Cum arată îmbătrânirea activă pentru români. „Cine știe cum ajungi până la pensie? O rapandulă de om, o umbră”

Majoritatea românilor cred că viața lor se termină o dată cu pensionarea. În România, statul nu te ajută să îmbătrânești cu demnitate.

„Mai duc eu până la 60 de ani, cu diabet și cu inima? La muncă fac treabă, acasă treabă”, spune o femeie angajată la un Mega Image, trecută de vârsta de 50 de ani. Crede că generația ei nu are posibilitatea să se bucure de o bătrânețe demnă în România și se teme să-și imagineze cum va arăta viața după pensionare. 

Acesta este una dintre consecințele lipsei unei strategii pentru îmbătrânire activă, care presupune integrarea în comunitate, șansa de a munci sau a rămâne angajabil, posibilitatea de a-ți întreține sănătatea și de a avea resurse pentru medicamente și un trai decent, la bătrânețe.

• 19,2% din populația României are peste 65 de ani. Până în 2050, se preconizează că procentul va crește la 27,7%, iar numărul de persoane peste 80 de ani se va dubla.
• Suntem semnificativ sub media europeană (a treia țară de la coadă) la toate cele 4 criterii care asigură o îmbătrânire cu demnitate: integrarea pe piața de muncă, participarea socială, capacitatea de a trăi independent, sănătos și în siguranța și existența unui mediu care să susțină și integreze persoanele vârstnice, Conform Indexului European de Îmbătrânire Activă din 2018
• În următoarele decenii, vom avea cu 61 de milioane mai puțini europeni încă activi pe piața muncii.

PressOne a discutat cu mai mulți bărbați și femei aflați aproape de vârsta pensionării despre cum își imaginează următoarea parte din viață. Pentru ei, statul român nu oferă nicio strategie coerentă care să le asigure o bătrânețe demnă. Adesea se simt copleșiți, lipsiți de sprijin și cu dureri în tot corpul. 

„Sunt multe cerințe, peste puterile tale”

„Să fii singur e tare greu”, spune Natalia*, când intru în vorbă cu ea. Își așteaptă nerăbdătoare perioada de pensionare, deși crede că va fi doar o bucurie de moment, pentru că în România „toată lumea vrea să se pensioneze mai devreme, dar nu e bine nici la pensie, că ce să și faci?”, adaugă. 

I-ar plăcea să păstreze același loc de muncă până iese din activitate, pentru că e unul „mai liniștit”, dar și pentru că patronii sunt „cumsecade” și îi spun „mulțumesc” când trec pe acolo. Înainte să servească mâncare a lucrat într-un supermarket, câte 12 ore pe zi. 

„Sunt multe cerințe, peste puterile tale”, relatează. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât obosește mai repede, dar îndatoririle rămân aceleași. 

Știe de existența unor centre de activități pentru pensionari în Capitală unde ar putea socializa din când în când, dar nu crede că lumea e cu adevărat interesată de ele. Nu se simte suficient de școlită pentru astfel de întâlniri, oricum „Poate cei cu studii superioare. Eu n-am auzit pe nimeni care are studii medii să se ducă la ele. Noi am fost învățați așa: ieși la pensie, stai acasă sau ai grijă de nepoți. Atâta.”

Îmbătrânirea activă în România

Mulți vârstnici din România simt același lucru. Sunt angajați la casele de marcat, la pază, aranjează marfă în supermarketuri și servesc clienții la chioșcuri de stradă. Nu au timp sau dispoziție să socializeze, au multe griji acasă, probleme de sănătate și atunci când sunt întrebați ce plan au după pensie, ridică din umeri sau evită subiectul.

De ce? 

Pentru că timp de zeci de ani statul român nu a avut o strategie pentru a încuraja îmbătrânirea activă a populației, adică nu a investit într-o tranziție mai blândă între perioada de activitate și cea de pensionare. În România, autoritățile nu-și pun problema cât de calitativă este viața unei persoane aflată în etate: are un loc de muncă în care se simte bine? este implicată în comunitate? are grijă de nepoți? are prieteni cu care să-și petreacă timpul? se poate întreține singură?

Pentru asta este necesar accesul la o serie de facilități: mijloace de transport adaptate, servicii de îngrijire accesibile și oportunități de socializare și activitate fizică, puse la dispoziție de timpuriu. România se află pe ultimele locuri din Europa la încurajarea unei îmbătrâniri active.

