Corespondență din Turcia. Salvatorii români, uimiți de amploarea distrugerilor: „Să învățăm să ne pregătim”

„Liniște”, strigă polițistul. Oamenii adunați în jurul dărâmăturilor tac instantaneu. Șoferul excavatorului oprește motorul, apelurile telefonice sunt încheiate în grabă. Este o liniște sinistră. În jurul rămășițelor unei clădiri de apartamente cu mai multe etaje s-au strâns în jur de 10-12 oameni, care dau o mână de ajutor. „Mă aude cineva?”, strigă unul dintre ei, în spațiul dintre două bucăți de moloz. Toată lumea ascultă cu atenție. Fiecare bătaie slabă, fiecare strigăt slab înseamnă că cineva a supraviețuit printre ruine.

Cu fiecare oră numărul morților crește. Potrivit bilanțului mereu provizoriu, peste 21.000 de oameni au murit în zece provincii turcești și în Siria vecină. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan vorbește de „catastrofa secolului”.

Evenimentele vor deveni o traumă națională în Turcia, este deja palpabil. Cu trei luni înainte de alegerile prezidențiale și parlamentare, cutremurele au devenit și o problemă politică, nu doar un dezastru național.

Acest material a fost realizat în colaborare cu Carolina Drüten, corespondent străin WELT pentru Grecia, Turcia și Balcani, aflată în acest moment în Turcia. Vrem să putem relata în profunzime despre evenimentele internaționale care afectează și viața de zi cu zi a românilor și, mai ales, despre războiul din Ucraina, care se desfășoară chiar în apropierea granițelor noastre. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

La 78, 92, 101 ore de la cutremure, echipele de intervenție continuă să scoată oameni dintre dărâmături, fiecare supraviețuitor fiind un mic miracol. În Kahramanmaras, una dintre cele mai afectate regiuni, o echipă maghiară a sosit cu câini de căutare. O clădire de apartamente, în care locuiau 160 de persoane, s-a prăbușit după primul cutremur major de luni dimineață.

La câțiva metri distanță, a rămas în picioare o bicicletă albastră de copil, cu ghidonul îndoit. Câinele sare peste dărâmături și dispare pe dedesubt. E antrenat să detecteze supraviețuitorii. Când semnalează ceva, oamenii speră.

Însă pentru Hatice, o mamă în vârstă de 30 de ani, nu mai există speranță. Doi dintre copiii ei – Zeynep și Seyit, în vârstă de nouă și zece ani, nu au supraviețuit dezastrului. Ea și soțul ei au rămas doar cu micuțul Barbaros, în vârstă de patru luni, pe care mama lui îl poartă în brațe înfășurat într-o pătură colorată. Hatice și familia ei locuiau la etajul al doisprezecelea.

„Am ieșit dintre dărâmături”, spune ea, mângâindu-l pe cap pe micul Barbaros. Ce va face acum, nu știe. „Nu avem unde să mergem.”

Aceasta nu este numai soarta oamenilor ale căror case s-au prăbușit, ci și a celor care nu îndrăznesc să se întoarcă la casele lor. Unele clădiri se înclină periculos într-o parte, iar pe fațadă se pot vedea fisuri. Replicile încă le amenință stabilitatea.

E frig în sudul Turciei, cu temperaturi care scad mult sub zero grade noaptea, așa că sunt nevoiți să se încălzească la focuri deschise. Nori de fum plutesc pe străzi, în timp ce voluntarii împart ceai și supă.

Corturile sunt menite să îi adăpostească pe cei care nu știu unde să se ducă. Dar există lipsuri peste tot, pur și simplu din cauza suprafeței uriașe afectate. 110.000 de kilometri pătrați au fost devastați de cutremure. Iar resursele sunt limitate.

Zeci de țări și-au oferit până acum sprijinul. Printre ele, și România – de altfel, unul din primele state care au reacționat și au trimis salvatori, după ce Turcia a cerut asistență internațională prin Mecanismul European de Protecție Civilă. Miercuri a plecat și o a doua echipă.

Echipele RO-USAR se află, momentan, în Antakya, provincia Hatay și au recuperat de sub dărâmături, până în acest moment, cinci supraviețuitori. Oamenii muncesc 24 de ore din 24, în schimburi de 12 sau de 8 ore, explică colonelul Bogdan Vlăduțoiu, aflat la fața locului.

