De ce protestează, totuși, Emilia Șercan?

Prin subsoluri circulă diverse versiuni. Că „exagerează”. Că o face „pentru brandul personal”. Că e „o vendeta”. Că „e procesomană”. Că „nu-i convine soluția, așa că protestează”. E un moment potrivit, cred, să ne mai uităm o dată la fapte. Cum zice una dintre mantrele profesiei: „Comment is free, but facts are sacred”. 

Se întâmplă s-o cunosc pe Emilia Șercan, așa că îmi permit să nu iau în serios primele patru versiuni de răspuns. Mă opresc la a cincea – aceea că Emilia protestează de 15 zile singură, în fața Parchetului General, pentru că e „nemulțumită de soluție”. 

[Ieri, după 14 zile de protest solitar, Emiliei i s-au alăturat aproape 70 de jurnaliști și câțiva activiști. În fotografia cu care ilustrez acest text, făcută de Mihai Ghiduc, nu au încăput toți oamenii care au venit să o sprijine. 

Flashmob-ul din 18 decembrie 2023 a fost semnul că o mulțime de oameni care fac această meserie – atât cei care au fost acolo cât și cei care ar fi vrut să vină, dar n-au putut – urmăresc cazul]. 

Revenind la subiect, spun asta: nu, Emilia Șercan nu e „nemulțumită de soluția de clasare”. Emilia Șercan știe exact – faptă cu faptă, decizie cu decizie, ordonanță cu ordonanță – fiecare mișcare deliberată pe care procurorul de caz a făcut-o ca să nu cumva să caute/găsească vreun suspect în dosarul de kompromat. Emilia Șercan e revoltată – nu „nemulțumită” – de felul în care a fost luată decizia de clasare.

După 20 de luni în care s-a prefăcut că lucrează pentru identificarea făptașilor, procurorul de caz a clasat abrupt, la sfârșitul lui octombrie 2023, un dosar în care investiga 8 (opt) infracțiuni asociate operațiunii de kompromat – și a făcut-o cu tupeu maxim, respingând în timpul investigației administrări de probe, fușărind audieri și încălcând brutal, fără explicații, drepturile garantate de lege pe care Emilia Șercan le are ca parte vătămată. Și, apoi, prin niște contorsiuni logice pe care vă scutesc să le citiți, a decis că de fapt nu e nimic de investigat. Concuzia, pe linie, pentru șapte dintre cele opt infracțiuni: „fapta nu există” / „fapta nu e prevăzută de legea penală”. (Detalii, în „Parchetul clasează abrupt dosarul de kompromat: fapta de scurgere a unei probe din Poliția Română „nu este prevăzută de legea penală”).

Ce vreau să spun, înainte de toate, e că din grupul celor care au organizat / contribuit la tentativa de compromitere a Emiliei – potențiali făptași – fac parte următorii: 

• Înalți ofițeri din Poliția Română – care au plimbat între ei, pe WhatsApp, o captură de ecran care era probă într-un dosar penal și pe care nu aveau dreptul legal s-o plimbe între ei, fără adrese de înaintare sau documente justificative, că nu erau ofițeri de poliție judiciară; 

• Un infractor care s-a sustras de la executarea pedepsei cu închisoarea în România și care a publicat proba pe un site din afara jurisdicției UE, realitateadinmoldova[.]md, la 4 ore și 40 de minute după ce Emilia a trimis-o unui subcomisar al Poliției Române;

• O rețea 70+ site-uri care-a amplificat instant kompromatul – vorbim de grupul Realitatea, condus din umbră de un alt infractor – și patronat, oficial, de copiii acestuia;

• Și, cel mai probabil, din acest grup fac parte unul sau mai mulți actori instituționali subsumați statului român care-au stat la butoane și-au regizat întreaga tărășenie. E o ipoteză pe care o avansez pentru că, cu tot scepticismul și cu toată prudența, am motive să cred că maioneza nu s-ar fi putut lega în lipsa acestor actori instituționali în zilele de 17-18 februarie 2022 (unde 17 februarie e ziua în care operațiunea de kompromat a fost lansată; iar 18 februarie e fost ziua în care a fost inițiată mușamalizarea kompromatului).

Spun „fiecare mișcare deliberată pe care procurorul de caz a făcut-o ca să nu-i identifice pe făptuitori” – doar că acest text ar fi cât un capitol de carte dacă v-aș vorbi chiar de „fiecare mișcare deliberată”. 

