Electric Castle 2023. Cu Irvine Welsh, printre DJ și pliurile lui Iggy Pop

Ca de obicei, prima zi a fost de explorare – ce s-a schimbat, cine pune muzică la The Beach, care-i atmosfera la HideOut și comentarii intense despre dispariția Lidl-ului din camping (dramă!). Am dezbătut mult cu prietenii felul în care s-a schimbat geografia Electricului de la an la an, pe unde erau scenele, campingul, ce a dispărut și ce a apărut. 

Însă dansul a început din prima zi, cu Ligia Keșișian care, ca de obicei, a băgat mixuri de unduit din șolduri cu accente etnice, cu lăutărească, ceva (proto) manele și muzică de petrecere, de la un moment dat rupea Radio Stage-ul pe hore, la această mare nuntă care e Electricul. A ajuns chiar  și la Crystalline-ul lui Bjork. A fost urmată, pe aceeași linie, de Pixar Stelar.

De altfel, câteva zile mai târziu, și Paulina a avut pe scena Backyard un  mesaj puternic împotriva rasismului și elitistismului, iar publicul, printre care și subsemnata, a aplaudat frenetic.  

De la coconii lui Gorzo la heroinomanii lui Welsh

Joi a început cu Dumitru Gorzo în dialog cu Vlad Tăușance, parte din EC Talks de la Electric, o inițiativă foarte faină, de zi, în care oameni interesanți vin și vorbesc în fața publicului. Gorzo a povestit despre ultimele lucrări și expoziții, a explicat de ce nu e bine să îți iei publicul for granted și că toată lumea e, de fapt, public potențial de artă, dar că artiștii au devenit prea comozi pentru a atrage oameni noi; a povestit despre cum se întâmplă ca lucrările lui să fie interpretate altfel decât le-a gândit el de către privitori și, mai ales, cum artistul trebuie să participe în societate. 

Însă dacă tot vorbim de discuții, de departe centrul lor a fost Irvine Welsh, domnul rebel și ireverențios în scris care ne-a dat cartea unei generații (sau a mai multora) – Trainspotting, într-un dialog excelent duminică tot cu Vlad Tăușance. 

„Great time to be a writer, terrible time to be a human being”, a spus Irvine Welsh, vorbind despre provocările lumii contemporane, de la declinul spre dispariție al capitalismului (ce punem în loc, se întreabă și ne întreabă), încălzirea globală, dezvoltarea AI-ului, fragmentarea atenției dar și a identităților online sau intrarea într-o epocă post-culturală.

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Întrebat cum vede diferența între adolescența în anii ‘80-’90, în săracie, nesiguranță, violență și într-o epocă cu mișcări sociale complexe și adolescența acum, Irvine Welsh a spus că cel puțin tinerii de atunci aveau speranța că o să fie bine. Că atunci pericolele erau fizice, acum sunt de natură psihologică, date de expunerea prea mare la mediul online.  

A vorbit despre scris și despre muzică. „Lucrurile pe care le simți cel mai inconfortabil sunt cele mai bune în scris. Când te întrebi ce o sa zică mama” – aviz scriitorilor în devenire. A și glumit pe seama faptului că totuși a ales scrisul atunci când și-a dat seama că nu este un muzician excepțional. 

Pe de altă, după ce a dat o tură prin festival, după discuția de la EC Talks, Welsh spunea la o cafea cât de impresionat e de ce se întâmplă la Electric Castle – și că i-ar plăcea foarte mult fie să pună muzică odată la o ediție viitoare, ca DJ, fie să vină cu trupa.  

A fost senzațional Irvine Welsh și, dacă tot a vorbit de rave, cum l-a descoperit și cum a ajuns să îl înțeleagă, să vedem pe scurt ce s-a întâmplat pe la scenele cu DJ și electro, mai ales că și el a fost surprins de fane, am auzit, dând din cap la scena de minimal. 

La rave

Nu am mai dansat la niciun Electric ca acum, până dimineața, până în fiecare dimineață, în care m-am îndreptat către cort cu speranța că se înnorează, ca să prind mai multe ore de somn în cort. Muzica nu se oprește niciodată la Electric, vei găsi mereu o scenă unde un DJ mixează sunete și energiile descărcate prin dans ale oamenilor. 

La Romy, de pildă, nu știai dacă mulțimea aia mare din Hangar era acolo pentru ea (și ar fi trebuit să fie, că era un electro pop & dance care intra foarte bine) sau să adăpostească de ploaie. Cert e că s-a dansat și Romy, care e parte din The xx dar venită cu proiectul ei solo la Electric, un proiect foarte personal, legat de identitatea ei queer, părea chiar emoționată de câtă lume are în față.

