Gen Z și populismul. (De ce) Sunt atrași tinerii de noile partide populiste?

Salut, noi suntem Vlad și Răzvan, fondatorii Politică la minut, o inițiativă civică care-și propune să explice, simplu și la obiect, ce se întâmplă în politica românească și europeană. Am terminat amândoi științe politice la King’s College London, iar acum suntem masteranzi, tot la Londra. De azi ne veți vedea din când în când în PressOne, unde vom scrie despre tineri, politică și everything in between. Dacă nu aveți timp să ne citiți articolele sau urmăriți ce se mai întâmplă în politică, vă așteptăm pe pagina noastră de Insta (suntem – încă! – și pe Facebook), unde veți întâlni o comunitate de peste 50.000 de tineri. 

De-a lungul ultimului deceniu, partidele populiste au umplut paginile ziarelor și studiourile de televiziune. Pe cât de rapid au apărut astfel de formațiuni politice anti-sistem, pe atât de ușor au răsărit și primele mituri care să le explice ascensiunea. Un mit leneș, preferat atât de presă cât și de unii cercetători este cel al conflictului intergenerațional. Suspecții de serviciu pentru succesul populiștilor ar fi vârstnicii, majoritatea cărora au valori ultra-conservatoare (sau cel puțin nu sunt liberali); în vreme ce tinerii, cosmopolitani și mai bine educați, ar prefera partide care le reflectă valorile progresiste.

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a tinerilor din România. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

În (scurt) timp, prima categorie va dispărea din cauze naturale, lăsând în urmă, de exemplu, numai președinți democrați la Casa Albă (cum argumentează Stanley Greenberg în cartea lui „America Ascendant”), sau un eventual vot pentru a re-adera la Uniunea Europeană în cazul Regatului Unit (scriitorul britanic Ian McEwan chiar a estimat că, până în 2019, vor fi murit suficienți votanți Brexit pentru ca susținătorii „Remain” să obțină majoritatea. După cum vom vedea, astfel de calcule nu sunt deloc sigure). 

Înainte să trecem mai departe, este important să fim pe aceeași lungime de undă când vine vorba de populism și tineri. Când ne referim la populiști, îl urmăm pe politologul olandez Cas Mudde și vorbim despre acei politicieni care separă societatea în două grupări: „poporul pur” versus „elita coruptă”. Acest gen de politician susține că politica ar trebui să însemne exprimarea directă a voinței poporului, adică tinde să nu ia în serios drepturile minorităților sau independența unor instituții cheie (sistemul judiciar, de exemplu). Această schemă este aplicată atât de populiști de stânga, cât și de cei de dreapta, doar cu alți actori în rolul „elitei corupte”.

Pe de altă parte, tinerii pe care îi avem în vedere sunt cei născuți începând cu mijlocul anilor ‘90, până în anii 2010, dar „limitele” dintre generații pot fi destul de blurate.

Alegerile din ultimii ani din Europa și din Statele Unite pun sub un mare semn de îndoială explicațiile simple de tipul „bătrâni versus tineri”, sugerate mai sus. Ca să nu spuneți că vorbim doar așa, vă dăm și niște cifre: la alegerile italiene din 2018, 53,1% dintre votanții cu vârste între 18-34 ani care s-au prezentat la urne au optat pentru Mișcarea 5 Stele sau pentru Lega, ambele populiste (la acea vreme, cel puțin); aproape o treime voturile pentru Brexit au venit de la persoane sub 24 de ani; la alegerile prezidențiale de anul acesta din Franța, 40% dintre tinerii din categoria 18-24 au votat cu populista Marine le Pen în turul II, iar în turul I, mai bine de jumătate au votat fie cu Le Pen, fie cu candidatul extremei stângi, Jean-Luc Melenchon.

Tot în 2022, sprijinul pentru Democrații Suedezi, partid de extremă dreapta, aproape s-a dublat în rândul tinerilor între 18-21 de ani, ajungând pe locul II (22%), față de 12% în 2018. Democrații Suedezi au urcat astfel pe locul al doilea în preferințele tinerilor, după Moderați.

În România, un sondaj Avangarde de la începutul anului arată că segmentul de vârstă 18 – 30 de ani reprezintă 36% din electoratul AUR, abia apoi urmat de segmentul românilor de vârstă mijlocie: 30%. Doar 14% dintre susținătorii partidului au peste 65 de ani.

Mai mult, tot mai multe studii la nivel mondial indică milenialii ca grupul de vârstă cel mai puțin satisfăcut de democrație.

Am identificat trei fenomene care ar putea explica, măcar parțial, această preferință crescândă a tinerilor pentru populiști. Explicația clasică notează legătura strânsă dintre rata șomajului tinerilor și sprijinul pentru populiști, atât de dreapta cât și de stânga. Mai ales în Europa de Vest și America, șomajul afectează sever și mulți tineri cu studii universitare și post-universitare, contribuind la fenomenul de „supraproducție a elitelor”.

