Dictatura unui portret

Poate cel mai ridicol, pervers și ticălos mecanism de zăpăcire a creierului de român trăind în plină epocă „de aur”, cetățean obscur al unei societăți ­­„multilateral dezvoltate”, dar declarată ca fiind în curs de dezvoltare și aflată, în fapt, într-un perpetuu rateu, era sistemul de iluzii.

Este greu cu iluziile. Reclamă un efort aparte. Oboseşti din start construindu-le, iar atunci când ajungi să le deții constați imediat cât de inutile pot fi, deoarece contrastează puternic cu realitatea. Următorul pas inevitabil este (pentru unii norocoşi) pierderea iluziilor, urmat de rușinea de a le fi avut și de a te fi încredințat în ele, la fel cum crede un copil în eternitatea unei bule de săpun care plutește puțin grațios prin cameră înainte de a se sparge de primul obiect consistent întâlnit în cale.

Comunismul ne-a închis pe noi toți, cei mulți și naivi, aflați în afara sistemului de privilegii destinat celor așezați comod în fotoliile călduțe din amfiteatrul unde regimul își ținea interminabilele ședințe de partid, în cușca acestui sistem de iluzii.

Iar cușca aceasta cu zăbrele de fier părea la început largă, cam cât un părculeț de joacă din spatele blocului. Însă cu vremea a început să se tot strângă, ajungând spre final să semene cu o cămașă de forță sufocantă. Spre final, drugii de metal ne-au intrat în carne, la fel cum intră în fibra lemnului gărdulețul metalic circular menit să protejeze un firav copăcel, înainte ca acesta să se prefacă, peste ani, în ditamai arborele.

Iar ziua aceea luminoasă de Crăciun, care ar fi trebuit să deschidă spiritual sufletele compatrioților spre ceva mai înalt și să adune familiile în jurul bradului și al mesei, s-a prefăcut în ceva teribil de grotesc.

Națiunea toată a sărit în sus de bucurie, a aplaudat și a ieșit zăludă pe străzi pupându-se la nimereală cu necunoscuți, ca într-o piesă de Caragiale, imediat ce personajele aflate în centrul sistemului de iluzii au fost judecate în pripă, puse la un zid și împușcate de un pluton de execuție, exact ca într-un film de război oarecare, unde moartea devine banalitatea supremă.

Așa a ieșit de pe scena istoriei ultimul tiran de tip stalinist al Europei. Ca prin farmec, prin moartea “dictatorului și a sinistrei sale soții”, cum se repeta atunci obsesiv prin ziare, sistemul de iluzii în captivitatea căruia întreaga națiune română a trăit vreme de 40 de ani s-a spulberat, simultan cu evaporarea peste noapte a celor aproape patru milioane de membri ai partidului comunist.

La pachet cu ei, o vreme au trecut în ilegalitate și securiștii. Însă imediat ce s-au liniștit apele, iar oamenii din eșalonul doi comunist au preluat puterea cu binecuvântarea tacită a Moscovei, cei din poliția secretă au respirat ușurați, s-au întors la casele lor, după care și-au reluat nestingheriți activitățile.

Iar marea masă de creduli, din care făceam și eu cu onoare parte, s-a scăldat pentru o vreme în apele cristaline ale euforiei generate de acel cuvânt sfânt, interzis, la care a aspirat în tăcere vreme de zeci de ani: Libertate. Curată nălucire de tip nou, ceva nemaivăzut!

Ca să ne lămurească elegant și fără ocolișuri despre cum au stat lucrurile cu utopia, I.D. Sîrbu folosește în jurnalul său metafora înotului, de care fusese pasionat în tinerețe. Textul e năucitor de amar și de adevărat:

“Este ca și când am fi început să înotăm academic și olimpic, într-un bazin de azur, plin cu o apă curată ca lacrima. Noi – mă refer aici la generația noastră – am tot înotat, antrenându-ne serios pentru niște viitoare concursuri europene, mondiale. Nici nu am observat că apa din bazin a tot scăzut, devenind din ce în ce mai mâloasă și mai murdară. Noi eram înotători, prin urmare, continuam să înotăm. Într-o zi apa s-a terminat cu totul, iar noi am rămas goi, în noroi. Ne-am descurcat: am continuat a ne face că înotăm. Apoi noroiul s-a uscat, noi, deveniți atleți ai mizeriei și răbdării, continuăm să înotăm în gând și în vis.”

Cum s-a petrecut metamorfoza? Cum s-a preschimbat apa azurie într-o baltă năclăită de glod? Cum de am ajuns biete târâtoare de mâl visând în secret că, într-o bună zi, vom bate recordul la 200 de metri liber într-un bazin olimpic perfect limpede?