Venirea lui Haai la Booha Stage a entuziasmat multă lume, cu o muzică care te făcea, în același timp, să nu te poți opri din dans dar și să călătorești cu mintea într-un trip psihedelic, cu tot felul de emoții complicate. 

Tot un trip a fost și Oceanvs Orientalis, DJ-ul turc care aduce influențele orientale în electro, cu un sound dreamy, un pic simfonic, care te trimite în basmele turcești sau în cărțile lui Pamuk. Foarte tare mi-a plăcut. 

La duo-ul austriac Kruder & Dorfmeister am dansat atât de mult (au avut și un set lung, de trei ore) pe mix-uri eclectice, care săreau firesc de la trip-hop la techno, de la hip-hop la pop, încât erau ca combinațiile alea bune unde nu prea înțelegi cum au fost alese ingredientele, dar rezultatul e perfect. 

Și ei sunt doar câțiva dintre tot ce a însemnat Electricul pe partea de DJ. S-a mai dansat mult și pe Metrik & Dynamite MC, pe Palm Trax sau la DJ Cam, s-a dansat și la Main Stage (deși nu pot spune că ce mixuri am auzit de acolo m-au impresionat în vreun fel) și s-a dansat până și în camping. 

Numele mari

Când o să am 76 de ani, vreau să fiu Iggy Pop. Nu la cum arată, ci la cum îi e spiritul ăla punk pur sânge, rebel, căruia i se rupe de reguli și de ce zice lumea, supărat pe sistem, intens, no bullshit și cu o energie de te întrebi dacă totuși să iei de droguri toată viața e o idee atât de proastă precum se spune. Știți legendele alea, pe care la bătrânețe le mai lasă vocea, le mai lasă fizicul, le mai lasă atitudinea sau le vin idei politice discutabile? La Iggy nu e cazul. Zeule, respect!

Prezența Morcheeba și Pendulum pe scenă mi-a adus aminte de prima ediție Electric Castle (bine, Pendulum au fost atunci cu DJ set), în 2013, când scena era la castel, festivalul se termina la lac și campingul era unde sunt acum food court-uri și scene.

La Morcheeba îmi amintesc clar că ploua. De data asta nu m-au mai impresionat prea tare, probabil i-am și văzut de prea multe ori, deși Skye e în continuare fermecătoare și muzica lor e în continuare pentru visat și dansat. 

Pendulum însă au aruncat publicul în aer, cu al lor drum & bass-metal-electronic, agresiv și puternic, într-unul dintre cele mai bune live acts ale festivalului. Am auzit că apoi au continuat în formulă mai restrânsă la Stables, impresionați de energia publicului, și mă zgârii pe ochi că nu am știut ca să îi ascult în continuare. 

Deși excepționali și puși headlineri sâmbătă seara, Sigur Ros n-au avut nici acum noroc de un public prea mare care să le înțeleagă sound-ul experimental, post-rock, „ethereal”, meditativ, din altă lume, complicat. E ok, probabil se așteptau la asta, că nici în 2016 când au mai fost la Electric, nu s-a înghesuit lumea. Deși te bucurai că ai prins loc și stai lejer la gard, era totuși ciudat să vezi cum în fața scenei era atât de aerisit. 

Nothing but Thieves au prins foarte bine la public („Is everybody going crazy?” „DA!”), George Ezra a luat publicul la sentiment cu folk și blues, cu balade  și șlagăre, Macklemore a venit îmbrăcat în ie, Tash Sultana a dat-o pe reggae și soul și Dub Pistols au umplut până la refuz Hangarul, food court-ul de lângă și cam tot ce se putea umple în jur (deși deja sunt o prezență obișnuită la Electric). 

După ce mi-am șters lacrimile că unul dintre Chemical Brothers a făcut infecție la ureche și concertul a fost anulat (la Peggy Gou nu am fost tristă, doar enervată că a dat țeapă, pur și simplu, a doua oară, fără nici un motiv viabil), m-am bucurat de Orbital în ultima noapte de festival, la Hangar.

Cine a rupt pe scenele mai mici și alte descoperiri 

HVNDS a fost pentru mine una dintre revelațiile festivalului.

Nu știu de unde au apărut băieții ăștia, dar aveau o prezență scenică spectaculoasă, știau ce să facă cu publicul care-i asculta când Radu, solistul, le spunea ba să stea jos, ba să facă pogo, ba să nu mai arunce cu sticlele.

Tot din categoria trupe ro iubite de public, i-am avut pe OCS, pe Implant pentru Refuz și pe nelipsiții de la niciun Electric Subcarpați. OCS au zis chiar ei că nu au mai văzut așa atmosferă de 26 de ani iar dacă vă întrebați de ce Zamolxe e totuși mereu cu Subcarpați pe scena mare de la Electric, este pentru că au un public mare, care se bucură agitat în fiecare an să-i vadă acolo. 

