De ce ți se pare că românii folosesc mai multe înjurături ca niciodată

Libertatea românilor după comunism a fost exprimată și prin limbaj. Public, puternic, în filme, muzică și alte exprimări artistice. Vorbim însă mai urât ca niciodată? 

Răspunsul, pe scurt, e: probabil că da. Internetul a devenit și un fel de forum public în care pot fi observate aceste schimbări. Iar ultimii ani au fost presărați cu dezbateri despre ce limbaj e folosit în filme de larg succes comercial sau în muzica trap, în special, și hip-hop, în particular.

Cel mai recent exemplu e Erika Isac cu piesa „Macarena”, în care ea spune: „Cum să vorbești urât? Erika, ești domnișoară.” Felul în care artista a ales să își transmită mesajul preia din ceea ce e tradițional considerat parte din vocabularul bărbaților, un vocabular caracterizat mai mereu drept „suburban”.

Noi credem că mesajul contează și trebuie judecat dincolo de forma pe care o îmbracă. Dacă vrei ca mesajul muncii noastre să ajungă și la alții, ne poți sprijini să relatăm în continuare despre ce se întâmplă în societate. Orice sumă contează.

Muzica hip-hop a fost cea care a recurs cel mai des la el, iar trupe ca BUG Mafia sau Paraziții au ajuns notorii pentru asta, cea din urmă având și campania „Jos cenzura”. Iar din piesa „Limbaj de cartier”, o colaborare între cele două trupe, a rămas și această justificare pentru limbaj: „Pentru toți cei care nu mă lasă să sper / Vă dau voci de cartier, cu limbaj de cartier.”

În afara muzicii, dezbateri au stârnit și filme ca „Teambuilding” sau „Taximetriști”. Ca reacție, în 2024 a fost lansat un film promovat ca fiind „fără înjurături”: „Klaus & Barroso”. 

Iar muzicii și filmelor li s-a adăugat și zona de stand-up, domeniu considerat destul de des ca fiind unul superficial, care ar căuta să genereze râsete doar prin folosirea cuvintelor obscene. Deși situația s-a schimbat considerabil în ultimii ani, percepția publicului a rămas constantă. 

Vorbim mai urât ca niciodată? E un răspuns care nu poate veni doar din observarea discuțiilor online sau diverse exprimări culturale. Limba este, în esență, deschisă importurilor și transformărilor.

Am vorbit despre situația limbajului în societate cu conf. univ. dr. Laurențiu Bălă, de la Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere. Este doctor în filologie și fondatorul Centrului de Cercetări Argotologice (CeCArg), care a pornit de la ideea că limba constituie poate cel mai important element al identității noastre culturale. Dr. Bălă a studiat limba română în detaliu prin activitatea academică, iar prin CeCArg îi studiază ramificațiile și cum, ca români, ne exprimăm și ne construim universul identitar. 

PressOne: Ce îi face pe tineri (indiferent de generație) să adopte mai rapid și să folosească mai intens limbajul licențios? 

Laurențiu Bălă: Întotdeauna tinerii au fost atrași, nu numai din simplă curiozitate, de limbajul mai colorat, pe care l-au considerat, pe bună dreptate, mai plastic, mai expresiv, caracterizat, de asemenea, prin noutatea sa, indiferent de epoca la care ne referim. Apoi, în contextul acelui veșnic conflict între generații, nu putem omite dorința lor irepresibilă de a șoca, dar nici preocuparea de a face parte dintr-un grup mai mult sau mai puțin organizat, dintr-o bandă, gașcă, formație, de a se simți în permanență validați de cei asemenea lor.

„Umorul care le este specific tinerilor, de aceea cuvintele și construcțiile argotice din vocabularul acestora sunt plastice, amuzante și chiar memorabile.”

De asemenea, se poate vorbi de o anume dezinhibiție pe care o dovedesc tinerii de azi, ceea îi face să fie „mai slobozi la gură”, cum se spune în limbaj popular. Nu poate fi neglijat nici rolul de signum social, care validează apartenența la o anumită categorie socio-profesională, pe care îl îndeplinește argoul, iar aplecarea spre limbajul mai colorat, mai colocvial, licențios de foarte multe ori, nu este decât un corolar. 

În sfârșit, nu trebuie să uităm spiritul ludic, umorul care le este specific tinerilor, de aceea cuvintele și construcțiile argotice din vocabularul acestora sunt plastice, amuzante și chiar memorabile, prin inventivitatea lor.

