CAZUL GEOANĂ. Raportul de neplagiat „manipulează brutal cadrul legislativ pe care îl invocă” și ne ține captivi în „noaptea minții”

PressOne a cerut opinia a doi universitari în legătură cu decizia Comisiei de etică a Academiei de Studii Economice din București (ASE) în cazul tezei de doctorat a secretarului general al NATO, Mircea Geoană, decizie care, deși confirmă că acesta a preluat circa 15.000 de cuvinte pe care nu le-a citat, este una de neplagiat. 

Este vorba despre Marian Popescu, director onorific și fondator al CARFIA, Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București, și Alin Fumurescu, associate professor la University of Houston, Texas, din SUA. 

Comisia de etică a ASE a făcut publice, recent, Hotărârea, Raportul de caz și Anexa la Raportul de caz, documente analizate și prezentate la începutul săptămânii de PressOne.

Comisia de etică a ASE a constatat în 171 de situații distincte că „se confirmă preluarea” de conținut copiat din lucrările altor autori, nu a stabilit că nu este vorba despre plagiat, „pentru că sursa este menționată la bibliografia finală”. 

Conținutul pentru care Comisia a recunoscut plagiatul – 43 de rânduri, care reprezintă un procent de 0,36% din totalul tezei – se referă la bucăți de text preluat dintr-o singură lucrare pe care Geoană nu a inclus-o în bibliografia tezei. 

Justificarea hotărârii a fost dusă în zona legală: „Comisia a considerat că nu se confirmă plagiatul din punct de vedere legal”, justificarea verdictului fiind făcută prin faptul că legislația în vigoare la momentul susținerii tezei (2005) „nu specifica în mod precis cum trebuie făcută citarea surselor”. 

Totuși, plagiatul era reglementat încă din 2004, în legea privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, deci cu un an înainte ca Geoană să-și obțină titlul. 

Acesta era definit astfel:  

„[…] însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală”.

În aceeași lege era menționat că „Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude: 

•  plagierea rezultatelor sau a publicațiilor altor autori;
• neatribuirea corectă a paternității unei lucrări”  (art. 2 alin. 3).

Atât timp cât o porțiune de text nu este delimitată prin ghilimele și nu este atribuită clar unei surse, asta înseamnă însușirea unui text și prezentarea lui drept creație personală, ceea ce înseamnă neatribuirea corectă a paternității unei lucrări. 

***

Marian Popescu: „Problema acestui Raport e că manipulează brutal cadrul legislativ pe care îl invocă”

Marian Popescu este fondatorul și directorul onorific al CARFIA, Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București. 

Este doctor în filologie, iar după 1990 a avut activitate didactică la Academia de Teatru și Film/UNATC, Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Université d’Artois și Université Rennes 2 – Franța. 

Este critic de teatru, cu activitate din 1975, și autor a 7 cărți despre teatru. 

Este membru fondator și a fost primul vicepreședinte executiv al Uniunii Teatrale din România (UNITER, 1990-1994), unde a înființat și condus prima editură exclusiv teatrală din România, UNITEXT, precum și revista „Semnal teatral” (1992-1996). 

A condus Comisia de etică a Universității din București (2012-2016), fiind la conducerea acesteia când au fost emise verdictele de plagiat pentru Victor Ponta, premier în funcție, și Gabriel Oprea, vicepremier în funcție. 

În continuare, redăm integral punctul de vedere al lui Marian Popescu despre decizia Comisiei de etică a ASE:

Raportul de caz realizat și făcut public de către Comisia de etică de la ASE este rezultatul unei analize privind forma plagiatului și, pe bună dreptate, nu se referă la evaluarea conținutului.

Raportul include profesionist elemente de cadru legislativ de la momentul 2005, când dl. Mircea Geoană a susținut teza. Problema acestui Raport e că manipulează brutal cadrul legislativ pe care îl invocă. Comisia a căzut pradă unei situații frecvente, în astfel de cazuri, peste tot în lume: nu se decide să își respecte titulatura (etică) și dă câștig de cauză (imperfecțiunii) cadrului legislativ. Cum? Simplu.

