De ce nu avem niciun partid autentic de stânga și ce înseamnă asta pentru România? 

„Neomarxiștii”, „comuniștii”, „socialiștii”, „ăștia-cu-political-correctness-ul-de-nu-mai-poți-zice-nimic” nu s-au organizat până acum formal, politic. Da, știm, încercări au fost și sunt. De remarcat încercarea timidă a Demos de a se constitui într-o alternativă de stânga asumată, sau victoria lui Nicu Ștefănuță, un moment important pentru stânga spectrului politic. Dar niciuna nu a amenințat până acum monopolul politic și hegemonia discursivă a dreptei în România. 

Din contră, în România toate partidele se întrec în a fi de dreapta sau chiar dreapta în sine. Dreapta politică din România s-a unit, dezbinat, inventat și reinventat de atâtea ori încât deja e greu de urmărit. PNL, Forța Dreptei, USR PLUS, USR cu punct, Dreapta Unită, PMP, AUR, SOS, UDMR, toate se întrec pe partea dreaptă a eșichierului politic.

Chiar și cei „acuzați” de erezie de către elita intelectuală și restul opoziției de dreapta pentru că ar fi avut (la un moment dat) elemente progresiste în discurs, USR, au virat puternic spre dreapta. Nici acum, după un eșec electoral usturător, nu pare că va schimba direcția. Noua președintă a partidului ne spune pe un ton libertarian că:  

Între timp, singurul partid autoproclamat social-democrat și care se poate lăuda cu câteva măsuri sociale, PSD, este, în realitate, social-democrat doar cu numele. În practică, se înscrie și el în rândul partidelor de dreapta socială și uneori chiar și economică, după cum vom vedea.

„Socialism sucks”

Discurs agresiv și panicard la adresa stângii avem la mulți lideri politici, în ciuda faptului că avem un singur partid mare autodeclarat de stânga. Fostul premier PNL Florin Cîțu pare blocat în timp și luptă pe Facebook cu „socialismul”, în timp ce fostul ministru USR al Economiei cere donații pentru institutul libertarian Ludwig von Mises, de parcă libertarienii sunt luați de autorități de pe stradă și condamnați la ani de temniță grea.

În același timp, „asistații sociali” sunt demonizați și transformați continuu într-un rău social, chiar dacă România cheltuie doar 13,3% din PIB pe asistență socială, pe locul 19 în Uniunea Europeană, procentual sub Polonia, Cehia, Slovacia, Italia, Franța etc.

Astfel de poziții apar în publicații și inițiative care se proclamă a fi un spațiu sigur pentru a discuta idei de dreapta, de la În Linie Dreaptă la urmașa sa neoficială Comunitatea Liberală 1848, Dilema Veche, toate susținând, cu mici excepții, aceleași idei reîncălzite periodic.

Ele fac parte dintr-o constelație de organizații, personalități și intelectuali publici care mențin tabuul perpetuu în jurul unor teme precum sărăcia, inegalitățile, statul social, ajutorul social, drepturi egale pentru toate minoritățile etnice sau sexuale. Evident, toată această luptă împotriva „socialismului” se întâmplă în țara în care venitul minim garantat este de 150 de lei pe lună.  

Ce se întâmplă în România nu este unic. Stânga a pierdut teren peste tot în ultimele trei decenii. La nivel european, numărul de cetățeni care votează pentru partide populiste de dreapta la alegerile naționale a crescut de la o medie de 7% în 1998 la peste 25% în 2018. 

La alegerile pentru Parlamentul European din 2019, dreapta populistă a primit 161 de locuri (23%), față de 118 (17%) în 2014. În 2024 au primit 195 de mandate (aproximativ 28%), la care se pot alătura încă câțiva europarlamentari odată ce negocierile pentru grupurile politice se finalizează. Din 2000, când partidele populiste din Europa de Est luau în medie 9,2% din voturile naționale, cota lor de vot s-a triplat, ajungând la 31,6% în 2017. Până la mijlocul anilor 2010, ponderea voturilor pentru partidele social-democrate și socialiste din Europa de Vest a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii șaptezeci de ani. 

Dincolo de preferințele ideologice ale autorilor sau cititorilor, articolul de față nu își propune să se opună unui curent, partid sau mișcare ori să susțină altele. În opinia noastră, pluralismul politic și democrația au nevoie de o stângă economică și socială care să se poziționeze credibil vis-a-vis de propunerile dreptei politice. Echilibrul este necesar în orice societate democratică. Așadar, să vedem de ce avem nevoie de stânga și de ce nu avem una în România.