Românii au ajuns să vorbească o limbă mai vulgară decât înainte sau e doar o falsă percepție? 

E destul de greu de afirmat acest lucru cu certitudine, căci aceasta ar presupune existența a cel puțin două studii întocmite, unul, în acel „înainte”, iar celălalt, într-un „acum” nedefinit, or, din câte știu eu, așa ceva nu există. 

Tot ceea ce putem face este să vorbim despre impresia pe care utilizarea limbii române „înainte” o lasă asupra cuiva care o folosește și o aude și „acum”… Iar acest cineva ar putea avea percepția justificată că limba română de azi este mult mai vulgară decât cea de altădată, căci e suficient să parcurgi cu privirea titlurile unor cărți apărute azi („Pizdeț” și „Letopizdeț”, ale lui Alexandru Vakulovski, „Băgău”, romanul Ioanei Bradea etc.), ale unor emisiuni TV chiar („În puii mei!”, de la Antena 1), ale celor din presa scrisă, ale subtitrărilor unor filme etc.

„Se vorbea vulgar și înainte, se înjura «la greu», dar nu oricând, nu oriunde și, mai ales, nu oricine utiliza un astfel de limbaj vulgar.”

Evident, e vorba doar de un contact la prima vedere cu toate acestea, căci româna vulgară e mult mai prezentă în interiorul unor astfel de creații literare, în mass-media.

Pe de altă parte, limba română vulgară folosită înainte nu era decât una orală, căci, mai ales în scris, nici nu se punea problema de așa ceva, cenzura fiind draconică, nu numai în acest sens. Da, se vorbea vulgar și înainte, se înjura „la greu”, dar nu oricând, nu oriunde și, mai ales, nu oricine utiliza un astfel de limbaj vulgar. 

După părerea mea, a unei persoane care a „trăit” pe viu ambele perioade, senzația că azi se vorbește mai vulgar decât înainte nu este falsă deloc, la aceasta contribuind din plin atât lipsa cenzurii (de orice fel, de la aceea legată de ce, cum, cine și când publică ceva) până la o autocenzură de bun-simț care nu mai există printre mulți dintre vorbitorii limbii române de azi (mărturisesc că nu am auzit „înainte” colege de liceu, de facultate, fete, în general, care să-și „însușească” verbal, fără niciun fel de complexe, organele genitale masculine și actul procreației oricând și oriunde, pe stradă, în tramvai sau la școală).

E percepția legată de vulgaritatea limbii alimentată și de social media, unde exprimarea e de toate felurile? Înainte, limbajul licențios nu era atât de bine notat și indexat.

Categoric, da! Acest limbaj licențios nu exista, practic, decât între relațiile interumane, între indivizi aparținând aceluiași grup social (militari în termen, elevi și studenți, adolescenți, în general, deținuți, sau membrii aceleiași găști de cartier). 

Pe când azi, e suficient să deschizi televizorul și asiști cu uimire, uneori chiar în cel mai important for democratic al țării, în Parlament, la schimburi de replici care la montaj sunt cenzurate, atât sunt de suburbane. Aceeași impresie îți este întărită, confirmată, din păcate, în presa scrisă, pe internet, în comentariile care însoțesc diverse postări, pe stradă, practic, peste tot!

Ce ne atrage, ca vorbitori ai unei limbi, la argou și la cuvintele considerate „interzise”? 

Utilizarea acestor termeni obsceni este întâlnită, de obicei, în construcții mai elaborate în cadrul cărora ele nu reprezintă o prezență solitară, ruptă de context (așa cum se întâmplă în cazul celor atinși de sindromul de mai sus). Acestea sunt înjurăturile și, trebuie s-o spunem de la bun început, chiar neavând informații în legătură cu toate limbile, că româna este printre cele mai bogate la acest capitol, singurele care îi pot face oarecum concurență fiind, se pare, maghiara și rusa! 

„Persoanele care spun des cuvinte injurioase, au un vocabular mult mai bogat și mai creativ decât cei care sunt îndeobște politicoși!”