Deși Uniunea Europeană a lansat o serie de directive pentru sprijinirea vârstnicilor, implementarea lor în România este lentă. Abia anul trecut statul român a lansat „Strategia națională privind îngrijirea de lungă durată și îmbătrânirea activă pentru perioada 2023-2030”, care își propune să dezvolte un sistem de sprijinire a vârstnicilor pentru menținerea independenței, participării sociale și calității vieții. 

Până atunci, cei mai afectați sunt vârstnicii din zona rurală, cărora le e greu să-și îngrijească locuința, să lucreze în grădină, să se aprovizioneze, să se dea jos din pat și să se îmbrace. Dacă totuși reușesc, nu au acces la transport sau autobuze în care să se poată urca și trotuare largi pe care să poată merge.  

Dar de la ce scrie pe hârtie și ce oferă concret statul român e cale lungă.

La program de opt ore și după pensionare

Infrastructura și legislația sunt esențiale pentru a crea un cadru care să le permită vârstnicilor să se simtă utili și integrați în comunitate. În lipsa acestora, consecințele apar în cascadă. De la felul în care se raportează ei la ei înșiși, la felul în care sunt percepuți în societate, de angajatori sau generațiile mai tinere.

În dialog cu reportera PressOne mai mulți oameni trecuți de prima tinerețe afirmă că rămân la locuri de muncă care îi epuizează sau nu le aduc nicio satisfacție din cauza dependenței de un venit și a convingerii că nu ar mai fi angajați în altă parte. 

E cazul unui bărbat de 70 de ani, care lucrează ca paznic la un supermarket din Capitală. Spune că în domeniul lui încă sunt bineveniți vârstnicii. „Sunt mai multe persoane în vârstă la firmă care sunt nevoite să mai lucreze. Ori n-au avut pensia chiar atât de bună, ori soția n-are pensie deloc și numai cu una singură nu te descurci”, explică. 

Omul s-a reangajat ca să-și ajute fiica, care își crește singură copilul. „Nici banii nu sunt mulți, dar aceia care sunt, sunt buni, cinstiți, curați”. Speră totuși că ăsta va fi ultimul an în care merge la muncă, după aproape 50 lucrați. „După vreau să mănânc cât mai mult pensia. Nu o iau în mână, o pun pe card. Că știți cum se zice, dacă o iau în mână, poate, au pus ăștia ceva în pensie și mă contaminez”, încheie bărbatul râzând. 

Conform unui studiu al Uniunii Europene, activitatea pe piața muncii a europenilor cu vârsta între 55 și 64 de ani a crescut constant în ultimele decenii, iar mai mult de jumătate din ei declară că locul de muncă nu e adaptat nevoilor lor. 

Astfel, alegerea de a continua să muncești și după pensionare nu este întotdeauna un semn pozitiv. În țări precum Marea Britanie și România, unde inegalitățile sociale sunt mari, pensionarii sunt adesea nevoiți să lucreze pentru a-și acoperi cheltuielile zilnice.

Laura Tufă, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, explică pentru PressOne care sunt avantajele și dezavantajele prelungirii activității vârstnicilor în România și ce fel de precedente poate crea. 

„Legile românești permit pensionarilor să obțină venituri suplimentare fără a-și pierde pensiile, ceea ce poate stimula menținerea în câmpul muncii. Din păcate, din cauza acestei situații, unii angajatori se folosesc de forța de muncă ieftină a vârstnicilor și de posibilitatea de cumul a pensiei cu salariul pentru a justifica salarii foarte mici sau condiții proaste de muncă. E cazul pentru cei care schimbă domeniul de activitate sau în general pentru cei cu experiență de muncă în joburi cu un statut socio-economic mai scăzut”, afirmă experta. 

Integrarea în comunitate

La un chioșc de ziare o întâlnesc pe Luiza, o femeie de 57 de ani într-o cămașă roșie și cu unghii asortate. Spre deosebire de alții, ea se gândește la următoarea perioadă din viață cu entuziasm și bucurie. 

„Sa mă țină Dumnezeu să pot să lucrez, că înnebunesc acasă. De vineri seara și până duminică seara, eu nu ies din casă. Sunt singură cu pisoiul meu”, mărturisește Luiza. Acelea sunt zilele în care simte nevoia de „televizor mai puțin, să ascult o mantră, să citesc o carte, deci liniște.”

Deseori se resimte după câteva zile consecutive de muncă, pentru că o doare și mai tare mijlocul, dar nu ar da socializarea și împlinirea pe care i-o aduce acest loc de muncă pentru nimic. 