De ce avem nevoie de stânga?

România este a patra cea mai inegală țară din Uniunea Europeană, în care sărăcia extremă conviețuiește și se intersectează cu bogăția ostentativă zilnic. 32% dintre români sunt în risc de sărăcie sau excluziune socială, cel mai mare procent din UE, iar 1,5 milioane de copii împărtășesc aceeași soartă. Avem regiuni extraordinar de bogate, precum București – Ilfov, care se află la 177% din media de dezvoltare UE, dar și extraordinar de sărace, la doar 40% din media UE, precum Nord-Est (Moldova).

Tranziția la economia de piață a lăsat urme adânci în mentalul colectiv, traume care încă nu s-au vindecat și care tind să fie uitate sau ignorate: programele de reformă economică implementate în Estul Europei au fost „insensibile costurilor umane ale tranziției”, crizele multiple din anii ‘90 fiind între două și șase ori mai aprige decât Marea Depresiune a anilor ‘30.

Am mai discutat despre efectele politice ale inegalității economice (creșterea nostalgiei după comunism, creșterea extremei dreptei și a mișcărilor iliberale), efecte care încep deja să apară, dacă e să ne luăm după rezultatele alegerilor europarlamentare, unde partide care contestă status-quo-ul postcomunist au obținut 8 mandate și 20% din voturi.  

Un partid cu un program economic și social care să propună soluții acestor probleme, să le mediatizeze mai bine, și chiar să miște întregul discurs politic într-o zonă care meargă dincolo de blamarea sărăciei ar putea să echilibreze scena politică. Un mix de politici anti-sărăcie care să nu oprească doar la creșterea clientelistă salariilor și a pensiilor (ambele extrem de necesare) ar putea constitui un început de dezbatere, dincolo de reflexele „de dreapta” ale tuturor politicienilor din România, inclusiv de la PSD, după cum vom vedea.

Orice societate democratică sănătoasă are nevoie de ambele părți ale poveștii, mai ales într-un context în care un anumit set de idei domină de ani de zile programele de guvernare și discursul public. 

De ce nu avem o stângă reală în România?

România încă se mai bate cu monștrii comunismului, la 35 de ani de la Revoluție. A spune că ești de stânga este, de multe ori, o condamnare la irelevanță politică, cu excepția cazului în care te hotărăști să te alături Partidului Social Democrat (care nici el nu este de stânga, după cum vom vedea). Stânga era (și încă este) asociată aproape automat cu vechiul regim, cu toate neajunsurile lui, în timp ce reușitele sale, atâtea câte au fost: alfabetizare, educație și sănătate gratuită și garantată de stat, locuințe subvenționate, pensii, slujbe etc., sunt în general umbrite de dimensiunea totalitară a regimului comunist. 

Într-o anumită măsură, era normal să se întâmple așa: dincolo de orice, comunismul a fost un regim criminal, totalitar, impus din exterior de o putere (neo)colonială, Uniunea Sovietică. Era de așteptat ca procesul de vindecare din traumele acelui regim să o ia pe un drum ferm anticomunist, mai ales în primii ani ai tranziției. Cu atât mai mult cu cât puterea politică a fost acaparată de fostele cadre ale partidului comunist: foștii comuniști erau puși în situația de a face declarații anticomuniste, ca să se legitimeze prin discursul dominant (hegemonic) al vremii. 

Mai ales în anii 2000, febra anticomunismului s-a întețit: de la momentul dezbaterii prezidențiale din 2004, când Traian Băsescu compătimea teatral poporul român că „a ajuns să aleagă între doi foști comuniști”, la condamnarea oficială a regimului comunist, în Parlament, doi ani mai târziu, la propunerea legislativă a USR din 2019 de interzicere a simbolurilor comuniste și a formulei de salut „tovarășe”, orice sau oricine era perceput drept „stângist” era exclus din cercurile de discuție „civilizate”.

Anticomunismul nu este unic României. În Polonia e și mai pregnant, fiind unul dintre elementele ideologice de bază al Partidului Lege și Justiție (PiS). Pentru PiS și liderii săi, elitele (post)comuniste, de stânga, sunt de vină pentru eșecul guvernării fraților Kaczynski în 2005 – 2007, dar și unul din inamicii principali din timpul guvernării 2015 – 2023.

