Declarațiile preotului Nicolae Tănase arată că Evul Mediu e încă o stare de spirit în România

Afirmațiile revoltătoare făcute de preotul Nicolae Tănase despre victimele agresiunilor sexuale, în fața unor studenți, arată cât de barbară rămâne România. 

„Fetele frumoase atrag băieți și, pe urmă, băieții intră în pușcărie că au tras de fete. Vor fi condamnați și vor face pușcărie, dar fetele nu sunt chiar nevinovate”, a rezolvat preotul Nicolae Tănase problema abuzurilor sexuale în România, pe 18 aprilie, la o conferință organizată de Asociația Studenților Creștin Ortodocși Români (ASCOR).

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Dacă această declarație nu era suficient de absurdă până aici, Tănase a reușit să o ducă la rangul de nesimțire. A zis, cu o nonșalanță revoltătoare, că și fetele care au fost abuzate ar trebui pedepsite. „Trebuie luate și ele la judecată. Dacă el face șase ani de pușcărie, să facă și ea trei, patru luni. De ce? Păi, ăsta nu s-a agățat așa, oricum, de ea. S-a agățat pentru că i-a sărit în ochi într-un chip special.”

Sigur, toată lumea știe și s-a obișnuit deja cu discursul standard pe care-l îmbrățișează îngrijorător de mulți români: femeile și-o cer, că se îmbracă în x și y feluri. Dar ideea că ar trebui băgate la pușcărie pentru asta e sinistră la un alt nivel.

N-ai cum să te gândești – măcar! – la așa ceva. Dar s-o mai și spui. La o conferință. Organizată de niște studenți. Care se numea „Postul: Ascultare, dietă sau terapie?”. Dă-i unui om un microfon și două minute în fața altora și o să scoată din el tot ce-i mai rău. Dacă asta zice la conferințe filmate, nu vreau să știu cum sună o zi de slujbă în biserica lui din Valea Plopului.

Desigur, problemele nu țin de legislație, incompetența și indolența autorităților sau de educația precară în care-și aruncă România viitorul. Problemele stau în hainele pe care le poartă o femeie. În machiaj. În trăsături. În felul în care se chinuie să fie politicoasă când refuză un bărbat pentru că-i e frică să nu pățească ceva.

De vină sunt tinerii depravați 

Ce e dureros e că studenții care l-au invitat au ieșit cu un comunicat de presă prin care-l apără pe preotul Tănase. Mai mult, unul din argumentele asociației face referire la cazurile umanitare în care s-a implicat preotul, că a ridicat o biserică și a „promovat viața” după Revoluție.

„Când unii autori media, dornici de senzațional, nici măcar nu erau născuți, părintele Nicolae Tănase intra în canale, mergea pe străzi din cele mai tenebroase locuri, pline de suferință și promiscuitate, aducea la lumină suflete pierdute, victime ale propriilor plăceri transformate în libertinaj și dependențe, considerate paria societății, cazuri pierdute și irecuperabile.”

Evident, după toate cuvintele astea mari, cum să nu fie absolvit de vină? Cum să nu poată spune tot ce-i trece prin minte? A debitat inepții despre viol, dar a și ajutat nevoiași la un moment dat.

ASCOR a continuat cu o serie de argumente vag coerente despre tinerii din societatea de azi, „desacralizată, consumeristă, frivolă, promiscuă (…), intrată în laxism”, în care preotul intervine ca un erou, gata să apere Duhul Adevărului printr-un „strigăt plin de durere”, chiar dacă incită la viol.

România abuzatoare pe care ne-am prefăcut mereu că nu o vedem

Abia intrasem în școala primară când am trăit primul din multele momente care aveau să mă facă să-mi fie frică să ies pe stradă. 

Eram pe afară cu o prietenă. Primisem un cățel de la ai mei și era prima oară când m-au lăsat să ies singură să-l plimb. Eram puțin mai departe de blocul în care locuiam când o mașină s-a oprit în fața noastră. Șoferul a deschis geamul și ne-a întrebat ce facem și unde stăm. Știam că n-aveam voie să vorbim cu străini. Nu mai era nimeni pe stradă. 