Lent, progresiv, sigur. Printr-o înlănțuire nefericită de evenimente istorice pe care nu le vom detalia, am sfârșit în captivitatea unui stat totalitar comunist care, din modestie, își spunea socialist. Idealurile sale au creat cadrul perfect pentru sistemul ulterior de iluzii care ne-a încarcerat.

Pe scurt, am devenit victimele unui experiment social fără precedent. Doar că, se știe prea bine, nici un regim totalitar nu poate funcționa în afara unor cetățeni dispuși să i se supună. Iar aici, mulți dintre compatrioții noștri au excelat.

Comunismul a propus, așadar, ceva radical: răsturnarea lumii cu susul în jos pe baza unor principii cu parfum milenarist. Premiza era simplă. Istoria este, în general, frământată de diverse contradicții, inegalități, convulsii. Pentru a instaura egalitatea, ordinea și armonia totul trebuie rescris oarecum de la zero. Iar puterea trebuie să treacă în mâinile poporului.

Dar vai, există câțiva pași neplăcuți de făcut înainte de a începe reconstrucția unei societăți cu adevărat drepte. Dușmanul de clasă trebuie reprimat. Cu scuzele de rigoare, prin forță. La fel vechea clasă dominantă. Instituțiile burgheze se cuvin zdrobite, dar să stăm liniștiți, toate acestea se vor face de dragul nostru, spre binele poporului. Rezultatul este evident: din această încleștare se va naște omul de tip nou menit să trăiască într-o epocă fericită, cu reflexe de-a dreptul aurii.

Cum se va face acest lucru? Simplu. Printr-o modernizare accelerată. Dându-se de trei ori peste cap, în doar câteva decenii, țara agrară înapoiată va deveni o țară industrială avansată care va depăși până și cele mai bogate economii capitaliste. Într-un spirit de egalitate și colectivism se vor instaura buna înțelegere, bunăstarea și belșugul. Planurile cincinale se vor realiza mereu în patru ani. Din cer va coborî o pace nemaivăzută. Oaia se va pupa în bot cu lupul.

Doar că sistemul de iluzii propus nu prea avea ecouri în concret. Eram cică liberi, dar nu aveam pașapoarte iar granițele erau ferecate. Eram cică egali, dar securiștii și activiștii de partid conectați la sistemul lor de privilegii o duceau evident mai bine decât omul de rând. Eram cică fericiți, având de toate și depășind sistematic producția la hectar, dar rafturile erau goale, cozile erau lungi și nu aveam de unde cumpăra bocanci. A continuat nestingherită marginalizarea marginalilor și orășenizarea forțată a ruralilor.

Țara a devenit un vast șantier. S-au executat lucrări de anvergură și de infrastructură mare, gen baraje, drumuri, rețele electrice, s-a industrializat masiv, dar nu neapărat și profitabil. La final ni s-a făcut și nouă un hatâr. Ni s-a dăruit o monstruozitate numită Casa Poporului.

În marile orașe au apărut imense cartiere-dormitor. Seara, printre noroaie de șantier, cu un iluminat public precar, muncitori obosiți, foști țărani dezrădăcinați, bântuiau ca fantomele printre blocuri identice căutându-și scara, etajul, apartamentul. Diminețile de prin balcoane răsunau ecourile unor cântece de cocoși aduși din ograda de acasă.

N-a durat mult ca să pricepem de ce oare ne tăvăleam în mâl în loc să spintecăm apa cristalină cu un craul ca de manual, stil David Popovici. Istoricul Lucian Boia explică acest lucru într-un mod cât se poate de direct:

“Totul se trage până la urmă din logica perversă a utopiei. Utopia funcționează perfect în registru imaginar, dar se încăpățânează să nu mai funcționeze atunci când se forțează transpunerea ei în realitate.  Comunismul a fost o utopie. Și, ca orice utopie, nu s-a putut implanta decât prin constrângere și tot prin constrângere a durat atât cât a durat. Lăsată în voia ei, orice societate, oricât de «comunizată», ar fi generat (cum s-a și întâmplat în final) proprietate privată, diferențieri sociale, pluralism ideologic… În timp ce «viitorul luminos» a sfârșit prin a se dovedi o iluzie, constrângerea s-a permanentizat, devenind din mijloc, un scop în sine. Preocuparea majoră a comunismului a ajuns să fie strict aceea de a supraviețui.”

Cum s-au petrecut lucrurile, pe scurt? Marea impostură a început imediat după anii tulburi ai războiului, când țara a intrat sub sfera de influență sovietică. Prin forță și cu sprijin extern, micul partid comunist a pus mâna pe putere și nu a mai lăsat-o din mână până la Crăciunul fatal al lui 1989.