Ca dovadă pentru succesul retoricii anticomuniste și anti-stânga din Europa Centrală și de Est, alianța tuturor partidelor poloneze de stânga are cam 5% din locurile din Parlamentul național. Atât Coaliția Civică a premierului Tusk, cât și PiS, aflat astăzi în opoziție, se reclamă ca fiind partide de (centru) dreapta.  

În realitate, PiS este unul dintre partidele care au introdus cele mai multe măsuri de stânga economică (nu socială) în Polonia postcomunistă. PiS și-a bazat programul economic pe politici precum programul Family 500+ care a oferit alocații generoase de 144 de dolari pe lună per copil, o sumă echivalentă cu 40% din salariul minim, pentru al doilea copil al unei familii și pentru fiecare copil ulterior. De asemenea, a scăzut vârsta de pensionare, a oferit ajutoare pentru achiziționarea de medicamente pentru persoanele în vârstă și a inițiat un program amplu pentru construirea de noi locuințe la prețuri accesibile.

Mai mult, a limitat utilizarea de către angajator a contractelor „junk” nesigure pe termen scurt și a ridicat salariul minim pe oră la 13 zloți. Din păcate, PiS a impus și legi draconice anti-avort, a încercat să introducă celebrele LGBTQ free zones, a pornit un război cu Comisia Europeană și a încercat să acapareze întregul sistem judiciar din Polonia. 

PiS a urmat strategia pe care mai multe partide din Estul Europei au urmat-o, printre care parțial și PSD. Strategia este destul de simplă – în aceste țări există un electorat care a fost dezamăgit de procesul de tranziție de la comunism la democrație (și economia de piață) și s-a simțit abandonat în voia valurilor de pe piața liberă.

Dacă din punct de vedere economic, la nivel macro, tranziția a fost un succes, cu creșteri economice fulminante și economii care „bubuie” (Cîțu 2021), sub aceleași aparente succese se desfășura o dramă socială. Cetățenii din țările post-comuniste s-au trezit peste noapte fără siguranța și stabilitatea de care se bucurau înainte de căderea comunismului. 

În „Taking Stock of Shock”, Kristen Ghodsee și Mitchell Orenstein explică cum inegalitatea, sărăcia și incertitudinea au creat tabere de învingători și învinși ai tranziției, învinșii fiind cei care astăzi se simt în continuare abandonați și se regăsesc și în procentele celor care regretă regimul comunist, 48,1% în România (2023). Partidele care au susținut reformele de piață și nu au protejat, măcar declarativ, pensiile, salariile, ajutoarele sociale, au trădat, în opinia lor.

Aceiași oameni, în multe cazuri, sunt conservatori din punct de vedere social și nu se regăsesc în valorile liberale vestice. Pentru acest electorat, un mix de conservatorism/revanșism cultural și politici economice și sociale de stânga, intervenționiste, este o rețetă câștigătoare. Astfel, partidele care au mizat pe această combinație au reușit să fure electoratul stângii social-democrate și, în multe cazuri, electoratul dreptei care cocheta cu politica identitară.

…și în lume? 

Așa cum putem vedea, anticomunismul românesc și demonizarea stângii nu s-au întâmplat în vid, ci au fost parte dintr-o reașezare globală. Odată cu disoluția Uniunii Sovietice, a dispărut și ultima barieră din calea ideilor neoliberale – adică taxe scăzute, tăierea reglementărilor, privatizare, ajutoare sociale reduse, încurajarea capitalului, comerțul liber, fără restricții, printre multe altele.

În ”The Rise and Fall of the Neoliberal Order”, Gary Gerstle arată că fără alternativa (și, în același timp, amenințarea), măcar formală, a socialismului de tip sovietic, statele și companiile de vest au putut desființa bucată cu bucată statul social, protecțiile muncitorilor și descuraja mișcarea sindicală fără a provoca prea multă neliniște socială. Democrația liberală și capitalismul câștigaseră, orice aducea aminte de alternativă trebuie șters cu buretele, iar modelul vestic imitat și exportat, mai ales în Europa de Est, proaspăt decomunizată și aflată cultural în Europa. 

