Fotografia care ne duce în copilărie

Într-un final de primăvară, undeva în Maramureș. O potecă mă poartă într-o livadă cu iarba necosită. Încetinesc pasul înadins, să mă îndepărtez de grupul de ziariști. Îmi zic că e un moment bun să fac câteva fotografii.

La un moment dat, o adiere de vânt mișcă lumea. Miresme și petale umplu aerul, de nu mai poți să zărești casele din sat. Totul durează o clipă.

Aparatul rămâne închis. Eu, încremenit cu gândul în copilărie, la bunici.

Astfel, o imagine pe care am fotografiat-o doar cu mintea mă transportă în trecut și îmi amintește de cele mai frumoase vremuri.

*

Am plecat de la această „nefotografie” personală și am întrebat șapte artiști ce imagine le trezește amintiri despre copilărie. Dacă au o „madlenă” vizuală care îi transpune instant într-un alt timp al vieții lor.

Matei Bumbuț (fotograf):

Am făcut poza asta în vara lui 2018, în satul în care locuiește bunica mea. Copiii din ea sunt niște băieți cu care m-am împrietenit în vacanțele din ultimii câțiva ani.

De fiecare dată când îi văd, îmi aduc aminte de mine când eram mic și mă jucam prin aceleași locuri. Aici se jucau cu o conductă încă neinstalată, lucru pe care l-am făcut și eu de nenumărate ori când eram de vârsta lor.

*

Voicu Bojan (fotograf):

Într-o zi, am ales dintr-un album de familie trei imagini, făcute în aceeași zi de către un prieten al tatei. Locul era o pășune vastă din spatele casei noastre, dincolo de care am crezut, toată copilăria, că se termina lumea.

Aveam aproape 2 ani, era o duminică de primăvară și părinții mei erau îmbrăcați frumos.

După 43 de ani de la acea imagine, am făcut rost de un aparat Smena 8 cam defect, identic celui cu care fuseseră făcute pozele de odinioară, am pus în el un film Azo expirat, i-am luat pe părinții mei din blocul de pe strada Izlazului și am refăcut cele trei imagini exact în aceleași locuri.

Noi eram aceiași, chiar dacă, evident, șifonați de trecerea timpului. Casa, hainele și mingea, nu. Nici decorul.

Pe locul acelui univers cândva articulat și rotund se înălța acum un bloc cubic, care colcăia de vieți suprapuse.

Cred că refacerea fotografică a acestor vechi imagini e mai degrabă o poveste realistă decât una strict nostalgică. E o meditație despre memorie, timp și istorie, fie ea mică sau mare.

Suntem ceea ce suntem fiindcă venim de undeva. Avem rădăcini. Și, uneori, acestea ne cheamă pe nume.

*

Cristina Barsony (ilustrator):

Deși fotografia asta am făcut-o acum câteva săptămâni, parcă sfidează timpul și mă face să cred că e exact din anii ’80-’90.

Pe atunci aveam o sanie de lemn ușoară și purtam eternii „tzitzo nădrag”, care de la atâtea căzături deveneau ca o armură înghețată în genunchi și pe fund.

Derdelușul se făcea rapid la prima zăpadă și, ca să asigure distracția pe ziua următoare, băieții mai mari aduceau apă ca să înghețe pe timpul nopții.

M-am oprit la acești copii pentru că am simțit că nimic nu s-a schimbat. Și asta mi-a dat un soi de confort interior.

*

Ruxandra Cesereanu (scriitoare):

Fotografia e făcută de Anul Nou (sau imediat după) în Orientul Mijlociu, acum câțiva ani, când am plecat într-o călătorie misterioasă alături de Corin, pentru câteva zile din vacanța de iarnă.

Și tocmai fiindcă era iarnă, scoicile acelea colorate adunate pe malul mării (le culesesem cu atenție și le așezasem unele lângă altele) mi-aduceau aminte de toate vacanțele mele de vară de școlăriță și liceeancă.

Parcă ar fi fost înșirate ca mărgelele, vacanțele acelea de odinioară, cu ajutorul scoicilor, ca și cum aș fi putut să țin, să păstrez vacanțele în mine și cu mine și să nu le mai las să se ducă niciodată.

Coloritul viu al scoicilor îmi dădea viață în plus, mă făcea să fiu și cea de acum (femeia matură), dar și cea de odinioară, fetița ori adolescenta bucuroasă de vacanțele ei de vară.

Era o narativitate aparte în scoicile acelea adunate la un loc, ca și cum ele ar fi putut să rostească o poveste nesfârșită și mereu dorită.

*

Vasile Dorolți (fotograf):

… când i-am propus lui Moș Vasile să-i fac o „poză”, a acceptat cu bucurie, dar m-a rugat să-i dau un răgaz să se aranjeze, adică să-și pună „Decorația”.

Văzându-l cât e de mândru cu decorația pusă pe salopetă, am invitat-o și pe soția lui la „ședința foto” și am îmboldit-o să-și arate cumva dragostea față de soțul ei, un erou evident. A „ieșit” fotografia de mai sus.

Portretul lui Moș Vasile mă duce mereu cu gândul la bunicii mei, eroi ai Partidului Comunist. Bunica a făcut greva foamei în pușcărie prin anii ’30, bunicul s-a dus ungur în război și a venit comunist.

Au avut o bătrânețe îmbelșugată. Partidul a avut grijă de cei câțiva care fuseseră atunci când se pare că nu era mare lucru.

Bunicul a primit până la moarte decorații din URSS și fascinanata revistă color a ambasadei sovietice în România, „Aurora”.

Bunica, așa cum se vede, era plină de decorații și putea, la orice oră, să meargă la Tovarășul Prim’ și să ceară o butelie. Bunica avea locul ei în tribună la defilarea de la 23 august și, de fiecare dată când ieșeam la piață în oraș, încheiam ziua de cumpărături la o cafea: una dublă pentru ea, una simplă pentru mine.

*

Mihnea Blidariu (muzician):

Aceasta este o mămăligă. Eu am făcut-o. Când eram copil, mergeam la străbunica în vizită, într-un sat sucevean numit Valea Glodului.

Și străbunica făcea o mămăligă cum pe nimeni, niciodată, n-am văzut să facă. O făcea în ceaun și ieșea tare, astfel încât o putea răsturna pe un fund de lemn și arăta ca o lună de mălai, aburindă.

Și oricât mi-am dorit, după ce-am învățat să gătesc la maturitate − de la bunica −, să fac o mămăligă ca a străbunicii nu am reușit… și nici acum nu îmi iese. Și nici străbunica nu mai e, demult, să mă învețe… Dar amintirea a rămas.

*

Felicia Hodoroabă-Simion (fotograf):

Când mă gândesc la copilărie, îmi trece prin minte imaginea bunicii materne luând rufele de pe sârmă.

Colțul acela din curtea ei în care se amestecau mirosul de primăvară cu cel de săpun de rufe, și unde îmi plăcea să mă ascund după haine așezate la uscat într-o ordine pe care numai bunica o cunoștea, mi-a rămas puternic întipărit în inimă.

Și acum caut, aproape obsesiv, imaginea sârmei pe care se zvântă, în cârlige de lemn, rufele familiei, întru amintirea inocenței.