Erdogan: ultima bătălie. Cine e președintele turc, cum a ajuns la putere și ce șanse are să câștige din nou alegerile? Reportaj din Turcia

Când Recep Tayyip Erdogan a ajuns la putere în Turcia, în urmă cu 20 de ani, a demonstrat tuturor cum un băiat simplu, de pe terenul de fotbal, putea – în ciuda tuturor așteptărilor – să escaladeze treptele puterii până la vârf. În fața secției de votare din Istanbul, susținătorii lui de atunci l-au aclamat. Îl vedeau pe Erdogan ca pe unul dintre ei.

Astăzi, însă, președintele pare că a trecut de zenitul puterii. La alegerile de la jumătatea lunii mai, Erdogan candidează pentru ultima oară – și pentru prima dată nu este clar favoritul cursei.

Cine este omul care a modelat destinul Turciei ca nimeni altul, de la fondatorul statului, Kemal Atatürk, încoace?

Capitolul 1: Un băiat simplu, care voia să devină fotbalist

Alunec pe serpentinele abrupte înspre trecutul lui Recep Tayyip Erdogan. La capătul drumului apare o proprietate modestă, din cărămidă nearsă.

Înăuntru, Ismet Erdogan ia loc pe o canapea cu motive colorate. Este nepotul celui mai puternic om din Turcia. Bunicul lui Ismet, căpitanul Ahmet Erdogan, a fost tatăl actualului președinte.

Părul lui Ismet e cărunt, el și Recep Tayyip au aproximativ aceeași vârstă. Președintele s-a născut în anii ’50, din a doua căsătorie a căpitanului Ahmet, în timp ce tatăl lui Ismet era din prima căsătorie a acestuia. 

Deși președintele Turciei a crescut în Istanbul, familia sa și-a petrecut întotdeauna verile aici. Este o zonă conservatoare, marcată de tradiție și religie. Recep Tayyip a fost, de asemenea, un copil pios. „La 13, 14 ani, își făcea abluțiunea rituală și rugăciunea în fiecare dimineață”, își amintește Ismet.

Bărbatul de 71 de ani îmi arată o fotografie în care apar el și soția lui, alături de președinte. Varianta ei sub formă de broderie atârnată în sufragerie, deasupra televizorului care tocmai transmite un meci de fotbal între două cluburi din Istanbul.

Ismet îl numește pe unchiul său “Reis”, liderul, așa cum fac mulți dintre susținătorii săi.

Pentru a înțelege fenomenul Erdogan, este nevoie să ne îndreptăm atât către rădăcinile familiei sale din Rize, unde prevalează tradiția rurală și religia, cât și către Kasımpaşa, vechiul cartier al portului din Istanbul unde actualul președinte a crescut și a trebuit să se apere cu pumnii, uneori. Pentru niște bani de buzunar, vindea covrigi turcești cu susan și apă, iar viața lui însemna două lucruri: școala coranică și terenul de fotbal.

Poate că totul ar fi fost diferit dacă tatăl său, un om strict, nu i-ar fi interzis să urmeze o carieră de fotbalist. „Era un jucător foarte bun”, povestește Ismet Erdogan, „dar bunicul meu nu l-a lăsat. Îi spunea: «Fiule, am muncit atâta ca să te trimit la școală sau ca să joci fotbal?».”

În tinerețe, s-a alăturat unui partid islamist și a câștigat în mod surprinzător alegerile pentru funcția de primar al Istanbulului în anii ’90. În mandatul său, Erdogan a guvernat eficient, modernizând părți din infrastructura bolnavă a orașului. În același timp, a interzis alcoolul în locurile publice. A fi atât laic, cât și musulman, declara el într-o conferință de presă, nu e posibil. 

În calitate de susținător al Islamului politic, se afla în conflict cu ordinea strict seculară pe care Atatürk o dăduse Turciei. Femeilor care purtau văl pe cap le era interzis să meargă la universitate la acea vreme; Erdogan și-a trimis fiicele în străinătate pentru a studia. Elita turcă era urbană, nu foarte religioasă, modernă – și uneori privea cu dispreț populația tradiționalistă din Anatolia. Odată, în calitate de primar, Erdogan a recitat un poem: „Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele sunt căștile noastre, moscheile sunt cazărmile noastre, iar credincioșii sunt armata noastră”. Un tribunal a considerat acest lucru drept incitare și l-a condamnat la închisoare.

