Fabrici, uzine, oameni noi. Obsesia industrializării în România socialistă

În România anului 1950 ponderea țăranilor însemna 74,1% din totalul populației pentru ca în 1989, la finalul dictaturii ceaușiste, aceștia să reprezinte doar 27,5%. Aveam o țară confiscată de sovietici, secătuită de război, agrară, care opera într-un stil aproape medieval din punctul de vedere al utilajelor. Cu vremea, țăranii au fost strămutați în orașe pentru a construi socialismul și pentru a deveni ‘oameni noi’. Cum de s-a întâmplat această teribilă mutație și cu ce consecințe? 

Statul nostru centralizat, pe model sovietic, aflat sub tutela unui singur partid în frunte cu un conducător luminat, a jucat o carte riscantă: industrializarea radicală. Era singura metodă posibilă prin care o țară agrară înapoiată se putea transforma rapid într-una industrială avansată. Potrivit imaginației noii puteri politice, era singura soluție ca, printr-un avânt revoluționar nemaivăzut, economia socialistă să depășească orice economie dintr-o țară dezvoltată.

Utopia consta în faptul că astfel, egalitatea și-ar strânge mâna cu bunăstarea generală. Odată cu ea s-a născut mitul recurent potrivit căruia în acele vremuri ‘fiecare cetățean avea un loc de muncă garantat’. Astfel s-a ajuns ca 58% din venitul național să provină din industrie. Adevărul este că perioada 1965-1980 a reprezentat un boom economic reflectat în schimbarea fizionomiei orașelor. În general, nostalgicii au ca referință acea perioadă și nu cea a penuriei anilor ’80.

Profesorul Mihai Maci rezumă situația acelor ani într-un articol de referință: „Nu portocalele şi bananele erau principalele articole de import, ci noile tehnologii fără de care imensele uzine erau incapabile să producă ceva vandabil. Să nu uităm că anii ’80 sunt cei ai pătrunderii masive a informaticii în producţia industrială, precum şi ai unei interconectări din ce în ce mai strânse a pieţelor economice.

România autarhică nu poate ţine pasul cu toate acestea şi, la început mai încet, apoi accelerat, se prăbuşeşte în criză. Exportul de materii prime (alimente, energie electrică) şi produse slab prelucrate (haine, mobiler) determină o penurie internă care face ca oraşele să devină aglomerări ale mizeriei, în vreme ce satele – în care gospodăriile îşi asigurau subzistenţa – să-şi ia o stranie revanşă asupra urbanizării.”

Povestea cu industrializarea a pornit de un fapt simplu – naționalizarea intreprinderilor marilor industriași interbelici. Acest lucru a reprezentat o ispită irezistibilă, în special pentru sovieticii care le-au controlat și condus la bun început. De aici până la saturarea țării de fabrici și uzine, multe dintre ele total nerentabile, nu a fost decât un pas. Acest impuls a fost fatal.

Astfel, Fabrica Titan, fostă Auschnitt, din Galaţi producea tablă de fier de jumătate de metru pătrat şi cu grosimea de 4 mm. IMD Brăila, fostă a fraţilor Goldenberg, producea bare de fier, cuie, cabluri şi lanţuri, având o capacitate de producţie de 4.000 – 5.000 de tone pe lună. Iar marile uzine deţinute cândva de industriaşul Nicolae Malaxa au devenit Uzina 6 martie, Republica şi Uzina 23 August care, luate împreună, însumau peste 25.000 de salariaţi.

Accentele cad pe industria extractivă, siderurgică și cea constructoare de mașini. Au fost multe exemple de succes, cum ar fi fabrica de camioane „Steagul Roșu” Brașov, mândria lui Ceaușescu, cel care o vizita cu sfințenie o dată pe an. Dacă în 1954 fabrica avea 4.400 de angajați, în 1978, la apogeul succesului, ajunsese să aibă 26.000.

Muncitorii trimiși în prealabil la frizer aveau halate călcate, zâmbeau fericiți și încrezători, camioanele luceau fiind proaspăt lustruite, iar halele industriale erau mai curate decât niște farmacii. Regia era perfectă. Conducerea tremura. Inspectorii jubilau.

Au existat branduri puternice care au rezistat tranziției și au cunoscut o reinvenție spectaculoasă precum Dacia, Gerovital, Terapia sau Ursus. Au existat însă și coloși cu picioare de lut care s-au vândut la fier vechi, deși pe vremuri mergeau destul de bine: CUG, Tehnofrig, Clujana sau Iris, dacă e să ne rezumăm doar la zona Cluj.

Au fost însă și o sumedenie de exemple de rateuri monumentale care au sifonat enorm de mulți bani și au dus la adevărate dezastre ecologice, cum ar fi mina de sulf din Munții Călimani sau termocentrala pe șisturi bitumininoase de la Anina, ca să dăm doar două exemple. În ambele cazuri s-au strămutat munți, la modul propriu, au fost implicați mii și mii de muncitori, au existat pierderi bănești de miliarde, precum și nenumărate pierderi de vieți omenești în accidente de muncă tăinuite în stilul clasic al acelor ani.

Raportul comisiei prezidențiale de condamnare a crimelor comunismului din 2006 spune astfel:

“Industrializarea aberantă, efectuată de regimul comunist în cei 40 de ani, cât a deţinut puterea, reprezintă una din principalele componente ale dezastrului economic naţional. Ideea industrializării, corectă în principiu, a fost compromisă din cauza modului cum a fost gândită şi pusă în practică de comunişti. Pe de altă parte, nu tot ce s-a întreprins pe linia industrializării a fost greşit, există incontestabil şi unele realizări.