IPR, ca de obicei, scot ce e mai bun din spiritul de revoltă al publicului. Nu am ajuns la CTC și la Șatra Benz, dar intuiția și vorbele auzite în târg îmi spun că a fost ceva atmosferă. 

La The HU a fost plin de fani hunnu rock (folk-metal mongol, care include intrumente tradiționale și mongolian throat singing), apoi le-au urmat pe scena Hangarului Boy Harsher, un spectaculos duo american de dark wave. Vocea profundă, guturală a lui Jae mă bântuie și acum, la fel și sound-ul, cumva rece, care te trimite în colțuri ale minții unde nu intri prea des și care face corpul să se miște ca în transă. 

Și Weval, tot la Hangar, a intrat direct în Favourites. Și ei abordează un electro dark & twisted, un pic melancolic, și au avut un concert ca o ședință de terapie unde desfaci în bucăți emoții și stări, încerci să dai un sens lucrurilor și intri în locuri încărcate. 

Dar cât de superbă a fost Gaye Su Akyol, o turcoaică antropoloagă și pictoriță, care se mișca ireal de senzual pe scena de la Backyard, printre toate luminițele care dădeau o atmosferă, scuzați cuvântul dar altul nu găsesc, feerică, o călătorie într-un orient ascuns, de poveste. 

Frank Carter & The Rattlesnakes sunt dovada că punk is not dead și că se reinventează. A fost injecție de energie și atitudine la concert și love pentru ladies moshpit – adică au îndemnat femeile, doar femeile, la un pogo sănătos, care a demonstrat încă o dată că lumea ar fi mai frumoasă și cu mai puține războaie dacă ar fi condusă de femei.

Suedezul Yung Lean, considerat una dintre cele mai importante figuri ale cloud rapului și numit de The New Yorker – king of the sad boys, a avut un public tânăr activ tare, care a dansat de a rupt, care știa toate versurile și care se conecta într-un mod foarte special cu artistul. 

Nici la Aime Simone nu a fost rău, cu un pop melodic, ușor melancolic și poetic, numai bun pentru o primă zi chill la festival. 

Însă am fost surprinsă că a fost mai plin la ASIA și la Smiley (da, ați citit corect) decât la multe alte trupe pe Main Stage, cum ar fi Sigur Ros. Poate nostalgia, poate familiaritatea, poate „ia uite, dădeam bacu’ când cântau fetele astea și nu-mi plăceau nici atunci”, poate „dacă apare la TV îmi place”, poate ascultatul ironic, într-un soi de relevanță cel mult culturală, nu musai muzicală.

La Hangar, Grimus n-au sunat nici ei prea bine – poate sunetul, poate vocalistul, poate piesele, poate egalitatea cu ei înșiși. Nu am stat. Nici la Emma Ruth Rundle, la Backyard, care părea să cânte în somn, deși pe album nu sună deloc rău. Iar de la DJ-ul care punea ceva neascultabil duminică seară pe Main am fugit mâncând pământul, certându-mă că am lăsat dopurile de urechi la cort. 

A fost foarte bine

Am avut parte și de ploaie, desigur. Ce ar fi Electricul fără ploaie? Averse scurte, intense, s-au uscat repede, nu a intrat apă în cort, totul bine. Pe novicii de festival îi recunoști după – nu are cum să plouă, ce faci cu cizmele, norii ăia nu-s de ploaie. Cinșpe minute mai târziu – de unde știai? E simplu – experiența spune că, oricât de firav pare norul, Electricul are această legătură ancestrală cu ploaia. Norul ăla care nu e de ploaie „va ploua” i-ne-vi-ta-bil.

Apropo de Electro-virgins, că s-au nimerit mai mulți oameni în jurul meu care veneau pentru prima dată: fără excepție, toți au fost impresionați. O prietenă care a venit cu copiii zicea că nu se aștepta să fie atât de fain: copiii nu s-au plictisit o secundă și ea, ca mamă, nu s-a panicat deloc dacă-i dispăreau de lângă ea. Avea senzația că nu au ce să pățească. 

Altcineva spunea cât de sigur și civilizat pare totul, că nu vezi oameni extrem beți sau agresivi. Alții vorbeau de cât de prietenos e festivalul ăsta cu toată lumea. 

Ba chiar și Irvine Welsh a zis că i se pare cel mai tare festival din lume, că locul în sine, cu castelul și tot peisajul, e superb, că totul e curat și aranjat. 

Cinci steluțe la unison.