1. Prin definiție, doctoratul consacră activitatea de cercetare într-un domeniu sau specializare. Comisia invocă (și crede?) Legea 206 /2004 privind buna conduită în cercetare spunând că legea se referă la cercetători, nu la studenții doctoranzi. Întrebare e simplă: dacă nu fac cercetare, oare ce fac doctoranzii de la ASE și din orice universitate? Raportul nu e corect aici.

2. Raportul insistă în mai multe rânduri că zecile de pagini suspecte de plagiat prezintă următoarele situații: preluare din sursele generatoare de plagiat fără atribuire, cu atribuire incorectă (titlu corect, dar nu autorii) sau numai menționați la Bibliografie (situația cea mai frecventă). Argumentul major invocat pentru a nu accepta că e vorba de plagiat l-am mai întâlnit: la vremea susținerii tezei de către dl. Mircea Geoană, în nicio lege nu apărea prevederea că trebuie să citezi punând ghilimele acolo unde textul preluat nu era al tău. Argumentul nu numai că e ridicol, dar pune pe onorații membri ai Comisiei într-o situație penibilă. Ei/ele nu știu de această cutumă academică privind atribuirea corectă prin ghilimele? Prin absurd, ar trebui legi care să ne spună că: trebuie să respirăm, că, pentru a merge, trebuie să ne mișcăm picioarele, etc. Cum s-ar simți ei/ele dacă ar descoperi că li se întâmplă lor acest lucru: cineva să ia cu toptanul din munca lor publicată și să nu menționeze, cu ghilimele, că nu e textul său? Chiar dacă autorii originali sunt menționați la Bibliografie, dacă nu pui ghilimele în textul tău ca să se facă diferența de textul altora și astfel să nu există dubii privind originalitatea tezei, menționarea e un compromis etic penibil. Raportul Comisiei de etică de la ASE pare să accepte că e ok un astfel de compromis.

3. Manipularea unor prevederi legale ridică un semn de întrebare privind modul în care la ASE funcționează instituția doctoratului și cei/cele care o servesc. Să camuflezi „atribuirea incorectă” sub masca imperfecțiunii cadrului legislativ a dus, în acest raport, la „performanța” tristă, ca într-un număr de magie, a dispariției zecilor de pagini dovedite ca plagiat și a recunoașterii numai a unui număr infim de … rânduri ca fiind plagiate de către dl. Mircea Geoană.

4. Încă odată, în practica internațională, plagiatul e o faptă contrară regulilor și cutumelor academice și nu contează procentajul ei. Mai simplu: și 0,36%, de pildă, recunoscut ca plagiat tot plagiat rămâne.

5. Chiar dacă, în unele universități, expertiza etică și de integritate a făcut câțiva pași consistenți, măcar la nivelul Codului de etică, de pildă, cazul de la ASE ridică, încă odată, problema formării, în universități, a experților, consilierilor de etică și integritate care să judece corect raportul dintre normele juridice  și normele academice. Nu e corect sau suficient ca o singură persoană cu studii juridice din universitate să pună orice situație de malpraxis academic numai în rama juridică, prejudiciind rama academică.

***

Alin Fumurescu: „Plagiatul – «azi îl vedem și nu e»”

Alin Fumurescu este doctor în filosofie politică și associate professor la University of Houston, Texas, din SUA. A absolvit Medicină la UMF Cluj (1992), apoi Facultatea de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” (1997).

A fost redactor-șef al revistei NU, din 1990 până în 1993, iar ulterior a mai condus Ziua de Nord-Vest şi Ziarul de Cluj.

La începutul anilor 2000 a emigrat în SUA, unde a obținut un masterat în științe politice, la University of Missouri-Columbia (2005) și titlul de doctor în științe politice la Indiana University (2011).  

Volumul său de debut, Compromisul. O istorie filosofică și politică, care este teza sa de doctorat, a apărut în limba engleză la Cambridge University Press,  în 2013, iar ulterior a fost tradusă în română și chineză. În 2019 a publicat, tot la Cambridge University Press, volumul Compromise and the American Founding – The Quest for the People’s Two Bodies.

Anul trecut, Alin Fumurescu a făcut parte din Comisia externă de experți a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, care a analizat și a decis că teza de doctorat a lui Lucian Bode, ministrul de Interne de la acel moment, era plagiată. 