Și încă un aspect interesant, revelat într-un studiu publicat de doi psihologi americani, Kristin și Timothy Jay („Taboo word fluency and knowledge of slurs and general pejoratives: Deconstructing the poverty-of-vocabulary myth”; „Fluența în utilizarea cuvintelor tabu și cunoașterea insultelor și a peiorativelor generale: deconstruirea mitului sărăciei de vocabular” – trad. mea, L.B.). Persoanele care spun des cuvinte injurioase, au un vocabular mult mai bogat și mai creativ decât cei care sunt îndeobște politicoși! Studiul arată că frecvența cuvintelor injurioase variate nu sunt deloc un indicator al sărăciei vocabularului, cum crede societatea, ci dimpotrivă.

În ceea ce privește utilizarea cuvintelor obscene în limba română nu există, după știința mea, decât un singur studiu care aparține, foarte interesant, unui danez, Erling Schøller, și care a apărut la Copenhaga, în două numere consecutive din Revue romane, fiind intitulat „Cuvinte și expresii obscene în limba română” (primul are 10 pagini, iar al doilea 36).

Fără a face apologia înjurăturilor, cred că întotdeauna, în cazul oricărui tip de conflict interuman, este de preferat violența verbală în dauna celei fizice, ale cărei consecințe pot fi, de multe ori, extrem de grave. Este bine-cunoscută butada: „Ce dai, bă? Nu știi să-njuri?”, care pledează, într-un fel, pentru aplanarea, rezolvarea conflictelor pe cale orală. Evident, nu pot fi admise în niciun caz violențele verbale asupra copiilor, fie în familie sau la școală, fie în societate. 

„Rezolvarea” conflictelor apelând la violența verbală presupune, oarecum, o relație de egalitate între cei doi preopinenți, căci dacă avem de-a face cu un astfel de gest venind, de exemplu, de la un director la subordonatul său, de la un cadru didactic la un elev, putem vorbi în mod legal de hărțuire, faptă mult mai gravă și care necesită întotdeauna un răspuns pe măsură din partea societății.

Aici se impune însă, cred eu, o distincție clară între argou și așa-zisele cuvinte „interzise” (care fac parte din limbajul îndeobște numit, atunci când este adus în discuție, „vulgar”, „trivial”, „obscen”, „tabu”), căci argoul nu are nimic de-a face cu acestea!

Și atunci ce e vulgar?

În general, în fiecare limbă, termenii considerați vulgari sunt cei câțiva legați de activități biologice general umane și universal valabile. Cum aceștia sunt bine-cunoscuți, voi menționa aici doar denumirile lor din româna standard, iar nu pe cele vulgare: a defeca, a urina, a elimina gaze intestinale prin anus (dacă pentru celelalte două există un singur verb echivalent, pentru acesta nu există în dicționare decât această „definiție”, sau, uneori, mai este menționat și un echivalent popular, a pârțâi!), a copula, cărora li se adaugă denumiri ale unor părți ale corpului omenesc, mai exact, ale organelor genitale masculine și feminine: fund, testicul/e, penis, respectiv fund, clitoris, vulvă/vagin (deși nu înseamnă același lucru, pentru aceste organe există în limbajul vulgar un singur termen!). 

Am omis, evident, un termen important al anatomiei feminine, popularul țâță/țâțe, respectiv, echivalentul său standard, sân/i, căci niciunul nu are nimic vulgar!

Toate aceste cuvinte vulgare, echivalente ale celor standard, ne place sau nu s-o recunoaștem, sunt foarte bine cunoscute de către toți vorbitorii unei limbi, încă din fragedă pruncie, căci, chiar dacă nu le întâlnesc sau aud în familie, în momentul în care devin persoane sociale, adică atunci când încep să urmeze orice tip de învățământ formal (uneori și mai devreme, pe stradă sau în spatele blocului), le află sensurile negreșit! 

De aceea, ele fac parte dintre cei aproximativ 1.500 de termeni ce alcătuiesc fondul principal de cuvinte al limbii române, cunoscuți de toți vorbitorii acesteia.

Și, ca o paranteză interesantă, mi se pare mie, toate aceste cuvinte din limba română, considerate vulgare, sunt de origine latină, încă o dovadă, dacă mai era nevoie, a latinității limbii noastre! Există o singură excepție, termenul cel mai cunoscut pentru a denumi organul sexual feminin este de origine slavă.

Iar argoului ce-i mai rămâne?

Argoul este cu totul altceva, în primul rând ca număr de cuvinte, acesta fiind mult mai bogat decât vocabularul vulgar al oricărei limbi, pentru care o simplă listă este suficientă! Pentru argou, există dicționare, multe alcătuite de buni cunoscători ai săi, adevărați specialiști ai acestui fenomen lingvistic, studiat de sute de ani! 