La început cârma a aparținut agenților școliți la Moscova, gen Ana Pauker și Vasile Luca. S-a trecut brutal la o nouă ordine socială prin distrugerea dușmanului de clasă, iar până în 1964 țara a devenit un mare lagăr de concentrare. A avut loc naționalizarea, urmată imediat de colectivizare. Totul devenise rapid al tuturor și al nimănui. Poporul devenise stăpân peste țară la fel ca un cioban lipsit de turmă.

Venind direct din pușcărie, a intrat în scenă Gheorghe Gheorghiu-Dej, un electrician cu patru clase. Ajuns la putere, acesta s-a dezis de staliniști printr-o clasică epurare tot de tip sovietic. Emblematic aici e cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre puținii intelectuali și poate singurul marxist real din eșalonul de frunte al partidului.

Modelul de conducere al lui Dej, marcat de un soi de paternalism oriental, avea să fie înlocuit de unul nemaivăzut, bazat pe idolatrizarea conducătorului. Așadar, după Dej, în 1965, a pus mâna pe sceptrul puterii Nicolae Ceaușescu, un ucenic de cizmar tot cu doar patru clase, dar abil politic și suficient de fanatic ca să fie declarat Secretar General. Era cel mai ignorant, mai dogmatic și mai setos de putere dintre toate cadrele de conducere.

Fusese un ilegalist sincer și zelos încă din tinerețe, iar vecinătatea colegilor de celulă comuniști de prin închisori i-a completat studiile academice niciodată începute. Imediat ce a ajuns în vârful ierarhiei, a trecut la un proces de de-dejizare, părând deschis să se scuture de trecut și chiar să critice stăpânul de la Kremlin, când acesta a invadat Cehoslovacia cu tancurile, în 1968. A cântat partitura independenței, a naționalismului și a unui socialism original, de tip românesc, sub zâmbetul îngăduitor al Moscovei.

Spiritul de frondă nu a ținut mult. După doar cinci ani, mândria, cea despre care Scriptura avertizează că este premergătoarea căderii, l-a corupt total. Soljenițîn spune frumos că mândria crește în inima omului precum slănina pe porc. Ei bine, lui Ceaușescu slănina i s-a urcat direct la mansardă și i-a întunecat mintea. După două vizite fatale în China și Coreea de Nord, a căzut în patima beției puterii, cea din care nu s-a mai trezit niciodată.

România a devenit un simplu adagiu după dubletul Partidul – Ceaușescu. Persoana s-a preschimbat, devenind un “cult al personalității” scăpat de sub orice control. Au apărut adulatorii de profesie, care au băgat adânc degetele în borcanul cu metafore lipicioase. Drept urmare, lui Ceaușescu i  s-a spus, pe rând: mare cârmaci, supraom de simplitate amețitoare, sinteză de geniu latin, lider vizionar, apostol al națiunii, titan modern, carpatic scut, personificare a tradiției daco-romane, simbol al năzuințelor națiunii, erou neobosit etc.

Problema este că omul, amețitor de simplu cum era, a început să ia de bune toate aceste figuri de stil. Le-a crezut adevărate, drept urmare a căzut în capcana propriului său sistem de iluzii. Puterea, vorba lui Sîrbu, a devenit pentru Ceaușescu drog, supremă ispită și, în final, îndemonire.

Imensul volum Omagiu publicat în 1973 este emblematic, o adevărată operă de artă în materie de ode, capabilă să-i facă verzi de invidie pe Mao și Stalin, la pachet. Limbajul folosit seamănă cu o lungă trenă imaginară urmând solemnitatea pașilor împăratului gol din poveste.

Delirul liric din acest volum menit să celebreze aniversarea a 50 de ani a marelui tribun al neamului, ctitor de geniu și erou al păcii mondiale, depășește orice imaginație. Ne oprim la doar câteva versuri edificatoare din topul lingușelilor, emise de două personaje toxice, vocale și, mai rău, prezente vreme de ani buni în Parlamentul post-revoluționar al României.

“Acum, când naţiunea în strai de primăvară/ Va celebra prin fapte nucleul ei vital/ Ne vom ura din inimi, în zi aniversară:/ Trăiască-n veci triada Partid, Popor şi Ţară!/ Trăiască Ceauşescu, Erou Naţional!” (Corneliu Vadim Tudor)

“Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou/ Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă/ Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou/ Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.” (Adrian Păunescu)

Tovarășul, cel alături de care trebuia să umblăm tovărășește umăr la umăr spre culmi de glorie, s-a distanțat. A devenit Superlativ. Chipul vajnicului bărbat s-a mutat în tabloul unic, care s-a lățit peste țară, ca o plagă. S-a cocoțat pe toți pereții undeva sus, de neatins. A început să semene cu o icoană făcătoare de minuni purtată cu sfințenie pe străzi la toate manifestațiile de 1 Mai sau Ziua Națională.