Tragic este însă faptul că efortul supraomenesc, impus poporului român în cei 45 de ani de comunism, s-a risipit, în cea mai mare parte, în construcţia unor investiţii aberante, neproductive şi nefuncţionale, în crearea unor ramuri parazitare, şi deci, a unor produse, de regulă de proastă calitate, nevandabile pe piaţa internaţională sau vandabile în pierdere, toate acestea amplificate de uriaşele pierderi cauzate de imbecilitatea planificării şi conducerii hipercentralizate a economiei.”

Sub aspect cantitativ, realizările erau remarcabile, însă nu și sub aspect calitativ. Ineficiența era norma, la fel ca furtul de orice sau folosirea uneltelor fabricii pentru meșterirea clandestină a te miri ce obiecte. Puteai așadar cumpăra pe sub mână o pereche de bocanci de calitate din stocul ‘refuzați la export’, o măciulie de manetă de schimbător din plastic cu un trandafir înăuntru, un cuțit de vânătoare cu mâner de os sau chiar o sanie.

Nu de puține ori, marile uzine din platformele industriale lucrau ‘pe stoc’ iar produsele de slabă calitate se degradau cu anii prin depozite. Uneori se exporta marfa prin diverse țări socialiste surori cu o economie la fel de defectuoasă, iar clienții uitau să o plătească. Visul comuniștilor era să se exporte mașini și unelte, dar se exportau mai mult materii prime și textile. Mijloacele de producție erau uzate și tot mai depășite moral, însă încăpățânarea prostească în marea revoluție industrială nu contenea. Colectivizarea nu fusese decât precondiția ei.

A urmat marele exod. Satele se goleau, iar foștii pălmași se preschimbau din ‘mână de lucru’ în  ‘forță de muncă’. Naveta devenise un fenomen social generalizat. Traumatizați deja de colectivizarea forțată și smulși de pe pajiștile și poienile încă pitorești ale copilăriei, bieții țărani se trezeau peste noapte la etajul șase al unui bloc turn oarecare într-un apartament confort redus.

‘Casa scării’ le ținea loc de Poiană a lui Iocan iar ‘fața blocului’, de romantica laviță de taifas din fața porții cu ochii pe uliță. Din oameni simpli deveneau, fără voia lor, domni de oraș. Din cosași, deveneau turnători sau sudori ‘calificați la locul de muncă’.

Prea puțini au fost fericiți să îngroașe marea masă a muncitorilor anonimi exilați pe diverse platforme de utilaj greu. Pentru unii însă, a existat un cert salt semnificativ în calitatea vieții. Adusul apei cu găleata de la fântâna din capătul străzii s-a metamorfozat în apa curentă curgând miraculos prin simpla sucire a unui robinet.

Ingineria socială de prefacere accelerată a unei întregi pături sociale a generat însă multe drame neștiute, concomitent cu împlinirea idealurilor conducerii de partid și de stat. Și mai ales, cu sporirea producției și realizarea planului cincinal, neapărat în patru ani.

Exista pe atunci o adevărată psihoză a producției cu orice preț. Apostolul chemat să împlinească noua realitate era Inginerul. Se ajunsese ca două treimi din toți absolvenții patriei să provină din zona tehnică. Odată cu ei, au apărut o sumedenie de funcționari din aparatul administrativ al diverselor sectoare economice, la pachet cu nenumărați birocrați, activiști, șefi mărunți sau șefi mai mari din Partid și Securitate. Cheltuielile cu întreținerea acestor două ramuri înfrățite depășeau orice imaginație.

Pe unii industrializarea accelerată i-a scos din mizerie și incertitudine, pe alții i-a adâncit în izolare și depresie. Intreprinderile erau suprapopulate, însă toți trebuiau să aibă un serviciu asigurat, altfel se numeau paraziți. Oamenii ar fi trebuit să fie mândri, mulțumiți și fericiți. Doar că penuria de orice se accelera și bieții cetățeni o duceau tot mai rău. Decalajul dintre privilegiații regimului și oameni de rând se adâncea tot mai revoltător.

Nu conta că pe capul lor de locuitori ai unei societăți multilateral dezvoltate producția principalelor produse industriale creștea necontenit: Energia electrică de la 130 la 3276 kWh, cărbune extras de la 239 la 2871 kg, ţesături de la 12 la 48 mp, încălţăminte de la 1 la 5 perechi, și televizoare de la 14 (în 1970) la 22 bucăţi/1000 locuitori.

Dar cel mai semnificativ indicator al pseudo-fericirii acelor ani era creșterea deosebită a producției de oțel. În fapt, nu era altceva decât un indicator al unor dezechilibre imense. În România anului 1988 ne mândream cu 621 kg per capita, în vreme ce amărâții de americani aveau doar 363 kg, iar fandosiții de francezi doar 319.

Doar că ei aveau ce mânca, iar în plus, aveau și căldură în case. Noi pe atunci o duceam cât se poate de rău, fiindcă pe Marele Cârmaci îl apucase de câțiva ani lichidarea datoriei externe a țării, nebănuind că astfel își săpa plin de zel, propria groapă.

Toate fotografiile aparțin Arhivei Minerva, Cluj.

Surse: Adevărul, Contributors, Raportul Wilson, PressOne, Lucian Boia – Strania istorie a comunismului românesc.