Listez, mai jos, câteva exemple.

***

I. Procurorul de caz nu a mers pe fir să-i identifice PE TOȚI ANGAJAȚII POLIȚIEI ROMÂNE care au primit via mesagerie proba din dosarul penal care ava să fie publicată, în aceeași zi, de infractorul fugar Cristian Rizea.

Tehnic, e vorba de o scurgere de informații: te duci la Poliție să faci plângere împotriva unui act de violare a vieții tale private, spui acolo că cineva ți-a furat niște poze, predai Poliției o captură de ecran din telefonul tău și apoi ceri oamenilor legii să identifice făptașul – după care te trezești că acea captură e pe net după doar câteva ore.

• De ce nu a mers pe fir procurorul de caz? Asta investiga, în fond: cum a fost posibil ca o probă predată Poliției la ora 10:29 să fie publicată pe net la ora 14:51. Emilia Șercan a identificat, prin cereri în nume propriu de acces la informațiile publice – în baza legii 544/2001 – câțiva dintre polițiștii despre care șeful Poliției București, chestorul Bogdan Berechet, a declarat la audieri că au avut acces la probă (a “declarat” așa, vag, menționând doar funcții, fără să zică cum îi cheamă pe ocupanții funcțiilor – și fără ca procurorul de caz să-l întrebe pe numitul Berechet Bogdan, la audieri, cum îi cheamă pe oamenii ăia cărora le-a trimis proba).

• Procurorul, deși Emilia Șercan i-a cerut prin repetate cererei identificarea acestora, a refuzat să o facă. Așa că Emilia a recurs la banala lege a accesului la informațiile publice și a cerut, oficial, audierea lor. 

• Au fost audiați toți cei identificați? Nu. De ce nu? Nu știm. Unii procurori – procurorul din acest caz cu siguranță, dar și șeful lui – par a fi un fel de zei; nu dau explicații în documentele prin care resping cereri decât dacă au chef.

• Șeful procurorului de caz care a investigat dosarul de kompromat știe exact, de pildă, cum i-au fost încălcate Emiliei Șercan drepturile legale și cum i-a respins procurorul de caz cereri de administrare de probe; știe pentru că Emilia i-a trimis un memoriu în care a explicat toate astea. Nu vreți să știți ce răspuns a primit la memorie: o glagorie lățită pe o pagină în care ideea principală e că „ah, doamnă, dar sunteți atât de subiectivă…”. Cam cât i-a luat șefului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (PCAB) să citească un dosar de 2.000+ pagini și să „analizeze” activitatea subordonatului său – și dacă ce-i reclama Emilia era legitim, argumentat, legal? Cam 24 ore – maximum. Și vorbim aici, printre zecile de chestii reclamate în memoriu, de încălcări de drepturi legale, pe fapte și pe paragrafe de lege – răspunsul fiind „doamnă, sunteți atât de subiectivă…”. De ce-ți iei flit de la un șef de parchet căruia îi arăți că subordonatul lui protejează suspecții și carotează partea vătămată? Pentru că își permite să-ți dea flit ([același șef de parchet care a dat-o la întors cu „subiectivismul” urmează să redacteze și să argumenteze soluția la contestația Emiliei de clasare a dosarului).

***

II. Procurorul de caz nu a cerut nici percheziția telefoanelor înalților ofițeri de Poliție care au plimbat ilegal între ei captura de ecran înainte ca aceasta să fie publicată pe site-ul infractorului fugar Cristian Rizea – și nici conservarea datelor electronice ale comunicațiilor acestora.

• De ce nu? Pentru că „ar constitui o intruziune nejustificată în viața privată” a celor vizați, se arată în ordonanța de clasare. Păi stați așa. Ce facem noi, procurorii, când avem pe masă o speță în care există suspiciunea că niște oameni ai legii au încălcat legea în exercițiul funcțiunii? Și ce anume se califică drept „viață privată” în actul unor polițiști de a plimba pe WhatsApp în timpul serviciului, deși nu sunt ofițeri de poliție judiciară, o probă dintr-un dosar penal? Ce? Și cum putem hotărî, fără percheziție, cine e în afara cercului suspecților și cine nu e? Procurorul de caz invocă protejarea „vieții private” a celor pe care-i investighează deși vorbim de o probă scursă dintr-un dosar penal la care inexplicabil de mulți oameni au avut acces în timpul serviciului. Mai la vale, o să vedeți dubla măsură cu care procurorul a operat cu argumentul „intruziunii nejustificate în viața privată” în cazul Emiliei Șercan.