Mii de copii pe stadioane ridicau la un semn cartoane colorate care, filmate din înălţimi, formau figura celui ce trebuia, în mod religios, idolatrizat. Evenimente precum Cântarea României, Daciada sau Cenaclul Flacăra aveau în centru același chip adulat. Aproape toate adunările publice deveniseră omagiale.

Primele mele amintiri din grădiniță se leagă de chipul acestui străin dintr-un tablou. Cu vremea, figura a devenit familiară și m-a urmărit cu privirea permanent. La un moment dat, în școala generală a avut loc un scandal imens. Doi copii purtători de tablou la o defilare s-au luat la final cu fotbalul, au sprijinit rama cu fața de zidul ștrandului municipal și au uitat de el. L-au găsit a doua zi măturătorii stradali. Cei doi zăpăciți aproape că au fost linșați public de către conducerea școlii. Noroc că unul dintre băieți avea tatăl ștab pe la partid și doar așa au scăpat neexmatriculați.

Din nou Sîrbu, cu concizia sa inegalabilă: “Din ziua în care Ceaușescu a dat ordin ca Portretul său să fie prezentat peste tot, rușii știau ce urmează: începea la noi stalinismul lor din 1930, 1946, adică evoluția cu aplauze și unanimitate spre sărăcie, foamete și subdezvoltare”.

Neo-limba de lemn a suferit o mutație. În delirul menit să acopere non-valoarea și non-realizările, semantica a început să se piardă pe drum. Se turuia enorm și degeaba. Se scria acerb, dar sensurile se sifonau precum apa printr-o găleată găurită. Iată un simplu exemplu dintr-o carte la care țin și din care recitesc când mă apucă amnezia, deși ocupă nepermis de mult spațiu în bibliotecă.

Volumul acesta omagial intitulat “Epoca Nicolae Ceaușescu – strălucită afirmare a României în conștiința lumii” cântărește peste două kile, are un format nesimțit de mare, este cartonat cu supracopertă și de pe ea conducătorul râde vast, ca la finalul unui banc bun.

Cel mai drăguț lucru? Prefața enormă este dată anonimă, exact ca în Caragiale. Autorul este Editura Politică. Cum s-o fi simțind singur în faţa oglinzii din baie intelectualul care a scris cu mânuța lui acest text fluviu, nu știm. Cert e că am resimțit ca dureroasă fizic simpla lui copiere. E bun de încheiere, fiindcă după așa ceva nu se mai poate scrie ni-mic:

„Cei peste douăzeci de ani de când la conducerea destinelor gloriosului nostru partid și ale țării se află tovarășul Nicolae Ceaușescu, constituie o grăitoare mărturie pentru ceea ce înseamnă o epocă de excepție, izvorâtă din gândul și fapta unei personalități de excepție. Din conștiința națională a realizărilor fără precedent istoric ale acestei epoci s-au născut, în mod firesc, prețuirea și recunoștința întregii țări față de acele calități care au conferit puternic și prestigios relief personalității președintelui Nicolae Ceaușescu: fierbinte dăruire patriotică și statornică pasiune revoluționară, gândire profundă, de amplă cuprindere, asupra direcțiilor de acțiune românească în contextul unei lumi în dinamică schimbare, exemplară capacitate de analiză și de sinteză care conferă marilor opțiuni și decizii durabilitate și justețe, confirmate în confruntarea cu încercările timpului, ale vieții, identificarea și promovarea cu curaj a noului, intransigența față de inerție, față de prejudecățile și dogmele de orice fel, fermitate împotriva manifestărilor politicii anacronice de dominație și exploatare, înțelegere științifică a cauzalităților și finalităților devenirii istorice naționale și internaționale, în strânsă conexiune cu exigențele prezentului și vastitatea orizonturilor unui viitor conceput ca operă de creație conștientă a propriului popor și a popoarelor lumii. Sunt calități care, prin fapta întâiului comunist al țării, fiul cel mai iubit al poporului, au devenit pildă de existență morală și atitudine politică pentru întreaga noastră națiune socialistă.”

Toate fotografiile aparțin Arhivei Minerva. 

Surse: “Cine a fost Nicolae Ceaușescu”, Zaiafet youtube video / revista Historia.ro / Adevărul / Adrian Cioroianu (editor) – A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, Ed. Polirom 2021 / Michael Shafir – România comunistă, Ed. MeteorPress 2020 / Ion. D. Sîrbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed Scrisul Românesc, 2009 / Lucian Boia – Strania istorie a comunismului românesc, Ed. Humanitas, 2016.