De ce renunță românii la garanție în loc să recicleze? „50 de bani, prea puțin pentru a stimula un astfel de comportament”

La patru luni de la implementarea Sistemului de Garanție-Returnare, doar 1 din 4 români returnează constant ambalajele pentru a-și recupera garanția de 50 de bani, arată un studiu Kantar. 

Oamenii spun că de multe ori nu reușesc să-și recupereze garanția de 50 de bani, pentru că aparatele ori sunt pline, ori sunt nefuncționale.

Însă dincolo de obstacolele logistice, de ce preferă încă românii să nu returneze ambalajele, deși sacrifică banii plătiți pe garanție? Există și obstacole psihologice în calea acestei schimbări de comportament? 

Am stat de vorbă cu Dan Jurcan, sociolog și directorul de cercetare al Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), pentru a înțelege comportamentul românilor când vine vorba de practici sustenabile.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

În legătură cu ultimul studiul Kantar, potrivit căruia doar 25% dintre români ar returna constant, cum arată această cifră pentru sistemul garanție-returnare?

Campania care a apărut a atras atenția, numai că în general, când vorbim de modificări comportamentale, există trei segmente: informare, atitudine, comportament.

Ceea ce s-a încercat de aproape două luni prin campania de promovare a sistemului de returnare a atras atenția, dar nu au apărut schimbări comportamentale majore. Există oameni, i-am văzut și eu pe la marile centre comerciale, care vin cu saci, cu sticle și așa mai departe, dar nu e încă un comportament de masă.

Citește și: Reportaj. La două luni după implementarea sistemului garanție-returnare, România reciclează „pe caiet”

Cred că vine pe de-o parte și din faptul că probabil, toată această campanie de informare nu a ajuns la majoritatea populației. La noi, toată cultura eco când vorbim de cei trei R – cu reducere, reutilizare, reciclare – și așa mai departe, are mai degrabă legături în comunism, cu o generație care acum apune. Noile generații care sunt în grupa de vârstă, să zicem, 25 până spre 55 de ani, nu prea au fost expuse. Pe de altă parte, cred că e și o chestiune care ține probabil de legislație și de stimulent.

Tipul ăsta de comportament dezirabil se formează în timp. Deocamdată, statul a reușit să creeze notorietatea acestui sistem, însă la nivel atitudinal, aici sunt mai mulți factori care ar putea schimba comportamentul. Unul ar fi cel de recompensare – se pare că prețul ăsta de 50 de bani nu este suficient de stimulator pentru a crea o masă critică.

Apoi este și efectul normativ sau efectul, dacă vreți, punitiv prin legislație, pentru că, în mod normal, tipul ăsta de ambalaje ar trebui să nu mai fie permis în ceea ce înseamnă gunoiul menajer, chiar și selectiv. 

Ce pot spune aceste date despre atitudinea românilor când vine vorba de a colecta sticle, peturi, deșeuri, pentru a le recicla?

Este încă un comportament în plină formare. Nu este un comportament definitivat, având în vedere faptul că suntem doar la patru luni de la lansarea acestui program.

Pe componenta de informare lucrurile sunt cel mai probabil cunoscute. A existat o campanie, dar nu este suficientă pentru a forma și comportamente. 

Așa că, în această etapă, 25% înseamnă destul de puțin. Poate însemna și o chestiune care ține de infrastructură. Este de văzut dacă și în mediul rural sistemul ăsta funcționează la fel cum funcționează în marile centre urbane, pentru că, dacă el funcționează, atunci e strict o componentă care ține de atitudinea și comportamentul oamenilor.

Dar dacă oamenii vor să recicleze și nu au unde, atunci e deja o problemă de sistem.

Dar din punctul dumneavoastră de vedere, cum arată la acest moment acest decalaj dintre mediul rural și urban?

Cred că cultura eco, cultura reciclării și așa mai departe, e mult mai dezvoltată în mediul urban și în rândul persoanelor, să spunem, cu educație superioară.

Dar, până la urmă, elementul cheie aici ține de valoarea de reciclare a recipientelor de plastic. Adică, dacă 50 de bani înseamnă, probabil, mult prea puțin pentru români, indiferent că sunt din mediul rural sau din mediul urban, atunci nu e tentant ca să faci un drum până la un centru de reciclare pentru 10 sticle de plastic, în condițiile în care, probabil, biletul de autobuz până acolo ar fi 5 lei.