Când ne-a văzut speriate, bărbatul n-a mai spus nimic. Doar și-a deschis fermoarul de la pantaloni. A început să și-o frece în fața noastră. Nu știam ce se întâmpla și nici ce ar fi trebuit să facem. Am stat acolo, încremenite, până când am văzut, cu coada ochiului, o femeie care tocmai intra pe stradă. A văzut-o și el. A râs, s-a închis la pantaloni și a plecat foarte încet. Am fugit cu cățelul în brațe până acasă. Eram convinse că bărbatul știa acum unde locuiam. N-am mai avut voie – și nici nu am mai vrut – să ies din casă câteva zile bune.

Asta se întâmpla la începutul anilor 2000.

20 de ani mai târziu, 75% din dosarele care vizau infracțiunea de viol au ajuns să fie clasate, iar peste o mie de fete minore au fost victimele unor agresiuni sexuale. 

Evul Mediu e o stare de spirit

N-a durat mult până când a venit și preotul Tănase cu clarificări. El, de fapt, n-a zis ce a zis. Ci și-a exprimat părerea „că ar trebui condamnarea violatorului să se facă ținând cont și de conjunctura în care s-a petrecut agresiunea sexuală.” Tănase zice că, dacă femeia a incitat prin haine sau gesturi, instanța ar trebui să ceară „analiza unei comisii interdisciplinare privitoare la rolul victimei în viol.”

Probabil nu se aștepta să fie atât de băgat în seamă. Dar, iată, când reprezinți, chiar și într-o mică măsură, o instituție, e inevitabil să nu fii tras la răspundere după ce adopți un discurs de unchi beat la masa de sărbători.

Până și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a zis că declarația lui Tănase e o „mostră de «gândire» barbar clericalizată, până în dinți înarmată împotriva rațiunii, gingășiei și teologiei, reducționistă până la anularea de sine, inspirată de cea mai proastă cu putință raportare la realitate și la revelația biblică.”

A reacționat și Alina Gorghiu, ministra Justiției, și a zis că declarația lui Tănase e „o invitație la viol” și „de Ev Mediu”. A mai spus că preotul ar trebui sancționat public pentru asta, iar declarația pe care a făcut-o „subminează sistemul de justiție pe care ne străduim atât de mult, zi de zi, să-l facem cât mai credibil.”

Femeile din România trăiesc în teamă 

Nu știu cum ar trebui să arate cineva ca să fie considerată „fată frumoasă” de către preotul Tănase. N-o să bat câmpii despre cum frumusețea e relativă și standardele societății sunt în continuă schimbare, că nu ăsta e subiectul. Important e însă că frumusețea nu e nici de vină, nici un „criteriu” și nici vreo scuză pentru abuzurile sexuale. 

După o viață întreagă de hărțuire stradală, n-am ajuns decât la concluzia că nu contează cum te îmbraci, cum arăți, unde te afli ori ce gesturi sau grimase faci. Contează cât noroc ai – sau nu – într-o zi.

Cu mai mulți ani în urmă, ieșisem la o plimbare cu fratele meu mai mic. N-avea mai mult de opt ani pe atunci. Era vară, așa că eram îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurți și un tricou larg. Îl țineam de mână. Pe lângă noi, a trecut un grup de băieți. Unul din ei s-a oprit și s-a aplecat spre fratele meu. „Într-o zi, o s-o f..t pe soră-ta”, i-a zis. Și a plecat.

Anul trecut, eram în metrou. Mergeam spre casă de la muncă. Era primăvară și încă frig afară. Purtam pantaloni largi și o geacă de iarnă. Era ora 18, așa că vagonul era plin, iar între mine și oamenii din jur n-aveai loc să arunci nici un ac. Când trenul a anunțat oprirea într-o stație, un bărbat care era lângă mine mi-a pus mâna în zona intimă, a strâns puternic și a început să zâmbească. N-am apucat să reacționez în niciun fel. A coborât acolo.

