Ce fel de Românie vrem?

Ne uităm șocați la rezultatele referendumului din Republica Moldova și nu înțelegem: cum se poate ca o populație agresată repetat de către Rusia să voteze masiv tocmai cu Rusia?

Cum se poate ca doar diaspora moldovenească și – într-o măsură mai mică – locuitorii din capitala țării și câteva raioane lipite de România să voteze pro UE, iar restul țării să fie contra, chiar și în raioanele care au beneficiat masiv de sprijinul UE și al României?

O să-i las pe alții, mult mai în temă decât mine, să explice cauzele votului din Republica Moldova. Dar să nu credem că aici, în România, suntem scutiți de un astfel de curent antieuropean – dimpotrivă, el prinde putere în fiecare an.

De ce? Pentru că există o disparitate tot mai mare între rural și marile orașe, între cei care au rămas în urmă și cei care au profitat la maximum de toate oportunitățile aduse de aderarea la UE. Și, nu în ultimul rând, între cei care trăiesc într-o lume împietrită în timp, tradiționalistă și izolaționistă, și cei care se bucură de libertatea de gândire și mișcare oferită de o Europă unită.

Este foarte ușor pentru politicienii oportuniști să profite de pe urma proastei guvernări a partidelor tradiționale, cât și de pe urma impotenței de a comunica și de a relaționa la nivel uman a partidelor reformiste. Europa este țapul ispășitor perfect: continuă să dea bani unor oameni care au din ce în ce mai puțină încredere în ea și se simt tot mai străini de valorile ei.

E ușor de înțeles de ce populația îmbătrânită, tăvălită prin cele trei decenii de tranziție, nu se regăsește nici în beneficiile aduse de UE și nici în valorile ei. Însă ce vine din spate este mult mai îngrijorător decât obișnuitul conservatorism rural.

Două sondaje – unul publicat de GLOBSEC, altul publicat de Fundația Friedrich Ebert (FES), ne arată trei tendințe care riscă să schimbe, în deceniul care urmează, obișnuitul pro-atlantism și pro-europenism din România. Nu că am fi singurii – reculul este resimțit la nivel pan-european, din cauze multiple, dar diferite de la țară la țară. Tot ele ne arată, pe de altă parte, că avem motive reale de optimism.

Prima tendință este senzația persistentă a unui deficit de democrație la nivel european

Conform sondajului GLOBSEC, deși 83% dintre români susțin apartenența țării la UE, iar 88% susțin apartenența la NATO, 70% dintre ei consideră că UE dictează ce să facă, fără ca țara să poată face ceva în această privință.

Aceasta este rețeta pentru dezastru, pentru că o percepție atât de puternic răspândită este terenul perfect pentru poveștile cu „dictatura UE”.

Da, suntem – din fericire – încă departe de o situație similară Republicii Moldova, în care peste jumătate din populație să fie contra integrării europene. Pe de altă parte, tendințele suveraniste poate că nu vor trece la noi de 30% din voturi, însă dacă românii se obișnuiesc cu ideea că ei nu au un cuvânt de spus în privința direcției în care merge țara, acest deficit de democrație percepută va avea consecințe grave pe termen lung.

Cum combați asta? Prin clipuri penibile de promovare a UE? Prin explicații mestecate de politicieni? Prin granturi date de sus în jos pentru o presă care să ridice în slăvi UE? Toate acestea nu dau rezultatele scontate.

Unele dintre ele chiar riscă să fie contraproductive – este absolut sănătos să critici deficiențele Uniunii, tot așa cum e sănătos să critici deficiențele statului tău. E absolut sănătos să ceri decentralizare și decizii luate cât mai aproape de beneficiari, cât timp ai instrumentele necesare (precum Parchetul European) care să controleze legalitatea investițiilor făcute.

În plus, ideea tot mai răspândită că Europa e condusă de niște birocrați care n-au fost aleși, o cabală pusă acolo de interesele economice ale marilor puteri, nu poate fi combătută doar cu fact-checking. Ea se combate cel mai bine prin politicieni români care încep să aibă un cuvânt de spus în instituțiile europene și care sunt atașați valorilor europene, dar și interesului național.

Din păcate, aici avem un deficit major – atât la Bruxelles, cât și în comunicarea către români. Mâna de români care contează la Bruxelles este practic necunoscută în țară, iar comunicarea lor către popor este absolut atroce, pentru că sunt oameni care detestă populismul și cred că rezultatele ar trebui să vorbească de la sine. Complet greșit.

A doua tendință este îmbătrânirea populației care rămâne în rural și în orașele mici

Se tot vorbește despre tinerii care se întorc acasă și o să facă România aia mare și frumoasă. Sigur, există un oarecare fenomen de flux și reflux în privința migranților. Însă studiile citate sunt absolut clare: peste jumătate dintre tinerii din România vor să plece, iar procentele sunt cu siguranță mai mari în zona rurală.

Asta înseamnă că exact zonele care au de câștigat cel mai mult de pe urma fondurilor europene administrate corect, prin fondurile de coeziune, vor continua să se afunde în extremism naționalist și izolaționist, numai bine de exploatat de politicieni fără scrupule. S-a văzut asta și în Republica Moldova, dar nu trebuie să ne uităm peste graniță ca să ne dăm seama că acest fenomen este puternic și la noi.