Erdogan a intrat în închisoare ca islamist și patru luni mai târziu a ieșit, aparent, reformat. Și-a dat seama că un partid strict islamic nu era nici capabil să obțină o majoritate și nici compatibil cu aparatul de stat. Așa că a fondat un partid în aparență modern, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), împreună cu câțiva apropiați. AKP reprezenta valorile musulmane fără a susține un program religios. La alegerile parlamentare din 2002, partidul – văzut atunci ca fiind de centru-dreapta – a obținut mai mult de o treime din voturi. Majoritatea conservatoare neglijată a Turciei îi oferise, lui Erdogan, victoria. 

Au urmat anii de aur. În calitate de prim-ministru, Erdogan a abolit pedeapsa cu moartea, a consolidat lupta împotriva torturii, a promovat utilizarea limbii kurde, a introdus asigurarea universală de sănătate, a construit poduri, drumuri și aeroporturi. A susținut nașterea unei clase de mijloc în Turcia. 

În 2004, cancelarul german de atunci, Gerhard Schröder, i-a acordat lui Erdogan premiul „Europeanul anului” și l-a lăudat ca fiind un „mare politician reformist”. La scurt timp după aceea, Bruxelles și Ankara au deschis oficial negocierile de aderare la UE. Erdogan a fost văzut de mulți ca o dovadă că ambele sunt posibile: Islamul și democrația, tradiția și reforma. Cu toate acestea, unele voci au avertizat încă de atunci: tendința spre autoritarism era inerentă în biografia lui Erdogan. Urma să li se dea dreptate.

Capitolul 2: Un om împotriva poporului său, un om împotriva lumii

Parcul Gezi din centrul Istanbulului nu e impresionant cu nimic, la prima vedere – e un spațiu verde nesemnificativ. Însă în mai 2013, câteva zeci de activiști de mediu au campat acolo, în fața buldozerelor care erau gata să defrișeze copacii pentru a pregăti locul pentru construcția unei replici a unei cazărmi otomane. 

Polițiștii au folosit gaze lacrimogene împotriva lor și au dat foc corturilor. Mulți turci au fost indignați de reacția disproporționată a forțelor de ordine. Pe rețelele de socializare a circulat apelul „Occupy Gezi”. Ceea ce începuse ca o operațiune de salvare a câtorva copaci s-a îndreptat împotriva guvernului. Protestele s-au răspândit ca un foc de paie în întreaga țară.

Regizoarea de film documentar Sibel Tekin a urmărit evenimentele din capitala Ankara. Demonstranții s-au adunat în centrul orașului. Unii aveau bere cu ei, făcând aluzie la faptul că Erdogan i-a numit pe fondatorul statului turc, Atatürk, și pe premierul său, Ismet Inönü, „doi bețivi”. Tekin, pe atunci în vârstă de 30 de ani, a început să filmeze ceea ce se întâmpla. A doua zi, a revenit. Când polițiștii au început să împrăștie canistre cu gaze lacrimogene, Tekin și-a pus o cască de skateboard și o mască chirurgicală și a continuat să filmeze.

Vrem să putem relata despre toate evenimentele semnificative care se întâmplă în lume. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

În decurs de trei luni, peste trei milioane și jumătate de oameni au ieșit în stradă în Turcia. Erdogan a zdrobit cu brutalitate mișcarea. Mii de oameni au fost răniți, alte mii au fost arestați, mulți au murit. Răspunsul la protestele din Gezi l-a demascat pe Erdogan la nivel internațional. Reformatorul se dovedea a fi un autocrat.

Din acea vară, Tekin a devenit memoria Ankarei. O întâlnesc pe regizoare în apartamentul pe care îl împarte cu mama ei. „Black Lives Matter”, scrie pe tricoul ei. „Autoritarismul a existat dintotdeauna, în special împotriva stângiștilor și socialiștilor”, spune Tekin, „dar sub Erdogan s-a extins treptat la toți oamenii din Turcia”. Până în prezent, autoritățile nu permit demonstrații în Piața Taksim din Istanbul, care se învecinează cu parcul.

Reacția extremă a lui Erdogan la critici poate fi interpretată ca o teamă de a nu fi răsturnat. Ca orice autocrat, vede dușmani peste tot. Oricine nu e cu el e împotriva lui. Acest lucru era deja evident în 2008, când AKP-ul, aflat la guvernare, a fost aproape interzis. Erdogan ceruse ca în universități să fie permisă purtarea vălului ca simbol religios și politic. A fost acuzat că subminează ordinea seculară a statului. Nu i-a lipsit decât votul unui singur judecător din completul de 11 membri al Curții Constituționale. 