După o vreme, te obișnuiești. Ajungi să nu mai ții minte toate momentele astea. Le iei ca atare și-ți continui ziua. Nu e ca și când poți face ceva în legătură cu asta. Când astfel de situații devin o rutină, iar societatea le minimizează impactul pe care-l au asupra ta, ajung să fie o normalitate și pentru tine.

Să vorbești cu cineva la telefon când ești singură pe stradă, să ții cheile în mână de fiecare dată când mergi spre casă și să le trimiți prietenilor tăi locația de fiecare dată când ieși cu un bărbat sau un grup de oameni pe care nu-i cunoști atât de bine nu mai sunt „măsuri de precauție” când le faci constant. Sunt o parte indispensabilă din modul în care-ți duci viața ca femeie, într-o societate care nu ți-o face în niciun fel mai ușoară.

Teama e prezentă constant. Uneori mai intens, alteori mai puțin. Iar recurența momentelor când bărbații te reduc la un simplu obiect și încearcă să-ți arate că diferența de putere dintre voi le permite să facă ce vor te afectează în nenumărate feluri.

Stigmatul

Codul Penal definește agresiunea sexuală prin „constrângere”, punerea victimei în „imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare”. Pedeapsa e între doi și șapte ani de închisoare. 

Dacă scenariul distopic descris de Tănase ar ajunge o realitate în România, poate că mai mult de jumătate dintre femeile din România ar fi la închisoare.

Și tu cunoști măcar una care a trecut prin așa ceva. Și șansele sunt să nu știi asta. Pentru că e dificil să vorbești despre astfel de lucruri. E dificil să recunoști că ai trecut printr-un abuz sexual. Că noțiunea ta de intimitate a fost călcată în picioare. Că frica rămâne cu tine mereu din punctul ăla: când ieși pe stradă, când treci pe lângă un grup de bărbați, când se întunecă și trebuie să mergi singură spre casă sau când pui capul pe pernă și auzi un zgomot mai puternic.

E nevoie de mult curaj ca să vorbești despre așa ceva. Chiar și cu apropiații tăi. Și, mai mult decât atât, e nevoie să accepți că nu a fost vina ta. Iar ăsta e un lucru al dracului de dificil în România, unde stigmatizarea și blamarea victimelor sunt sporturi naționale.

Când începi să te deschizi, trebuie să fii pregătită să încasezi întrebări ca: „Dar ce ai căutat acolo?” sau „De ce l-ai lăsat?” ori „Da’ cu ce erai îmbrăcată?” sau chiar „Zi, serios, ți-a plăcut așa un pic, nu?”.

Am crezut mereu despre mine că pot să duc multe. Am mai crezut și că discuțiile despre astfel de lucruri sensibile și traumatizante ajută, inevitabil, pe cineva, cumva. În 2020 am ajuns însă în poziția în care nu voiam să știe nimeni, vreodată, că am fost abuzată sexual. Mi-era rușine de mine și eram convinsă că vina era a mea. 

Inevitabil, s-a aflat. Câțiva oameni apropiați mie au refuzat cu vehemență să asculte partea mea de poveste. M-au numit în multe feluri și aproape că m-au convins pe mine că, de fapt, mi-a plăcut. A trecut un an întreg până când am început să vorbesc despre asta. Dar îmi era, în continuare, frică să ies pe stradă. Încă un an a trecut până când am acceptat, în sfârșit, că n-a fost vina mea. Dar încă nu puteam să adorm când eram singură acasă. A mai fost nevoie de încă doi ani și o relație cu adevărat sănătoasă până când nu mi-a mai fost frică să se apropie cineva de mine.

În România, instanțele judecătorești decid că fetițe de 11 ani și-au dat acordul pentru un act sexual cu un adult.

E țara care e pe primul loc în Europa la numărul de mame minore, pentru că nu e în stare să implementeze programe de educație sexuală în școli sau să faciliteze accesul la contracepție.

Țara în care o femeie care apelează la autorități pentru un caz de înșelăciune, ajunge să fie violată de polițistul care se ocupa de anchetă și e batjocorită de colegii lui când merge să-l reclame.

Țara în care infracțiunile de viol în familie au crescut cu 71 la sută în ultimul an.