• Altfel, toți înalții ofițeri de Poliție pe care procurorul de caz a catadicsit să-i audieze au declarat dezinvolt că și-au șters conversațiile din ziua de 17 februarie, cele cu circulația probei prin sistem, din motive de lipsă de spațiu în telefon (da, exact). Și procurorul de caz, plătit din bani publici să păzească de infractori, i-a crezut. Asta cu „spațiul în telefon” e chiar halucinantă. Zici că suntem în 2003, când n-aveam spațiu pe hard disk-ul telefonului și ștergeam fiecare 2 kilo care ni se păreau irelevanți ca să avem spațiu pentru viitoarele mesaje text. Dar sigur, dacă capii Poliției au justificat la audieri ștergerea unor conversații prin „lipsa de spațiu”, procurorul de caz i-a crezut. Nu i-a întrebat câți giga au telefoanele lor, de pildă.

• Procurorul de caz a cerut, în schimb, percheziționarea telefonului Emiliei Șercan – pe motiv că poate că i-a fost spionat ei telefonul și că imaginea a ajuns la infractorul Rizea via propriului ei telefon, nu prin difuzarea browniană a pozei în cercul „oamenilor legii”, ca să le zic așa. Mai țineți minte argumentul cu „intruziunea nejustificată în viața privată”? Nu se aplică decât la polițiștii care plimbă probe din dosare penale, în timpul serviciului, pe WhatsApp. La jurnaliști nu se aplică: procurorul de caz n-a auzit că jurnaliștii au nu doar viață privată – violată de polițiștii care și-au divulgat unul altuia, într-un festival de forward-uri, o probă ce le-a fost încredințată pentru a identifica niște făptuitori – dar și viață profesională, ale căror norme îi obligă să-și protejeze sursele. Ce jackpot ar fi fost pentru capii Poliției Române să percheziționeze telefonul Emiliei Șercan sub pretextul că i-a fost violată viața privată – și să vadă ei în sfârșit, negru pe alb, în log-urile telefonice și în mail-uri și în mesaje, cu cine vorbește fata asta când își documentează investigațiile despre plagiatorii din Poliția Română. Ar fi fost jackpot, nu? 

• Emilia, care nu-i slabă de înger și se prinde imediat în ce scenetă încerci s-o bagi, a făcut pe cont propriu 3 (trei) expertize internaționale ale propriului telefon (Amnesty Tech, Citizen Lab și Bitdefender). Toate au avut același rezultat: nu există niciun indiciu că imaginea cu pricina a fost sustrasă de cineva, prin hacking, din telefonul ei.

• A cerut procurorul de caz, când a aflat că există aceste expertize – care excludeau varianta spionajului – percheziția telefoanelor polițiștilor? Nu. De ce nu? Cum vă spuneam, procurorii nu răspund la astfel de întrebări.

• Mai departe, Emilia Șercan a cerut, oficial, percheziționarea telefoanelor șefilor din Poliție care au circulat între ei proba. A cerut asta de mai multe ori. Procurorul de caz i-a respins – tot de mai multe ori – cererea. De ce? Nu știm.

• Altfel, există un regulament intern prin care polițiștilor li se interzice explicit să comunice informații privind investigațiile la care lucrează pe WhatsApp. L-a depus Emilia la dosar. Cui îi pasă?

Ce rezultă de aici: că procurorul de caz, al cărui nume o să vi-l spun la final, are o mare jenă să-i investigheze capii Poliției Române – ca să nu cumva să descopere dacă aceștia au încălcat sau nu legea.

***

III. Procurorului de caz, care investiga infracțiunea de scurgere de informații din Poliție – tehnic, art.  304 alin. 1 C.p. – nu i s-au aprins beculețele când a avut pe masă un raport prin care însăși Poliția Română avansa ipoteza exculpatoare că stai să vezi, de fapt nu infractorul Rizea a publicat primul captura de ecran, ci un site de care n-ați auzit probabil niciodată: patrianoastră[.]com. 