Practic, pentru a încuraja sau pentru a proba tipul ăsta de comportament, de foarte multe ori, românii trebuie să scoată bani din buzunar pentru transport până acolo.

Cred că lucrurile ar trebui să meargă mai degrabă pe ceea ce înseamnă o recompensă mai mare pentru tipul ăsta de recipient.

Vă dau un exemplu. Înainte de 1989, cei care au acum peste 50 de ani, probabil, că își aduc aminte. O sticlă de vin spumant se recupera la un astfel de centru cu vreo 3 lei. Sau o sticlă obișnuită de apă, vin și așa mai departe, un leu. Atunci era chiar o competiție între copii să găsească astfel de sticle, pentru că dacă găseai 5 sau 10 sticle de genul ăsta, veneai acasă cu 30 de lei, ceea ce însemna foarte mult pentru vremea respectivă.

Am dat exemplul ăsta pentru că în acest moment 50 de bani sau cât se oferă acum pe o sticlă de plastic, pe o jumătate de litru, probabil e mult prea puțin pentru a stimula un astfel de comportament.

Deci cumva credeți că această asociere cu perioada comunistă poate să îngreuneze tot procesul de reciclare?

Nu cred că asocierea cu perioada comunistă îngreunează procesul de reciclare. Atunci îi spunea altfel, îi spunea recuperare, refolosire, recondiționare. Un astfel de comportament a existat și înainte și a funcționat, fără neapărat ca autoritățile să îl impună, să devină obligatoriu.

Dacă a fost un succes atunci, în mod clar și acum poate deveni un succes. Numai că acum statul e mai puțin, să spunem, agresiv în a impune oamenilor un anumit tip de comportament. Un astfel de comportament dezirabil, social, trebuie să vină din convingere. Convingerea asta nu poate veni decât, v-am spus, pe două segmente.

Fie contravaloarea este suficient de mare încât, în percepția cetățenilor, să fie perceput ca o recompensă și atunci să stimuleze tipul ăsta de comportament. Fie, pe de altă parte, statul intervine și prin pârghia sancțiunilor, în care dacă arunci astfel de recipiente la gunoiul menajer, [cetățeanul] să fie sancționat, să fie amendat.

Dar, deocamdată, mi-e greu să cred că poliția locală este într-un număr suficient de mare încât să aplice sancțiuni pentru un comportament, să zicem, nedezirabil sau neconform cu legislația actuală când vorbim de colectarea selectivă.

În ce fel credeți că diaspora – altfel extrem de numeroasă – influențează, când vine vorba de astfel de lucruri, și pe românii rămași în țară?

În general, românii care au plecat afară, fie că e vorba de Germania, Spania sau Italia, intră deja într-un mecanism care este foarte bine pus la punct. Dacă nu colectezi selectiv și nu reciclezi, riști să fii sancționat și atunci ei intră automat în tipul ăsta de comportament, pentru că altfel trebuie să scoată probabil sute de euro din buzunar.

Eu îmi aduc aminte că am fost odată la cineva în Germania și prima grijă a acestui amic, în momentul în care a plecat de acasă, mi-a zis: «Să nu cumva să încurci culoarea pungilor». Plasticul la plastic, hârtia la hârtie și așa mai departe. Pentru că amenda era undeva la 250-300 de euro.

Se pare că în alte țări așa funcționează lucrurile și cred că, în general, sancțiunea este cea care creează conformarea.

Cu ce asociază românii reciclarea în general, colectarea deșeurilor?

Deocamdată, la noi nu există o mișcare ecologistă, nu există un partid ecologist, nu există verzi, la fel cum există în Occident, unde acolo este o mișcare semnificativă și la nivel social și la nivel politic.

La noi, nu există nicio reprezentare politică a unei astfel de mișcări. Ea este sporadică, este în formare la nivel individual și comunitar. Chiar dacă avem legislația, nu este încă o cultură.

Sunt procente de 70-80% în care oamenii susțin reciclarea, susțin colectarea selectivă și a mai departe. Însă, atunci când vorbim de comportament, lucrurile nu mai stau chiar așa, în mare măsură pentru că, de cele mai multe ori, chiar firmele care ar trebui să colecteze selectiv nu o fac în toate localitățile, deși oamenii ar fi dispuși să o facă. 

Dar lucrurile sunt în plină schimbare, este prematur să tragem concluzii privind disponibilitatea românilor de a respinge sau a accepta sistemul. Ar trebui să mai lăsăm 5-6 luni, să vedem cum se mișcă lucrurile la nivel comunitar.