Erdogan și-a dat seama atunci: pentru a rămâne la putere, va trebui să răstoarne sistemul. Pas cu pas, el a înlăturat vechea elită kemalistă din aparatul de stat și a lipsit de putere armata, care se considera, în mod tradițional, protectoarea Constituției. În sensul reformelor democratice, alte instituții cu funcții de control ar fi trebuit să-i ia locul. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, Erdogan a căutat să își extindă propria putere. 

„Democrația este doar trenul în care ne urcăm până când ajungem la destinație”, spunea el în anii ’90.

Cea mai mare ruptură a apărut după lovitura de stat eșuată din iulie 2016, când soldații renegați au folosit tancuri și avioane de luptă pentru a trage chiar și asupra civililor care le stăteau în cale. Erdogan însuși a scăpat la limită de o tentativă de asasinat. 

Lovitura de stat a fost zdrobită – iar președintele s-a apucat de ceea ce a numit „curățenie”. L-a considerat pe predicatorul islamic Fethullah Gülen, stabilit în SUA, drept creierul loviturii de stat. Acesta din urmă neagă acest lucru. Zeci de mii de persoane suspectate de complot la lovitură de stat – și susținători ai lui Gülen – au fost arestate, iar peste 100.000 de angajați ai statului au fost concediați. În plus, Erdogan a dispus ca mulți dintre oponenții și criticii săi politici să fie închiși. În 2017, el a pus poporul să voteze un sistem prezidențial care i-a conferit puteri extinse. Din statul de drept turc a rămas doar o umbră. 

Erdogan era mai puternic ca niciodată.

În luna decembrie a anului trecut, Tekin dormea, după o zi obositoare de filmare la un documentar, când soneria a sunat la două dimineața. Era poliția. Ofițerii i-au percheziționat casa și au arestat-o, acuzând-o că filmase forțele de securitate „în scop de spionaj”.

A fost trimisă la închisoare și a petrecut trei săptămâni în izolare. O lună și jumătate mai târziu, un tribunal a ridicat mandatul de arestare. I s-a permis să părăsească închisoarea, dar de atunci nu i s-a mai permis să părăsească Turcia: autoritățile i-au impus o interdicție de ieșire din țară.

În același timp, cu cât Erdogan a strâns mai mult lațul acasă, cu atât politica sa externă a devenit mai agresivă. Relațiile cu Occidentul s-au deteriorat. Cu ceva timp în urmă, legăturile occidentale ale Turciei erau de la sine înțelese; Turcia e membră a NATO încă din anii 1950. Poziția sa strategică între Europa și Asia o face țară-cheie. Dar, de câțiva ani încoace, Erdogan duce o politică oscilantă. El acuză Occidentul că a condamnat doar pe jumătate tentativa de lovitură de stat din Turcia. 

Președintele rus Vladimir Putin a știut să folosească acest lucru în avantajul său. La câteva săptămâni după tentativa de lovitură de stat, el l-a invitat pe Erdogan la Sankt Petersburg. Un an mai târziu, Ankara a anunțat un acord privind sistemul rusesc de apărare antiaeriană S-400. Washingtonul s-a temut că rușii ar putea obține informații despre avioanele americane – și a exclus Turcia din programul de avioane de luptă F-35. 

În războiul rusesc de agresiune împotriva Ucrainei, Turcia a livrat rapid drone de luptă Kievului și a închis singurul acces la Marea Neagră pentru navele de război – dar, în același timp, Erdogan extindea comerțul cu Moscova și, împreună cu Putin, planifica un hub pentru gazul rusesc în Turcia. 

Când Suedia și Finlanda au vrut să devină membre ale NATO în fața amenințării Moscovei, Erdogan a blocat procesul timp de luni de zile.

Erdogan nu este preocupat de competiția Occidentului cu puterile iliberale. El tinde să acorde prioritate propriilor sale interese înainte de orice altceva, după cum se vede din decizia sa de a desfășura trupe terestre în nordul Siriei pentru a combate milițiile kurde în 2019. E de remarcat și faptul că aceste miliții sunt, de asemenea, aliați apropiați ai SUA în lupta împotriva grupului terorist Stat Islamic. 

În mod similar, în disputa teritorială cu Grecia, tensiunile au escaladat până aproape de a declanșa un conflict armat în estul Mediteranei în vara anului 2020. Obiectivul principal al lui Erdogan este de a-și menține puterea.

Însă acum, o coaliție formată din șase partide de opoziție s-a unit în încercarea de i-o smulge din mâini, iar sondajele de opinie sugerează că urmează o cursă foarte strânsă.