• Pe ce bază a concluzionat Poliția Română asta? Pe baza orei afișate pe site (haha). Adică noi, Poliția, asamblăm fuga-fuga un raporțel OSINT cerut de șefimea Poliției – mai exact dăm un search pe Google și notăm orele (haha), după care le punem în ordine cronologică (haha), după care tragem concluzia: captura de ecran presupusă a fi scursă din Poliție a fost publicată pe net înainte ca aceasta să fie predată Poliției de „partea vătămată Șercan”. Uite-aici, zic experții Poliției, scrie pe acest site că imaginea a fost publicată la ora 5:45. Ce probă mai vreți? Semnat: Poliția Română.

• Și procurorul de caz se preface că e așa cum spune Poliția. Procurorul de caz și mama mea de 82 de ani, care n-are de unde să știe că orice afafic poate antedata în 15 secunde un material deja publicat pe net (doar că mama nu e procuror, e profă de română la bază). Altfel, în dosar sunt probe incontestabile, depuse de Emilia, care arată că ipoteza exculpatoare pe care Poliția Română a servit-o procurorului de caz e o fabricație. Sunt două expertize distincte, făcute la cererea Emiliei de Bitdefender și de fundația suedeză Qurium, care au ajuns independent una de cealaltă la aceeași concluzie: că imaginea pe care Poliția Română o prezintă procurorului de caz drept „sursa zero” – publicată pe site-ul patrianoastră[.]com – a fost încărcată de fapt site a doua zi, pe 18 februarie, după care a fost antedatată. Există și alte probe ale antedatării la dosar, nu intru în detalii.

• Ce-a făcut Emilia? A cerut procurorului de caz oficial, în scris, să stabilească prin propria expertiză care a fost site-ul care a publicat primul proba din dosarul penal. Ce-a făcut procurorul de caz cu cererea Emiliei? I-a respins-o. Scuzați majusculele și semmul de exclamare: I-A RESPINS-O! De ce? Nu știm. E clar că s-ar fi complicat groaznic situația: dacă ar fi reieșit din expertiză că Poliția Română i-a servit Ministerului Public o gogoriță exculpatoare, o făcătură? Ce te faci când trebuie să admiți, ca procuror, că prietenii polițiști și-au fabricat schemă care să-i scoată cu fața curată? Nu e nasol? Dacă admiți asta vei fi nevoit, ca procuror – meserie care există „în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor” (conform Constituției) – să-i iei la investigat pe cei care ți-au servit făcătura cu patrianoastră[.]com, cu tot cu semnătură și ștampilă polițienească. Oamenii ăia sunt ofițeri de Poliție. Ba chiar capii Poliției Române. Cum să-i iei la investigat pe niște domni cu atâtea stele pe umeri? Dacă ei ți-au dat un raport în care spun că ora afișată pe site, 05:45, e corectă, și două expertize internaționale spun că materialul e antedatat, ce rost are să ceri propria expertiză? Îi crezi pe cei pe care-i investighezi și gata – că se pricep mai bine decât Bitdefender și Qurium. 

Ce rezultă de aici: că procurorul de caz are un soi de jenă inexplicabilă să verifice dacă nu cumva șefii Poliției Române mint, inducând în eroare investigația. 

***

IV. Procurorul de caz a încălcat brutal drepturile Emiliei Șercan: nu i-a notificat avocatul, cum prevede legea, că urmează să-l audieze ca martor pe Cristian Rizea – un martor a cărui audiere chiar Emilia a solicitat-o (procurorul nu dădea semne că intenționează s-o facă). 

• Cumva, infractorul fugar Cristian Rizea – care s-a lăudat în gura mare că el a „îngropat-o” pe Emilia și l-a „salvat” pe premierul Nicolae Ciucă (despre care Emilia scrisese că și-a plagiat teza de doctorat) a fost depus de frații moldoveni la graniță în aprilie 2023, după patru ani în care Bucureștiul s-a tot prefăcut că cere extrădarea lui. Cine a citit cu atenție comunicatele oficiale a văzut că nici vorbă de „extrădare”: Rizea a fost „expulzat” de Chișinău – depus ca o pungă de reziduu radioactiv la graniță, să ne spălăm pe cap cu el, că până la urmă e al nostru, nu al lor.

• Ați putea presupune că procurorul de caz s-a activat instant și a cerut penitenciarului în care era încarcerat să permită audierea lui, nu? În fond Rizea era omul care știa cel mai bine cine i-a trimis proba din dosarul penal al cărui traseu – dinspre teritoriul presupus securizat al Poliției spre domeniul public – era investigat. Dar nu.

• Procurorul de caz n-a părut interesat, luni în șir, de audierea lui Rizea. Dar ce să vezi, a făcut partea vătămată Emilia Șercan cerere de audiere a lui Rizea. Și procurorul de caz a zis „da”.

• Mai departe, ce să vezi? Procurorul de caz a omis să-l anunțe pe avocatul Emiliei Șercan, căruia legea îi garantează dreptul să asiste la audieri și să pună întrebări celor audiați. Legea îi garantează acest drept. Procurorul i-l încalcă. Procurorul încalcă legea. 

• De câte ori a fost audiat Rizea în România? De două ori. De câte ori a asistat avocatul Emiliei Șercan la audieri? Niciodată. De ce nu? Pentru că procurorul de caz n-a găsit de cuviință să-i anunțe apărătorul legal. De ce nu l-a anunțat procurorul de caz pe apărătorul părții vătămate, care tocmai ceruse audierea unui anume martor, că acel martor urmează să fie audiat? Nu știm. Să ne explice șefimea de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București – cea care are în subordine procurorul de caz – cum e posibil ca un procuror să nu anunțe avocatul desemnat al părții vătămate că unul dintre martorii cheie urmează să fie, la cererea părții vătămate, audiat. Și, suplimentar, să ne explice și cum anume e „subiectiv” faptul că Emilia Șercan susține procurorul a comis o ilegalitate privând-o de dreptul de a asista, prin apărătorul legal, la audieri. 

Ce rezultă de aici: Procurorul de caz nu numai că n-a inițiat audierea unui martor-cheie, dar a încălcat dreptul legal al Emiliei Șercan de a fi asistată de apărătorul său la derularea actelor de urmărire penală din propriul dosar. De ce? De ce a făcut asta tocmai cu Rizea? Anterior, când Emilia nu avea avocat, procurorul a notificat-o de fiecare dată când a făcut audieri de martori și i-a permis să pună, în scris, întrebări.

***

V. În dosarul clasat abrupt la final de octombrie există, trebuie să știți, niște documente clasificate. Emilia nu are, conform legii, acces la ele. (Nu știe nimeni, în acest moment, ce legătură ar putea exista între niște fotografii private, vechi de 20 de ani, făcute în locuința Emiliei – care i-au fost furate și care prezintă fix zero interes pentru securitatea statului român – și acele documente clasificate depuse la dosar). 

• Fapt e că documentele clasificate din dosar au fost emise începând cu 18 februarie 2022, adică exact din ziua în care Emilia Șercan a reclamat la Poliție scurgerea de probe din dosar; l-a notificat pe ministrul de Interne de la acea dată despre cele întâmplate; a mers în audiență la șeful Poliției Române; și apoi a depus o plângere penală în care a reclamat divulgarea probei. 

• Emilia nu are acces la acele documente, însă apărătorul ei are (are „clearance” – ceea ce, tehnic, se traduce prin „certificat ORNISS”). Așa că avocatul ei a făcut o cerere adresată procurorului prin care a solicitat, în baza certificatului ORNISS, autorizarea accesului la acele documente clasificate.

• Rezultat? Procurorul de caz a respins, în ciuda faptului că îndeplinea toate condițiile de acces cererea apărătorului legal al Emiliei. De ce? Nu știm. O fi legal să respingi o cerere atunci când solicitantul îndeplinește toate condițiile și e reprezentant legal al uneia dintre părțile din dosar? Nu știm. Ce vrem să știm e care-i actul normativ în baza căruia procurorul a respins cererea avocatului Emiliei.

Ce rezultă de aici: Nu-aș putea să vă spun exact. Ce știm e că cineva a decis să clasifice niște documente legate de operațiunea de kompromat împotriva Emiliei Șercan – și, foarte probabil, legate de cei care-au organizat-o. Și că altcineva, prin mâna obedientă a procurorului de caz, a decis că un apărător cu certificat de acces emis de ORNISS să fie privat de dreptul său legal de a studia probele din dosar. De ce? Și, mai ales, de ce sunt „clasificate” niște documente dintr-un dosar în care e investigată scurgerea unei probe din Poliția Română – o probă cu niște fotografii private?