În tinerețe a studiat arhitectura în liceu, dar la scurt timp și-a abandonat pasiunea pentru că nu și-a permis să meargă la facultate și nici nu a avut sprijinul familiei. Mama ei era casnică și nefericită, iar tatăl alcoolic, petrecând adesea nopțile departe de familie. A trebuit să-și facă rost de un venit și a plecat de acasă. 

Acum e mulțumită că vinde ziare: vorbește cu oameni toată ziua și citește cărți despre terapia Reiki. Îi e groază de zilele când o să rămână singură acasă pentru că „am mai avut o perioadă când am stat acasă și se ruga fii-mea de mine să mă duc să fac duș, să mă pieptăn. Aveam părul puțin mai lung și era încâlcit.”

Se întâmpla în urmă cu patru ani, imediat după ce a încheiat un divorț. Primele luni a fost în depresie, dar ulterior, spune că s-a redescoperit. „După divorț ce face femeia? Înflorește. Și toți clienții mi-au zis că arăt altfel față de cum eram înainte”, spune mândră. 

Luiza a reușit să își regăsească bucuria, dar seniorii rămân printre cei mai vulnerabili la izolare și depresie. De aceea, unele state precum Regatul Unit și Japonia au înființat de câțiva ani postul de Ministru al Singurătății, care desfășoară programe naționale de prevenție și scădere a stigmei. În România, un ONG a înființat Telefonul Vârstnicului.

„Mulți români în vârstă caută interacțiune socială și reușesc să satisfacă această nevoie prin muncă, prin rețele și mediul de lucru.”, explică Laura Tufă, un expert în domeniu. În ciuda acestui lucru, sunt adesea în urmă cu competențele digitale și discriminați la locul de muncă, excluși din echipe și marginalizați.

„Eu am trăit, am mâncat, am iubit” 

Un meșteșugar dintr-o piață a Bucureștiului îmi arată mândru cum prelucrează chei din 1992 încoace, în același loc. Oamenii din cartier sunt atât de obișnuiți cu serviciile lui încât nu și-a mai permis să plece în concediu din 2004, susține, pentru că îl dojenesc clienții de fiecare dată când lipsește. „Eu trăiesc din clienți”, adaugă. 

Momentan afacerea îi merge „binișor”, dar îi e teamă că în curând va trebui să aducă bani de acasă ca să plătească chiria. Acela va fi momentul în care va închide definitiv prăvălia. Oricum, uitându-se în urmă, dacă nu ar fi avut propria afacere ar fi plecat din țară demult, împreună cu mare parte din familia lui. A observat de exemplu, că în Vest oamenii arată altfel, nu sunt la fel de împovărați. „Eu am soră, frate, nepoată, nepot, în Franța. Se descurcă de minune. Nepoata și nepotul sunt translatori. Și văd eu că au alt aspect.”

Spune că nu are multe regrete că a rămas în țară, deși ar fi preferat să poată economisi pentru pensie fără să plătească taxe. Crede ca ar fi dus-o mai bine decât acum, cu 1.700 de lei pe lună. 

„Îmbătrânește repede România asta. Greutățile și supărările, cred. Asta e țara unde a zburat puiul cu ața. Cu pensia asta n-aveam cum să trăiesc. Ca un pensionar să poată să trăiască în România trebuie să aibă cel puțin 5 mii de lei. Eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul. Eu am trăit, am mâncat, am iubit”, spune bărbatul. 

E iubitor înrăit de pescuit, a crescut lângă baltă și și-a păstrat acest obicei cu anii. Astfel, în fiecare weekend pleacă în deplasare. „Eu am fost de felul meu mai diferit, mai energic. Am făcut și sport, am făcut tenis de masă, am fost mai multe.” 

Observă totuși că în ziua de azi nu mai e așa ușor să faci ceva și pentru tine, iar din cauza asta crede că lumea „s-a înrăit”. 

Persoanele singure, printre cele mai afectate 

Femeile din România o duc mai rău la bătrânețe față de bărbați, în aproape toate aspectele, arată ultimul raport UNICEF: 

• trăiesc mai mult decât partenerul și rămân singure în ultimele etape ale vieții; 
• se pensionează mai repede și au grijă de gospodărie și de nepoți; 
• nu se mai pot aproviziona. 

De altă părere este Iuliana Precupețu, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, care explică pentru PressOne cum și bărbații tind să fie la fel de afectați, pentru că se izolează de interacțiuni mai mult.  

