Cinicii câștigă mai puțin

Când pe ecran a apărut întrebarea, citeam un studiu făcut de doi nemți:

În fundal rămăsese, doar pe jumătate citit, .pdf-ul de 18 pagini umplute cu șiruri de litere mărunțele, din alea care le plac cercetătorilor, doar din când în când deranjate de câte-un grafic:

CUMVA, RĂSPUNSUL a apărut înainte să vină întrebarea. Pentru ca eu să mă reîndrăgostesc de România, mi-am zis după ce-am citit-o – sau pentru ca măcar s-o pot iubi cu mai puține pierderi de energie -, aș avea nevoie să simt scăzând cota „cinismului societal”.

E la 60,90 puncte acum, aflu din studiu; mai mare decât în Rusia (59,70). și cu mult mai mare decât în țările pe care noi le-am umplut cu însemnate minorități românești – Spania (55,30), Marea Britanie (52,70), Italia (51,30).

Îmi pun o dorință: aș vrea ca acest cinism societal al României să scadă cu măcar un procent pe an; văd în indicatorul ăsta cu nume inofensiv măsura statistică a acelei neîncrederi by default care hrănește suferințe, insecurități, frustrări, neputințe, rânjete, descurajare, revoltă, deznădejdi, fatalism, cruzime, rea-voință, judecăți sumare, demotivare, complexe de tot felul.

Până la urmă, cinismul se sintetizează din frica noastră de a crede, de a spera, de a o încasa din nou. Dacă stai pe margine, clar n-o mai încasezi; e mai sigur așa.

CERCETAREA NEMȚILOR, foarte interesantă altfel, descrie mai multe feluri de cinism – există de pildă o „ostilitate cinică”, dar există și „cinismul machiavelic” ori „cinismul societal” despre care vorbeam.

Până la urmă, cred că acest 60,90 adună într-o singură cifră povestea felului în care privim, ca națiune, natura umană. Ce credem noi, românii, despre oamenii din jurul nostru? Că majoritatea sunt buni, onești și demni de încredere – sau că sunt egoiști, necinstiți și răi?

– Ia uite-l și pe ăsta, comenta ieri taximetristul cu care eram, uitându-se spre un tip de vreo 50 de ani care încerca să-și parcheze Audi-ul. Îl vedeți, doamnă?
– Da, răspund.
– Doar nu și-a cumpărat mașina aia din muncă.
– Cum v-ați dat seama?
– Hai, doamnă… Doar trăiți și dvs. aici, în Românica.

Există o corelație, spun mai multe cercetări, între perspectiva cinică asupra lumii și nivelul veniturilor; cinicii evită să colaboreze și să aibă încredere în ceilalți, plus că vor cheltui mult mai mult pentru monitorizare, control, securitate și altele asemenea; vor lua mai greu decizii; își vor asuma mai puține riscuri; vor avea mai puține inițiative. Iar între nivelul de cinism și starea de sănătate ar exista o corelație, spun alte studii.

E o toxină perfidă, deci, acest cinism societal; una care pe noi, cei care o generăm fără măcar să ne dăm seama, ne roade neobosit pe dinăuntru, ca o boală degenerativă. Îi roade și pe ceilalți, prin ricoșeu – le ia energia, buna dispoziție, încrederea, cheful de a face ceva.

CUM ANUME AM PUTEA SCĂDEA sub 60,90 puncte n-am de unde să știu – e clar că e mult de muncă și că n-avem cum să ne dezintoxicăm într-o săptămână. Dacă ar fi să aleg o soluție și să lucrez la ea în fiecare zi, cred că aș alege una familiară mie: cea care ține de cuvinte și de puterea lor. Înlocuiești o vorbă rostită – sau gândită doar – și vezi cum cinismul își pierde, miraculos, din puteri.

Premiile Superscrieri au lansat la începutul lunii o campanie minunată pe ideea asta; i-au spus „Campania Autocorrect” și ea ne îndeamnă să ne jucăm de-a reformulările. Cam așa:

Corectura cea mai apropiată de sufletul meu e însă alta:

PÂNĂ LA URMĂ, exact din convingerea lui Mihnea Măruță că „presa e în stare” se naște și PressOne.ro, o publicație pentru cei „care mai cred în presă onestă și în România din visurile noastre”; pentru cei care nu pleacă de la premisa că toți jurnaliștii sunt vânduți, pentru cei care-și iau riscul de a-și investi încă o dată încrederea.

Îmi vine în cap vorba unui actor american care spunea că cei mai mulți dintre cinici sunt de fapt niște romantici zdrobiți; „au fost răniți, sunt vulnerabili, iar cinismul e doar cochilia prin care ocrotesc acel ceva micuț, drag lor, care încă mai e în viață”.

Îmi închei răspunsul aici, cu gândul fixat pe relația de încredere care se poate rearticula între cei care fac presă onestă și cei care vor să citească presă onestă; și nu mă gândesc doar la PressOne, ci la toate nucleele de jurnaliști care în ultimii ani s-au scuturat de deznădejdi și au pus pe picioare proiecte noi; și, bineînțeles, mă gândesc la zecile de jurnaliști buni care-au rămas pe baricade, încăpățânându-se să-și facă meseria, în presa mainstream.

Și jurnaliștii onești, și cititorii lor au început să iasă din nou din cochilii în ultimii ani – și să-și pună din nou încrederea la bătaie. Se expun, bineînțeles. Cinicii vor comenta că-s niște fraieri cu toții, și jurnaliștii, și cititorii; niște naivi care-or să și-o fure din nou.

Dar ce importanță mai are azi ce spun cinicii? Eu cred că, prin alianța dintre jurnaliști și cititori – și prin tot ceea ce poate ea radia în jur -, avem șanse să tăiem măcar un procent din indicatorul care ne roade pe dinăuntru.

*

Mona Dîrțu este jurnalist, susține seminarii de scriitură și este coautor al volumului „Cei care schimbă jocul”.

*

În cadrul campaniei RoÎNDRĂGOSTIREA, mai puteți citi: