel de oameni, le-am învățat metehnele curioase, vorbele înalte și uneori spurcate iar, la fel ca în Brazilia prezentă, și în copilărie ne miram de absența curților și a porților impozante din tablă de pe Strada Lingurarilor, azi demolată și rebotezată de către comuniști Strada Primăverii. Ca să fie în ton cu noul nume, au plantat acolo o salbă de blocuri cu 10 etaje lipite unele de altele, lungă cât marele zid chinezesc.

Acolo mă băteam ziua cu Paris, iar seara în fața casei lui de pământ îngropam securea războiului și frigeam porumb șterpelit de pe tarlaua CAP-ului. Romii sărmani din Mănăștur adorau să fure orice de pe proprietatea statului comunist, fiindcă pe atunci aceasta era a tuturor și mai ales, a nimănui.

Romii sunt o prezență mereu familiară, sunt cei de lângă noi, oameni pe lângă care trecem zilnic și nu de puține ori îi privim cu admirație și mirare. Bineînțeles, atunci când nu-i privim, pe nedrept, cu clasica superioritate românească plină de stereotipii rasiste.

Mai mereu în piață dau peste niște frumuseți zvelte cu cozi împletite îmbrăcate spectaculos cu fustele lor colorate și plisate umblând deasupra tuturor cu o siguranță de sine supremă, urmate îndeaproape de gaborii lor protectori sprijiniți în bastoane cu măciulie aurită, pe cap având pălării impozante de fetru și pantaloni din stofă neagră călcați la dungă.

Nu toți sunt însă la fel de norocoși. Nu puțini sunt disprețuiți, năpăstuiți, sărmani lipiți împinși mereu pe buza prăpastiei societății. Nu departe de piața centrală, societatea romilor bețivi, gălăgioși și mereu puși pe scandal a pus stăpânire pe câteva bănci. În jur, mizerie și nepăsare. Prezența lor te invită să-i eviți. La extremitatea estică se află Pata Rât, locul acela labirintic și improvizat de lângă groapa de gunoi a ipocritului Cluj, cel care rămâne o pată teribilă pe obrazul acestui oraș cu ridicole pretenții ‘de cinci stele’.

În general, romii sunt supraviețuitorii de profesie, au stilul lor propriu de a se strecura prin viață fentând sisteme și încăpățânându-se să-și păstreze un grad de libertate. Deși acum au renunțat în general la stilul nomad de viață devenind vătrași, au sfârșit marginalizați, mai mereu locuind undeva lăturiș, fiindcă în majoritatea cazurilor, înainte de ieșirea din robie, erau lipsiți de proprietăți. Drept urmare, se aciuau undeva la extremitatea lumii, pe lângă curți boierești sau nobiliare și exercitând meserii precum grăjdari, tinichigii, spoitori sau lăutari.

Această Brazilia de exemplu, este creația grofului ungur Miklós Bánffy, cel care pe la începuturile secolului al XX-lea avea aici un mic castel, grajduri, cai de rasă și multe pământuri. Avea nevoie de robi care să-l slujească.

Încă din epoca medievală comunitățile de romi se numărau în ‘suflete’. De exemplu, un boier român oarecare, având drept de viață și de moarte peste aceste suflete putea face cadou unei mănăstiri ortodoxe dintr-o anumită localitate câteva sate de romi, iar astfel, din slugile boierului, sufletele deveneau slugile preoților și călugărilor.

Sclavii romi, înrobiți vreme de 500 de ani, au sporit enorm averile mănăstirești, iar uneori proporțiile poveștii sunt nemaivăzute. De exemplu, în 1388 Mircea cel Bătrân dăruiește Mănăstirii Cozia 300 de familii de romi pentru ca, 400 de ani mai târziu aceasta să stăpânească nu mai puțin de 2000 de familii.

În Ardeal boierii unguri procedau asemănător. Încercând să-i fixeze locului le ofereau cu împrumut pământuri pe la marginea satelor unde se dezvoltau comunități dependente de micile slujbe oferite de către curtea boierească. Iar bieții oameni, la fel ca aici, se încăpățânau să supraviețuiască în condiții precare și în locuințe extrem de modeste care găzduiau sub același acoperiș câte trei, patru generații. Ca o izbăvire de o rușine istorică a venit dezrobirea din 1856, dar viața lor nu a devenit mai ușoară. Pământurile nobililor au trecut în proprietatea statului. Iar ei la fel de tolerați s-au simțit.