Potrivit lui Gerstle, triumful final al „ordinii neoliberale” a venit odată cu acceptarea, de către opoziția de stânga din Vest, a întregii platforme neoliberale, așa-numitul „consens de la Washington” (concretizată în gesturi politice precum renunțarea la angajamentul pentru proprietatea comună a mijloacelor de producție de către Partidul Laburist sub Tony Blair; sau dereglementarea băncilor de către administrația Clinton).

Idealurile stângii se dovediseră în mare măsură falimentare. În locul mișcării sindicale internaționale și a statului social, apăreau și se dezvoltau instrumentele ordinii neoliberale: Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială. Ultimele două controlau pușculița cu bani, iar condițiile de acces erau simple: terapia (economică) de șoc și reformele structurale. 

Dar, băieți, stați, cum rămâne cu PSD-ul?

Vedem același lucru întâmplându-se în România tranziției. După șase ani de criză socială și refuzul oricăror reforme economice din partea guvernării PDSR (predecesorul PSD-ului de azi) Iliescu – Văcăroiu, din 1997 România începe să implementeze reformele de piață cerute de FMI, Banca Mondială și partenerii din Vest.

Aceste reforme neoliberale sunt continuate cu și mai multă forță chiar de guvernarea de stânga a PSD-ului lui Adrian Năstase: în 2004 se privatizează Petrom, tot atunci guvernul propune prima oară cota unică, respinsă de Președintele Iliescu dar adoptată ulterior de guvernul Tăriceanu.

În următoarele guvernări social-democrate, se continuă implementarea măsurilor neoliberale: guvernul Ponta reduce CAS cu 5% (măsură căreia i se opune, în mod ironic, Traian Băsescu, arhitectul austerității din perioada 2009 – 2012), reduceri și scutiri de impozite, mai ales pentru companii. Și în timpul PSD-Dragnea, cota unică scade de la 16% la 10% și sunt menținute scutirile de impozite pentru categorii semnificative de angajați.

Practic, PSD a acceptat modelul de dezvoltare capitalistă bazat pe salarii și impozite reduse care să atragă în țară investiții străine. Nu e ca și cum nu putea să schimbe direcția dacă dorea. Marcel Ciolacu ne vorbește de taxarea progresivă de câțiva ani de parcă nu ar fi la guvernare din 2021 și premier din 2023.

Până și FMI sau Banca Mondială, despre care vorbeam anterior ca instrumente ale ideilor neolioberale în anii ‘90 și-au realizat propriile excese și acum susțin, de exemplu, o impozitare mai progresivă pe venituri. 

Ba mai mult, PSD a fost guvernare peste jumătate din timpul scurs de la adoptarea Constituției României, în decembrie 1991, până în prezent (55% sau 6575 de zile din 11887 în total, ca să fim foarte preciși). 18 ani de zile în care PSD a guvernat România, singur sau în coaliție.

Nu am vrut să dezbatem aici eficiența acestor măsuri, ci doar să notăm că guverne nominal de „stânga” au introdus măsuri economice de dreapta, ca parte a consensului de idei care încă domină politica românească. 

Mai sus am văzut cum PSD-ul nu îndeplinește decât parțial criteriul economic pentru a se putea califica drept partid social-democrat european, prin măriri de pensii și salarii. Destul de evident și ostentativ, PSD-ul nu îndeplinește nici criteriul „social” pentru a se califica ideatic ca parte a familiei social-democrate din Europa de azi.

Pozițiile PSD-ului sunt conservatoare pe aproape toate temele (cu excepția posibilă a drepturilor și a reprezentării femeilor în funcții publice, unde stau mai bine decât media). PSD-ul a promovat referendumul „pentru familie” din 2018, membrii săi se întrec periodic în declarații homofobe și nu evită nicio oportunitate de a se poza „pios” la biserică sau închinându-se la icoane.

Că veni vorba despre Biserică, primarii PSD fac cele mai mari contribuții (din bani publici) către Catedrala Mântuirii Neamului din București: doar în 2017, Primarul General al Capitalei, Gabriela Firea, a dat peste 195 de milioane de lei la Catedrală (Tateo 2024). Departe de idealurile seculare cu care este asociată social-democrația la nivel european. 

Progresismul nu e mort, e pe plajă, face sport

Dacă întrebi românii, majoritatea îți vor spune că sunt de dreapta. Datele sunt puține, dar dacă ne uităm la studiul FES din 2022, putem observa că deși mulți români se autoplasează la dreapta spectrului politic, tot ei susțin valori și politici de stânga/progresiste. Autoplasarea, ne arată studiul, nu prezice aproape deloc susținerea pentru politici de tip progresist.