„Pensia reprezintă un moment de cotitură în traiectoria de viață, o transformare majoră, în mai mare măsură pentru bărbați comparativ cu femeile. Rețelele sociale ale bărbaților sunt mai degrabă legate de locul de muncă, iar pierderea acestora poate conduce la o oarecare izolare socială. În schimb, femeile sunt implicate în rețele de sociabilitate extinse, unele de lungă durată pe parcursul vieții, cu relații mai profunde. ”

În Europa însă, cele mai dificile situații se produc în casele unde trăiește o singură persoană, care adesea sunt prea scumpe și insuficient adaptate nevoilor lor. Adică nu au mânere de susținere, loc suficient pentru cadre sau cărucioare, scaune de baie și dispozitive pentru urcat scările. În absența lor, vârstnicii își reduc activitățile și fac baie mai rar, gătesc mai puțin, nu mai coboară de la etaj, sau riscă fracturi și accidentări în timpul treburilor casnice. 

„Trăim într-un haos. Viața asta este un stres continuu”

Aneta este o femeie singură, trecută de 50 de ani și povestește că deja are dureri de șold, de oase și că îi e tot mai greu să se aplece când scapă ceva pe jos.

„Mai apuci în zilele noastre vremea de pensie după ce muncești o viață? Trebuia omul să se pensioneze mai din timp, ca să se bucure de pensie. La 63 de ani nici nu mai apuci pensia și deja te duci”, crede Aneta, o femeie care vinde ață într-o piață din centrul Bucureștiului. 

În ultimii ani nu a mai făcut nimic pentru ea. A mers la muncă, a câștigat minimul pe economie și a crescut copii.

„Stau aici, vorbesc cu fel și fel de lume. Vin babele astea de mă fac cu capul pentru un metru de elastic, care costă 2 lei. Unele vor 70-80 de centimetri din el. Cum mai sunt eu bună să mă duc de aici și să fac sport sau ceva pentru mine?”, explică. 

Pe lângă cele opt ore de muncă o așteaptă și „șmotrul de acasă”. „Mă duc acasă să mă relaxez cu un aspirator, cu un fier de călcat în mână și fac o oală de mâncare. Mai am timp de sport? Nici de parc nu am, să mă plimb o jumătate de oră.” 

Până și timpul în familie a devenit un factor de stres pentru ea. „Cu familia degeaba stai, nici nu prea mai ai chef de vorbă. Deja ești stresat și plictisit. Trăim într-un haos. Viața asta este un stres continuu”, adaugă femeia. 

Pentru câteva secunde își imaginează cum ar arăta viața ei în vreo zece ani, când ar urma să iasă la pensie. Crede că toate o să se ducă înspre mai rău, dar i-ar plăcea să-și permită să facă „shopping” din când în când. „Dar ce puii mei de bluză să-ți cumperi? Că te duci la piață, plătești facturi, medicamente la farmacie și ăia-s banii”, spune resemnată femeia. 

La un alt Mega o femeie îmi povestește despre aceleași provocări pe care le resimte ca femeie. Pe lângă turele de 12 ore întreține și casa. Îi e groază că în ritmul ăsta nu o să apuce să se bucure câțiva ani de odihnă. „Noi venim de la țară. Muncim 12 ore. La trei jumate ne trezim, lucrăm două zile, două stăm, acasă e curtea mare, casa mare, am de făcut la vie, la struguri. Să dea pensia mai devreme, ce mă scoate la 70 de ani?”, spune în timp ce fuge de la un frigider la altul ca să le umple la timp. 

Este ora 15 când intru în vorbă cu ea și-mi spune că nu a apucat să mănânce nimic.

În țările vestice care se confruntă cu aceeași problemă, societatea civilă și statul organizează programe de alfabetizare digitală a vârstnicilor de către voluntari pregătiți, meciuri de fotbal sau cursuri de dans adaptate la capacitățile fizice ale beneficiarilor, oferă subvenții pentru încălzirea locuințelor, servicii de livrare a cumpărăturilor și consultanță gratuită pentru dotarea caselor cu dispozitive pentru persoanele cu mobilitate redusă sau probleme de deplasare. 

În ciuda tuturor greutăților și faptului că statul îi uită, vârstnicii din România încă sunt oameni. Luiza, de la standul de ziare, și-a pictat recent apartamentul galben. „Mi-am luat de la chioșc doi Pikachu, că sunt galbeni, i-am pus în vitrină”. Meșteșugarul din piață e pescar înrăit, merge sâmbătă și duminică la baltă. Bunicul de la firma de pază se duce cu nepoțelul la baschet, în zilele libere. Anetei de la magazinul de ață îi place cum îi stă roșcată.

Când îmbătrânesc, toți românii ar trebui să poată să rămână oameni. 

Editor: Luiza Popovici