***

BONUS. Apropo de site-ul patrianoastră[.]com, care a antedatat materialul prezentat de Poliția Română procurorului drept „sursa zero”:

• Nu mai există (dar îl găsiți pe https://web.archive.org). A fost șters de pe net în martie 2022, în perioada în care Emilia Șercan a trimis o scrisoare președintelui României, premierului, ministrului de Interne, procurorului general și șefului Poliției Române, notificându-i despre kompromatul pe care-l suspecta ca fiind inițiat în interiorul Poliției Române. 

• Site-ul e o „conservă”, cum se zice. O „gazdă”. Un site de agregare – o operațiune de furt, pe românește – a unor știri pentru care alți oameni muncesc. Cam câte știri publica patrianoastră[.]com înainte să dispară, ca prin magie, în martie 2022? Cam 2-3 materiale / lună – ăsta era ritmul. Și cam câte știri de pe patrianoastră[.]com nu erau copiate de pe alte site-uri? Zero – până când a găzuduit materialul antedatat menit să-i scoată cu fața curată pe cei din Poliția Română. 
• Ce-i cu site-ul ăsta, de fapt? Cine l-a creat? Cine a dat publish, la 18 februarie 2022, la o pagină pe care apărea captura de ecran predată Poliției – după care a antedatat pagina, ca să pară a fi publicată pe 17 februarie, ora 05:45 – tocmai bine pentru a exculpa șefimea din Poliția Română? 
• Nu știm răspunsurile. Ce știe procurorul e că a fost cumpărat cu bitcoin și că toate datele furnizate de administratorul domeniului sunt false. 
• Întrebare: cine cumpără cu bitcoin un domeniu pe care publică 2-3 știri/lună, și alea copiate de pe net? Câți dintre voi, ăștia care citiți acest text, ați cumpăra cu bitcoin o chestie pe care o iei cu 2-300 lei/an ca să publici tot felul de știruci inofensive copiate de pe digi24.ro ori agerpres.ro?

Ce rezultă de aici: Procurorul de caz n-a fost curios să afle ce-i cu acest site de doi bitcoin, literalmente, care a devenit element-cheie în investigație.

Cine deținea acest site, de fapt, în zilele de 17-18 februarie? Cine – și de ce – a publicat un text la 18 februarie, după care l-a antedatat? De ce a ales să plătească domeniul închiriat cu bitcoin? De ce a dat date de identificare false pentru a închiria domeniul? De ce site-ul a dispărut subit, după ce Emilia Șercan a notificat instituțiile statului român și ambasadele străine că e ținta unei operațiuni de kompromat a cărei sursă este, cel mai probabil, însăși Poliția Română? Și, în final, de ce a considerat procurorul de caz că răspusurile la aceste întrebări sunt irelevante?

***

Mă opresc aici. E un dosar cu un milion de întrebări; mai sus sunt doar o parte. Și totuși, deși nimic nu se leagă, nimic nu e logic și fiecare decizie a procurorului de caz naște o puzderie de întrebări, Parchetul General a notificat-o pe Emilia Șercan, la 9 octombrie, că a cerut  „măsuri de impulsionare a soluționării cauzei până la finalul lunii octombrie 2023”. 

Acest eufemism perfid, „soluționarea cauzei” nu se putea traduce – în trei săptămâni – decât prin clasarea cauzei. O cauză în care procurorul de caz a făcut flic-flac-uri, vreme de 20 de luni – „a prins muște”, cum zice Emilia – că poate obosește „partea vătămată” să mai ceară audieri de martori, administrări de probe etc.

„Partea vătămată” n-a obosit. A depus contestație la ordonanța de clasare, punct cu punct – după care, timp de 15 zile, și-a susținut protestul solitar în fața Parchetului General; în cea de-a 15-a zi i-au fost alături aproape 70 de colegi și prieteni. 

Ce urmează? Urmează ca șeful procurorului de caz să răspundă în scris, punct cu punct, la contestația Emiliei.

Nu, Emilia nu protestează pentru că „e nemulțumită de soluție”. Emilia protestează pentru felul în care procurorul de caz a ajuns la această „soluție” – pentru deciziile inepte, contriste, ilegale prin care a protejat grupul de stakeholderi din interiorul statului român și pe cei care au propagat imaginea scursă din Poliție.

Numele procurorului de caz? Nicoleta Rotaru. 

Numele numele procurorului general al României? Alex Florin Florența.