Cu acești oameni nu vorbește aproape nimeni din partidele principale din România, iar când o fac, politicienii de toate orientările devin brusc mega-credincioși, tradiționaliști, critici la adresa „valorilor impuse cu forța”, wink-wink, pe principiul „băi, noi facem frumi acolo la Bruxelles, da’ să știți că suntem ca voi, îi facem pe fraieri de bani, dar noi ne vedem de treabă, da?”

Asta e o altă cale sigură spre dezastru, pentru că această populație nu-și va dezvolta niciodată simțul critic necesar ca să știe ce este realmente spre binele ei. E prea ocupată cu supraviețuirea ca să o facă.
România este în urmă cu 4 ani la absorbția fondurilor de coeziune, cum a scris Laura Popa pe larg la PressOne, iar fondurile pentru o tranziție justă, care să ajute fix zonele afectate cel mai mult de schimbările economice masive prin care trece România, ajung cu țârâita – abia de anul acesta începem să vedem investițiile la nivel local.

Efectele acestora în mentalul colectiv din zonă se vor vedea, la rândul lor, abia peste 10 ani – iar asta doar dacă fondurile puse la dispoziție vor fi cheltuite cu cap și vor continua să vină.

A treia tendință este apetitul crescut pentru autocrație și chiar dictatură din partea tinerilor

Acest apetit merge mână în mână cu lipsa de educație civică și de implicare, cauzată de o combinație toxică de părinți inerți din punct de vedere civic și un sistem educațional absolut falimentar.

Spune raportul GLOBSEC că „tinerii din România au abilități civice modeste chiar și în comparație cu țări din Europa mai puțin dezvoltate.” Asta se traduce printr-o lipsă de interes majoră față de problemele care le afectează, de fapt, chiar viitorul lor.

Citând din același raport: „elevii români din clasa a VIII-a au rezultate modeste la evaluarea cunoștințelor și gândirii civice, cu un scor mediu substanțial mai mic decât media tuturor țărilor participante, plasând România pe locul 16 din 20.”

Care sunt efectele? Studiul FES arată că o treime dintre tinerii români ar renunța de bunăvoie la unele libertăți civile pentru un trai mai bun sau o viață mai sigură, iar 41% ar dori un lider puternic, „care nu își bate capul cu alegerile sau Parlamentul”. Un sfert consideră că dictatura poate fi o formă de guvernare mai bună decât democrația în anumite situații.

Înainte să intrăm în panică, să ne reamintim totuși că tinerii sunt mai extremiști de felul lor. Fie că merg spre extrema stângă, care ajunge să considere teroriștii islamiști niște luptători pentru libertate, sau spre extrema dreaptă, care defilează în procesiuni naționaliste, atracția față de soluțiile simple este întotdeauna mai mare la tineri.

Acest lucru se rezolvă tot prin educație, dar și prin soluții economice clare, care să-i scoată de pe drumul radicalizării. Să ne reamintim că suntem și într-o perioadă percepută drept criză, cu un război la graniță și mari tensiuni pe piața muncii, așa că e normal ca tendințele autoritare să aibă de câștigat.

Putem privi însă și cu încredere. România nu este, totuși, Republica Moldova. Cei 17 ani de apartenență la UE și cei 20 de ani de apartenență la NATO au schimbat țara noastră mult mai mult decât au putut-o face propaganda și corupția oligarhilor autohtoni sau venite de la Kremlin.

Cele 60 de miliarde de euro primite de la UE drept beneficii nete își fac deja simțite efectele chiar și la sate și micile orașe, cu condiția ca primarii respectivi să fi făcut un minim de efort să le absoarbă la nivel local. Libertatea de mișcare este esențială pentru tineri, iar faptul că tot mai mulți dintre ei iau contact cu alte culturi e de natură să reducă, în timp, tendințele extremiste și izolaționiste.

În următorii 10 ani, România va absorbi mai rapid și mai bine sume chiar mai mari de bani de la UE, dar va dobândi și suficientă putere economică proprie pentru a se dezvolta așa cum n-a făcut-o decât rareori în istoria sa. Practic, în fața tinerilor de azi, atât din generația Z, cât și din generația Alfa, se prezintă o Românie ieșită din tranziție și care, cu toate bubele ei, are un risc destul de mic să fie trasă complet în afara lumii democratice.

Așa cum nota studiul FES, „participarea celor de 18–35 de ani a crescut cu o treime față de alegerile de acum patru ani, ajungând la 45 %. Merită observate câteva diferențe importante în funcție de vârstă: cei de 18–19 ani au avut o prezență de 51 % la europarlamentare, cu șapte procente mai mult decât cei între 25–35 de ani.”

Asta ne arată un interes crescut al celor mai tineri față de problemele europene, nu doar față de balta stătută a politicii românești.

Cu cât vom înțelege mai repede că viitorul României se joacă simultan atât în instituțiile europene, cât și în țară, cu cât vom trimite tot mai mulți oameni pregătiți în posturi-cheie la Bruxelles și Strasbourg, cu cât vom alege mai des politicieni care interiorizează valorile europene, oricâte alte bube ar avea în cap, cu atât mai ușor ne va fi să ajungem la o Românie deschisă, pro-europeană, modernă, inovatoare.

Și cu atât mai atractivă va deveni România atât pentru cei rămași în țară, cât și pentru cei plecați afară. De ce nu, și pentru o Republică Moldova intrată în Uniunea Europeană.