„De când am venit în această zonă nu am încetat deloc activitatea. Operăm continuu”, povestește el.

Pentru echipele internaționale care asigură asistență în domeniul căutării și salvării supraviețuitorilor, coordonarea este asigurată de o structură prevăzută în normele INSARAG (International Search and Rescue Advisory Group, sub egida Națiunilor Unite n.red), dar și de structurile naționale turce de răspuns, prin Autoritatea pentru Gestionarea Dezastrelor și a Situațiilor de Urgență, AFAD.

Însă la eforturile echipelor contribuie și unele organizații neguvernamentale, echipele trimise de alte state și, nu în ultimul rând, locuitorii zonelor afectate – în măsura în care acest lucru este posibil.

„Sunt foarte multe clădiri care s-au prăbușit în urma cutremurului, sunt și mai multe clădiri care au suferit avarii care ne fac practic terenul cu risc, pentru că nu mai prezintă siguranță”, spune colonelul Vlăduțoiu. „Populația civilă participă la efortul de căutare a victimelor seismului, dar în zonele care sunt foarte periculoase, în care riscul este prea mare, împreună cu autoritățile locale se încearcă restricționarea accesului lor, tocmai pentru a nu le pune inutil viețile în pericol”, adaugă el.

„Oamenii ajută. Ne ajută cei care ne-au oferit găzduire, punându-ne la dispoziție terenurile unde ne-am instalat baza de operații. Dar și cei care ne oferă asistență sau transportul personalului către zona care ne-a fost alocată pentru intervenție.”

Salvatorii români spun că nu s-au mai întâlnit până acum cu un dezastru de o asemenea amploare.

„Amploarea distrugerilor pe care le vedem este, pentru mine și pentru colegii mei, nemaiîntâlnită. Rețelele de utilitate publică nu mai funcționează, sistemul de alimentare cu energie electrică nu funcționează. Nu funcționează nici sistemele de aprovizionare cu gaze naturale, nici rețelele de comunicație telefonică.

Vremea a fost ploioasă în primele zile când noi am ajuns aici. Acum nu mai plouă, însă seara și noaptea, temperaturile sunt sub limita înghețului.”

Cu toate acestea, mai spune colonelul Vlăduțoiu, oamenii încă au speranță. „Fiecare dintre ei crede și speră să-și găsească rudele în viață. Speră să putem să-i salvăm. Dar este, bineînțeles, și o stare de neliniște. Uneori, atunci când deznodământul e tragic, se instaurează și disperarea. Chiar și oamenii care simt disperare în suflet se manifestă însă cu foarte cu multă decență și de fiecare dată ne mulțumesc pentru eforturile pe care le facem.

Munca pe care o fac colegii mei este fizic foarte solicitată. Devine solicitantă emoțional în special atunci când ajungi la victime, mai ales când încerci să-i dai putere și să îmbărbătezi o persoană prinsă sub dărâmături.”

Dincolo de orice, crede însă salvatorul român, e important să înțelegem că unele măsuri de pregătire pot face diferența dintre viață și moarte pentru oricare dintre noi:

„Trebuie să învățăm cu toții să fim pregătiți. Atât în ceea ce ne privește pe noi, ca indiviziv – de exemplu să avem un rucsac de urgență, în cazul în care ne surprinde cutremurul în clădire. Dar pregătiți și să respectăm recomandările și măsurile de protecție pentru situațiile de urgență.”

Pentru că banalul rucsac de urgență te poate ține în viață sub dărâmături, pentru a putea fi salvat chiar și după 100 de ore de la producerea dezastrului, fără să fii nevoit să-ți bei propria urină pentru a supraviețui.

Speranța e ultima care se stinge, chiar dacă timpul se scurge și șansele de a găsi supraviețuitori se micșorează cu fiecare oră. „Noi trebuie să privim lucrurile și realist și optimist în același timp. Realist vorbind, cu cât tipul se scurge, cu atât șansele de a găsi supraviețuitori se împuținează. Pe de altă parte, meseria noastră ne învață că niciodată nu e prea târziu”, încheie colonelul Vlăduțoiu.