Capitolul 3: Totul sau nimic

Cutremurele din februarie 2023 au lăsat în urmă o traumă națională. În ce măsură l-au afectat pe Erdogan din punct de vedere politic, rămâne de văzut. Mulți oameni sunt supărați pentru că guvernul a tolerat defectele de construcție. Alții spun că seismele au fost soarta divină. 

Dar starea de spirit era deja proastă înainte de dezastru. Anul trecut, inflația a urcat pe alocuri la peste 80% (după cum relatam într-un alt material pentru PressOne). Ceapa, cartofii și pâinea s-au scumpit. 

Nu ajută faptul că președintele a majorat salariul minim de trei ori. Politica economică a lui Erdogan l-a făcut cândva să aibă succes, dar acum l-ar putea doborî. În loc să crească rata dobânzii cheie, o rețetă dovedită împotriva devalorizării monedei, el a concediat fiecare șef de bancă centrală care s-a opus politicii sale de dobânzi scăzute. 

Șase partide de opoziție doresc să schimbe situația și au desemnat un candidat comun, pe Kemal Kılıçdaroğlu, din partea partidului kemalist CHP. Alianța promite o revenire la politicile economice tradiționale, dorește să abolească sistemul prezidențial și să consolideze democrația. Partidele întruchipează ideologii diferite, dar sunt unite de dorința de a scăpa de Erdogan. 

Este discutabil dacă Erdogan ar fi dispus să renunțe la putere în cazul unei înfrângeri. Săptămâna trecută, ministrul său de interne vorbea despre o „tentativă de lovitură de stat politică din partea Occidentului” în legătură cu alegerile. 

În acest sens, două evenimente din istoria recentă a Turciei pot oferi mai mult context perspectivelor unei tranziții democratice a puterii. Primul este cel al alegerilor parlamentare din iunie 2015, când partidul lui Erdogan a pierdut majoritatea absolută, deoarece partidul pro-kurd HDP a depășit pragul electoral și a intrat în parlament. Un guvern de coaliție ar fi trebuit să fie format în termen de 45 de zile. În schimb, procesul de pace dintre Ankara și organizația teroristă kurdă PKK a eșuat. Erdogan însuși îl inițiase cândva. Luptătorii kurzi înarmați s-au fortificat în tranșee în zonele rezidențiale din sud-estul țării, iar armata turcă a folosit tancuri și artilerie împotriva lor. 

Cartiere întregi au fost rase de pe fața pământului, iar în unele cazuri starea de asediu a durat luni de zile. În același timp, militanții kurzi au efectuat atacuri în vestul Turciei. În mijlocul crizei, Erdogan a decis ca alegerile să fie repetate. Efectul de raliere în jurul steagului turc s-a produs, iar AKP și-a îmbunătățit rezultatul cu 8,6 procente. Un an mai târziu, imunitatea majorității deputaților HDP a fost ridicată. Erdogan îi numește „brațul parlamentar al teroriștilor”. În prezent, sunt în curs proceduri de interzicere a partidului. 

Al doilea eveniment este reprezentat de alegerile locale din 2019. În Istanbul, Ekrem İmamoğlu, din partea opoziției CHP, a candidat împotriva unui loialist al lui Erdogan – și a câștigat. Cu toate acestea, președintele nu a dorit să recunoască rezultatul. La urma urmei, Erdogan însuși a fost cel care a spus odată: „Cine câștigă Istanbulul, câștigă Turcia”.

Din cauza unor presupuse nereguli, a cerut ca votul să fie organizat din nou. „Erdogan s-a luptat cu noi”, își amintește İmamoğlu în biroul său de la Primăria Istanbulului. „Înainte ca alegerile să fie reluate, a organizat mitinguri, a fost în fiecare cartier din Istanbul.” Nu a ajutat. İmamoğlu și-a mărit de fapt avansul cu peste 800.000 de voturi. 

Acesta, spune el astăzi, a fost primul semn că era Erdogan se apropie de sfârșit.

La zece săptămâni de la cutremurele devastatoare din sud-estul Turciei (despre care am relatat de la fața locului), cea mai mare parte a dărâmăturilor din Adiyaman a fost îndepărtată.

Ali – care nu dorește ca numele său complet să apară în presă – și-a pierdut fiul, nora și doi nepoți. În jurul lui, multe clădiri sunt în pericol de prăbușire și vor trebui demolate.

„Ajutorul a venit chiar de la cetățeni. Nu de la stat”, spune Ali, rulând o țigară. Susține că salvatorii au ajuns târziu în Adiyaman.

„Până acum nu am spus nimic rău despre cei care votează pentru AKP”, spune bărbatul de 64 de ani. „Dar pe cei care îi votează și astăzi, nu îi voi ierta niciodată.”