Au venit apoi războaiele și nu puțini au fost duși la oaste luptând pentru patrie. După aceea a venit Holocaustul. Fiind considerați o rasă inferioară, pe aceeași treaptă cu evreii, mulți au sfârșit în lagăre. Comunismul i-a segregat și i-a împins în mici cartiere la periferia satelor și orașelor, iar acum, noua democrație îi transformă în reciclatori de profesie, găzduindu-i cu generozitate în locuințe improvizate din vecinătatea gropilor de gunoi ale marilor orașe.

Dar azi e o zi luminoasă și comunitatea aceasta vie și vibrantă care vine dintr-o istorie atât de nedreaptă și chinuită pare să trăiască cu intensitate clipa. Toată Brazilia unde, în zecile de case modeste majoritatea din cărămidă de producție locală, trăiesc undeva între 400 și 500 de oameni, pare o cetate asediată de glasuri de copii venind de peste tot.

Doi frați sunt trimiși cu gălețile după apă la fântâna de la marginea cartierului. Pe drum se hârjonesc cu alți copii, râd și se joacă. În fața unei case, pe capota unei mașini ruginite, cu pedale, un copilaș foarte preocupat linge cu degetele dulceață de pe o farfurioară. Fete măricele joacă elastic la ora 11 dimineața vesele și lipsite de orice grijă, iar la mica școală primară, o localnică tânără, frumoasă și foarte serioasă îi învață pe cei câțiva copilași alfabetul.

O doamnă voluntară îi ajută pe copii să țină corect creionul în mână și să facă bastonașe. Cine știe, poate într-o zi unii dintre ei vor trece râul și se vor alătura copiilor de la școala din comună. Viața aici este grea și imprevizibilă, sărăcia e evidentă, dar nu se poate trăi în afara unui orizont al speranței. Să nu uităm că nu puțini romi au ajuns azi cercetători, activiști, etnologi, sociologi, regizori sau profesori universitari. Să nu renunțăm așadar. Așa mi-a spus doamna B., privindu-mă peste ochelarii ei cu lentile groase.

Majoritatea bărbaților lipsesc din peisaj, sunt plecați la muncă de obicei ca zilieri prin localitățile învecinate. Foarte puțini sunt angajați undeva oficial, cu carte de muncă. Povestea cu cărămizile a rămas o poveste. La 1900 un evreu a făcut în vecinătate o fabrică de cărămizi și o vreme bărbații din Brazilia au lucrat acolo. În timpul comunismului cărămidăria locală a funcționat binișor fiindcă exista cerere, doar că după 1995, când au venit marile corporații, mica lor industrie s-a stins. Oamenii au devenit culegători de ciuperci și fructe de pădure, au umblat o vreme prin târguri cu coșuri de nuiele împletite, dar afacerea e mult prea măruntă.

Într-un lighean o femeie a spălat toate jucăriile de pluș ale copiilor și acum le întinde frumos pe sfoară. E multă tandrețe în gesturile ei cum prinde iepurași de urechi cu cleme de rufe. Peste tot între case vântură rufe la uscat, iar femeile se mișcă iute, precis, trebăluind cu figuri preocupate, spălând, măturând sau aruncând cu gesturi largi apa din ligheane în praful uliței.

La un colț de stradă un domn în vârstă cu bască de fost maistru de întreprindere explică ceva important unor vecine, care îl ascultă cu atenție. Romii prețuiesc mult înțelepciunea bătrânilor, care sunt considerați venerabili stâlpi ai comunității.

Aflăm de la domnul V. că e un celebru lăutar acum retras din activitate. Intrăm în casa lui și descoperim nu doar povestea unui om, ci o întreagă lume. Pereții sunt tapetați cu straturi de amintiri suprapuse, precum un palimpsest. Peste toate tronează un șir de viori care au condus miri la altar și morți pe ultimul drum. O cutie de halva de prin anii ’70 scoate la iveală vechi poze de familie alb negru, cu margini zimțate.

Prietenul G. simte că tocmai a dat peste o comoară, așa că pune întrebări cu răbdare, înregistrează și notează. Îmi amintește de Alan Lomax, celebrul folclorist american care în anii ’50 a scos la lumină marii cântăreți de blues risipiți prin delta fluviului Mississippi. Poveștile curg, se înlănțuie, trecutul se reactivează și încet cortina dă la iveală scene dintr-o lume vie și complexă, care ar merita mai adânc înțeleasă. Chiar, cine o fi botezat locul Brazilia și de ce?