În continuare, redăm integral punctul de vedere al lui Alin Fumurescu despre decizia Comisiei de etică a ASE:

Plagiatul: „azi îl vedem și nu e”.

… deși în România de astăzi, în ciuda eforturilor unui grup restrâns de pragmatiști, lupta împotriva plagiatului e precum arta în descrierea lui Eugen Ionesco – „absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”. 

Nu întâmplător, Eugen Ionesco a fost autorul teatrului absurdului. Pragmatiștii sunt cei care înțeleg două lucruri cruciale și de bun-simț: (1) dacă nu îți respecți singur profesia, nu te aștepta să fii respectat ca profesionist; și (2) cu un sistem universitar otrăvit de plagiat, România nu va fi întoarsă de pe toboganul tâmpirii în masă, în veacul vecilor. Amin! 

Idealiștii, pe de altă parte, sunt vasta majoritate de așa-ziși universitari care se agață de orice chițibușerie, oricât de absurdă, de frica de a nu supăra „puterea” vag definită. În acest caz, pe Mircea Geoană.

Mă grăbesc, mai întâi, să precizez că nu am niciun fel de interes de a-i încurca astfel numitului Geoană planurile sau cariera politică. Pragmatic cum sunt, știu că, și dac-aș vrea asta, în România n-a fost nimeni penalizat electoral din aceasta cauza – de la Victor Ponta la Lucian Bode sau Nicolae Ciucă. După cum spuneam, e o lupta absolut inutilă, dar de o inutilitate absolut necesară. 

Îngăduiți-mi așadar ca, pentru acei câțiva pragmatici cărora încă le pasă dar nu au timpul necesar pentru a citi și a încerca să descifreze adevărul din noianul de vorbărie prețioasă, să rezum cazul în cuvinte, evitând pe cât posibil jargonul academico-legalistic menit doar să impresioneze neavizații și să ascundă evidențele.

Luând o decizie ușurel stânjenitoare și parțial sinucigașă (da, da, după cum veți vedea, dacă nu există „puțin gravidă”, în academia poate exista „sinucidere parțială”), Comisia însărcinată cu analizarea cazului a înaintat probele de plagiat prin traducere din engleză unor traducători autorizați! 

Surpriză! Traducătorii au certificat sub semnătură, „faptul că în textul prezentat de către solicitant ca fiind «teză de doctorat» se regăsesc pasaje ce au fost traduse integral sau parțial din limba engleză, din diverse texte prezentate de către solicitant ca fiind texte-sursă, în conformitate cu numărul paginilor și numărul de rânduri menționate de către solicitant spre a fi verificate”. 

Negru pe alb! Fără „doar și poate”. În conformitate cu cele sesizate de către Emilia Șercan. 100%. Caz închis? Nu în România, unde Comisia de Etică nu e „sinucigașă” să se pună rău cu „puterea”.

Plagiatul? E precum steaua la Mihai Eminescu: „azi o vedem, dar nu e!”. Este și nu este, precum fotonul în fizica modernă, concomitent și undă și corpuscul, în ciuda imposibilității în logica binara. „Se confirmă preluarea pentru toate cele X rânduri, dar pentru că sursa este menționată la bibliografia finală nu se confirmă plagiatul”. Și fals, și greșit! Fals, pentru că sursa nu e citată. Greșit, pentru că, și dacă ar fi menționată în bibliografie, tot plagiat s-ar numi, nu doar conform bunului simț, ci și legislației în vigoare în 2005, mai exact Legea 206 din 2004 (mai ales articolele 2 și 4) citate chiar în raport! 

Nici nu mai contează că, din motive numai de dânșii știute, membrii Comisiei aleg să confirme plagiatul pentru 43 de rânduri, dar nu și pentru restul de peste o mie, aflate în aceeași situație. „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel – nici în clocot, nici rece – o să te vărs din gura Mea!” (Ap. 3:15-16).

Nu e, însă, cazul să ne minunăm: stelele care se văd, dar nu sunt, se văd mai bine noaptea. Plagiatele, mai bine în noaptea minții.