O parte din răspunsurile la această dilemă le găsim în cele scrise mai sus – asocierea cu fostul regim, discursul hegemonic de dreapta, contextul internațional etc. Nici asocierea termenului de stânga cu PSD, partid care este și este și văzut ca fiind unul corupt, nu ajută. Opoziția a început să asocieze stânga politică cu corupția din cauza PSD-ului care a fost la guvernare mai tot timpul, într-o formă sau alta, începând cu anii ‘90.

Establishment-ul este, așadar „de stânga”, iar establishment-ul este corupt. Nu ne ajută nici faptul că suntem la doar 35 de ani de la revoluție, nici că nu avem educație civică și pentru democrație în școli, nici lipsa culturii politice (unde România ocupă printre ultimele locuri cu 3.75/10 puncte).

Cert este că un electoral cu preferințe de redistribuire există. Generația tânără, care a ieșit în număr mare la aceste alegeri, pare să se îndrepte în această direcție. Studiul World Vision, lansat cu puțin timp înainte de alegerile din 9 iunie, ne dovedește că liceeni din România sunt mai asumați de stânga. Ei se vor afla la primul vot în 2028.

În ciuda apetitului popular pentru politici de stânga, până acum intelectualii și liderii de opinie cu opinii asumate de stânga încă sunt izolați de mainstreamul politic românesc. Demos nu a reușit nici măcar să intre în consiliul local al singurului sector din București pentru care reușiseră să strângă semnăturile necesare candidaturii.

Nu există niciun deputat sau senator independent în Parlamentul național care să-și asume deschis ambele orientări de stânga, atât sociale cât și economice. Politica românească continuă să fie un joc al scaunelor muzicale, în care mereu aceiași politicieni domină statul, fără asumare ideologică sau „accountability” doctrinar. 

Asta deși în mediul academic și cultural-mediatic, ideile de stânga sunt reprezentate, prin intermediul unor edituri precum Tact, care publică gânditori apropiați de stânga, precum Cornel Ban, Alexandru Racu sau Alex Cistelecan. Mai mult, ultimii trei ani au văzut o dezvoltare a curentului de streameri din România, cu creatori de conținut precum Silviu Faiăr, care aduc din ce în ce mai mult în discuțiile cu audiențele lor foarte tinere teme de stânga, precum dreptul la locuințe ieftine, drepturile comunității LGBTQIA+, sărăcia, dezincriminarea consumului de marijuana, printre altele. 

Stânga unită?

Deocamdată, stânga politică din România are cele mai mari așteptări de la Nicu Ștefănuță, care a reușit performanța de a fi ales independent în Parlamentul European, pe o platformă verde, asumat progresistă de stânga. Asta în contextul unei competiții electorale în care partidele mici și independenții pleacă cu un dezavantaj evident – de la strânsul celor 200.000/100.000 de mii de semnături, la lipsa observatorilor din secții, la resursele financiare inegale.

Rămâne de văzut ce vor face cei 270.000 de alegători care i-au acordat votul, la alegerile parlamentare din decembrie. Va coagula Nicu o mișcare sau o platformă de stânga, având în vedere că majoritatea punctelor din programul lui politic pot fi îndeplinite aproape exclusiv de la nivel național (prin deputați și senatori) și local (prin consilierii noștri locali, județeni și primari)?

Cert este că opoziția democratică din România se află în degringoladă, înghesuindu-se cât mai mult într-o singură parte a spectrului politic, deși răspunsurile nu se află tot timpul la dreapta, așa cum ne-au arătat și aceste alegeri. 

Un răspuns trebuie să vină și de la REPER, care deși nu a trecut pragul electoral, mai ridicat pentru partide, a reușit să strângă peste 330.000 de voturi pe o platformă progresistă, de stânga social și parțial și economică, chiar dacă aceste elemente nu s-au situat în centrul campaniei lor pentru europarlamentare. Își vor menține și dezvolta aspectele progresiste din program, chiar și într-o viitoare alianță electorală cu USR sau se vor subsuma, din nou, „dreptei” din care provin? 

Deocamdată, pare că stânga românească nu a scăpat de pericolul de a se întoarce pe Twitch și prin cafenelele din București și Cluj, iar argumentele anti-sărăcie și anti-discriminare ar putea să rămână doar în bula noastră.