În prima echipă de intervenție trimisă de România s-a aflat și Mihai Negoiță, de la Clubul Câinilor Utiliari, împreună cu labradorul său de 6 ani, Akim. Mihai și Akim au partipat la găsirea a doi dintre cei cinci supraviețuitori recuperați până acum de echipele din România.

„Este o situație o toate destul de tensionată pentru aparținătorii familiilor îngropate sub dărâmături și un volum destul de mare de muncă din partea noastră, pentru a face tot ce putem pentru a-i scoate. În viață pe unii. pe alții nu”, relatează Mihai. Frigul, cu siguranță, complică lucrurile. „Temperatura pentru noi e destul de suportabilă pentru că ne mișcăm și suntem bine echipați. Nu la fel pot spune și pentru cei care sunt prinși sub dărâmături”, adaugă el. Zi de zi, de aproape o săptămână, Akim caută supraviețuitori. Nu e prima lui misiune, dar cu siguranță e cea mai de amploare. Însă tensiunea din jur nu îl perturbă de la treabă, pentru că este foarte bine pregătit și, mai ales motivat.

„E un câine care duce, nu are tensiune, nu are traumă, pentru că motivația pentru ce face este mai mare și depășește momentul. A suportat foarte bine și drumul, și aglomerația din teren”, adaugă Mihai, care la ora 11 noaptea se afla în continuare la treabă, împreună cu Akim.

Supermarketurile și benzinăriile funcționează, dar în unele locuri combustibilul s-a terminat. Aproape toate restaurantele și magazinele sunt închise. Un restaurant fast-food din Gaziantep, cel mai mare oraș din provincie, cu o populație de două milioane de locuitori, încă mai vinde cartofi prăjiți și pui, dar rezervele se termină în curând.

Copiii stau la mese cu părinții lor, cu groaza înscrisă pe fețe: pământul se cutremură din nou. Este un cutremur ușor, dar toți clienții sar în sus panicați și aleargă afară. Doar un bărbat în vârstă din Diyarbakir rămâne așezat la masă. „Rămâneți calmi”, spune el. A trecut prin multe cutremure în viața lui. Replica asta slabă nu este periculoasă, explică. Dar cuvintele lui nu reușesc să-i liniștească pe cei traumatizați. Doar câțiva se întorc la mese.

Între timp, resentimentele împotriva guvernului turc cresc. Din nou și din nou, oamenii povestesc că au fost nevoiți să aștepte ore și zile întregi pentru ajutor, în timp ce se temeau pentru viețile rudelor lor prinse sub dărâmături.

Faruk Gümüs trăiește în Elveția. La scurt timp după primul cutremur, el s-a urcat în mașina proprie și a plecat. 36 de ore mai târziu, a ajuns în Kahramanmaras. Aici locuia fratele său împreună cu familia sa. Cumnata lui Gümüs a fost recuperată în viață, dar nepoata sa de 22 de ani nu a supraviețuit. Trupul neînsuflețit al fratelui este încă îngropat sub moloz. „Vrem să îl scoatem de acolo ca să îl putem îngropa”, spune Gümüs, care ar fi sperat la mai mult sprijin din partea guvernului. „Timp de patru zile, nu am primit niciun ajutor.” Excavatorul care curăță molozul a fost angajat și plătit din banii proprii de către familii, spune el.

Președintele Erdogan promite că zona distrusă va fi reconstruită în termen de un an. Pentru cei care au văzut pagubele cu ochii lor, planul sună cel puțin ambițios, dacă nu chiar nebunesc. Dar ne aflăm în plină campanie electorală în Turcia – iar măsurile de salvare și de prevenire a dezastrelor par să devină problema centrală a competiției electorale. Reprezentanții Opoziției s-au deplasat în regiunile afectate înaintea președintelui și acuză guvernul de proasta gestionare a crizei. Liderul celui mai mare partid de opoziție, CHP, Kemal Kilicdaroglu, îl consideră pe Erdogan responsabil de o mare parte din această tragedie.

Cu fiecare oră care trece, probabilitatea de a găsi supraviețuitori de sub dărâmături scade. Au început să fie săpate gropi uriașe, pentru a îngropa rapid morții recuperați. Faruk Gümüs din Elveția își petrece nopțile în mașină de patru zile și promite că nu va pleca până când nu va putea să-l conducă pe fratele său pe ultimul drum.