„Ce ne atrage la argou, cred că este, într-o ordine absolut aleatorie, poate aerul său mai proaspăt, mai ieșit din comun, din cotidian, mai plastic, mai amuzant.”

În ceea ce privește limba română, putem vorbi de prima listă de termeni argotici abia în 1860, într-o publicație periodică intitulată „Coarnele lui Nikipercea”, autorul ei fiind un ziarist foarte cunoscut în epocă, N. T. Orășanu, născut la Craiova. Iar primul dicționar de argou al limbii române (de fapt, un soi de vocabular, atât din punct de vedere al dimensiunilor – format și grosime –, cât și al conținutului!) apare sub semnătura lui V. Cota în 1936 (intitulat „Argot-ul apașilor. Dicționarul limbii șmecherilor”).

Ce ne atrage la argou, cred că este, într-o ordine absolut aleatorie, poate aerul său mai proaspăt, mai ieșit din comun, din cotidian, mai plastic, mai amuzant – când ajungem să înțelegem cu adevărat sensul unui termen sau al unei expresii –, caracterul său ludic etc. Toate aceste caracteristici sunt opuse limbii de lemn care ne învăluie precum o ceață densă în toate sferele vieții socio-profesionale, limbajului aseptizat, acelui „political correctness” de sorginte americană care ne împiedică să fim deschiși, direcți, care a dus la rescrierea unor opere aparținând moștenirii culturale a umanității pentru a elimina așa-ziși termeni ofensatori la adresa unei categorii de indivizi.

Ei bine, argoul este tot ceea ce nu este această lume falsă, aseptică, artificială: el este efemer (este cel mai dinamic sector al lexicului unei limbi!), dar veșnic viu, poate dur, dar cu siguranță sincer, amuzant, niciodată plictisitor, mereu deschis către nou, către inovație, iar inventivitatea argotinilor, cum îi numea regretatul George Astaloș pe utilizatorii argoului, este neobosită și uimitoare! 

Limbajul licențios ajunge la oameni atât prin interacțiuni directe, cât și prin divertisment (film, muzică, stand-up etc.). Care ați spune că sunt resorturile creșterii în intensitate a folosirii acestui limbaj în medii în care nu era atât de frecvent, la un volum atât de mare? 

Cum filmele, muzica, spectacolele de stand-up etc. sunt creația oamenilor și se adresează tot oamenilor, e firesc, până la un punct, ca anumite cuvinte și expresii licențioase să se strecoare în aceste forme de cultură, de divertisment.

De ce ajungem să desconsiderăm un anumit tip de limbaj pe care îl catalogăm vulgar și nu suntem atenți la mesaj, apreciind astfel mai mult forma în locul fondului?

Aș spune că aceia dintre noi care comit această eroare nu sunt buni cunoscători ai limbii române. Nu fac decât să judece „marfa” după „ambalaj”, „cartea” după „copertă”, „filmul” după „trailer”. Cu alte cuvinte, să cadă pradă aparențelor și să nu ajungă, astfel, la esența mesajului. Probabil că tot din grabă și neatenție nu sesizăm nici falsele eufemisme, „eufemismele ratate”, cum le-am numit într-un articol, pe care le auzim de mult timp în jurul nostru. 

Mă refer la construcții de genul „în puii mei” (sau „pana”, „pușca” etc.), în care elementul eufemizat este limpede, denumirea vulgară pentru organul sexual masculin fiind ușor de intuit de către orice vorbitor al limbii române, dacă nu prin intonația specifică unei astfel de formule, măcar prin prima literă, comună atât termenului în cauză, cât și oricăruia dintre eufemismele menționate mai sus.

Ce utilitate credeți că poate avea dezvoltarea limbii și prin integrarea argoului?

Argoul face parte, fie că unora le place, iar altora nu, din bogăția oricărei limbi, din expresivitatea intrinsecă a acesteia. Acest fenomen lingvistic a existat, există și va exista tot atât timp cât vor viețui utilizatorii acelei limbi. Argoul nu trebuie integrat în dezvoltarea niciunei limbi, el este deja acolo și ajută, în felul său, condamnabil de către apărătorii puriști ai limbii, lăudabil de către alții, cu o privire mai de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă o limbă și, mai ales, utilizarea acesteia în relațiile interumane.