Fenomenul, descris de Peter Turchin, se referă la pericolul pe care îl reprezintă, pentru orice societate din istorie, o masă de tineri foarte educați cu prea puține oportunități de a accede la elita managerială și administrativă. Inevitabil, majoritatea tinerilor ultra-educați se va simți lăsată pe dinafară și va nutri resentimente față de elita care domină statul și economia, îndreptându-se spre populiști de stânga, iar tinerii fără educație universitară se vor îndrepta spre cei de dreapta.

Combinat cu salarii stagnante sau în scădere și inegalitate economică tot mai mare, fenomenul este o rețetă pentru instabilitate politică, despre care Turchin credea (în 2010) că va atinge apogeul undeva în anii 2020. Nu este deci de mirare că populiști de stânga precum Bernie Sanders sau Jeremy Corbyn – ambii dorind reforme masive în economie și politică – se bucurau de cel mai mare sprijin în rândul tinerilor foarte educați.

Alți politicieni au sesizat și ei volatilitatea situației, încercând în schimb să reducă numărul absolvenților cu pretenții de elită. Într-un discurs despre învățământul vocațional din 2020, fostul premier britanic Boris Johnson declara:

„Trebuie să recunoaștem că o minoritate semnificativă și în creștere de tineri termină facultatea și ajunge să lucreze într-un job pentru care nici măcar nu se cere diplomă de licență, întrebându-se dacă a studiat lucrul potrivit (…). Se pare că avem (…) prea mulți absolvenți cu diplome care nu le oferă joburile pe care le vor”, în loc să fie încurajați să studieze subiecte „mai practice” (destul de ironic, având în vedere că Johnson a terminat exclusivistul Eton College, studiind apoi Literatura Clasică greacă și romană la Oxford). 

În al doilea rând, atât statele vestice, cât și România, se confruntă cu un fenomen pe care cu toții l-am observat, dar nu am știut să îl numim până recent. Vedem aceleași partide politice, prin rotație, în fruntea guvernelor, cu politici publice aproape identice, indiferent de locul lor pe spectrul politic.

Mai mult, politica pare a fi mai mult despre politicieni și mai puțin despre idei, în timp ce bugetele de stat au devenit principalul finanțator al organizațiilor politice.

Dacă vi se pare cunoscut este pentru că și în România asistăm la un astfel de fenomen. Așa cum s-a tot discutat în spațiul public, începând cu anul 2016, sumele primite de către partide au crescut constant, în anul 2020 partidele primind 576 milioane de lei, în evidentă creștere de la sub 200 de milioane în 2016. Mai mult, în ultimii 20 de ani, aceleași partide au fost la guvernare, în diferite configurații politice, cu mici excepții.

Așadar, despre ce este vorba? Katz și Mair, doi politologi renumiți, spun că „partidele politice funcționează din ce în ce mai mult precum cartelurile, folosind resursele statului pentru a limita competiția politică și a-și asigura propriul succes electoral”.

Acest lucru se întâmplă din mai multe motive – de la creșterea costului de a face campanii până la ruperea legăturii afective dintre partide și alegători, care determină o scădere a participării politice (scăderea numărului de membri de partid activi, a prezenței la urne etc.). Astfel, pentru a supraviețui, partidele trec printr-un proces de cartelizare, detașându-se de societate dar devenind din ce în ce mai strâns legate de instituțiile de stat.

Cum este asta relevant pentru subiectul nostru? Ei bine, din două puncte de vedere. Pe de-o parte, cartelizarea sistemului de partide, așa cum am explicat, înseamnă limitarea competiției politice și monopolizarea funcțiilor de conducere în stat. Partidele cartel acționează, așadar, ca „gatekeepers”, și limitează locurile pe care tinerii ar putea să le ocupe.

Pe de altă parte, partidele de tip cartel invită în mod natural competitori – și nu orice fel de competitori. Katz și Mair arată că un sistem de partide cartelizat va da naștere unor partide populiste sau anti-sistem care vor încerca să creeze breșe în majoritățile partidelor vechi și bine înfipte în parlamente și guverne.

Dacă e să corelăm aceste fenomene cu cel descris în paragrafele de mai sus legat de supraproducția de elite, devine evident faptul că tinerii care doresc să fie ascultați și să poată să-și recapete locul în ierarhia socială sunt atrași de oferta partidelor anti-sistem și populiste. Mai mult, stigma asociată acordării de sprijin pentru un partid radical descrește atunci când tu îți percepi deja poziția în societate ca fiind una precară, deci devine mai ușor să te asociezi cu un astfel de partid – nu ai multe de pierdut.

​​În al treilea rând, studiile arată că noile generații, cele care nu au trăit deloc într-un regim autoritar, tind să fie mai predispuse să acorde o șansă politicii de forță, în timp ce satisfacția lor cu lumea democratică, complexă și plină de incertitudini, este în scădere. Motivul? Nu au experiența pe care părinții sau bunicii lor o au cu regimurile autoritare, iar inabilitatea elitelor democratice de a răspunde nevoilor tinerilor și de a livra soluții eficiente la problemele sociale crește atractivitatea partidelor care propun soluții de multe ori nedemocratice. 

Totuși, nu totul este pierdut. O parte din decidenți și-au dat seama că valul populist nu poate fi combătut fără a lua în considerare cererile și nevoile întemeiate ale tinerilor. Astfel, Conferința pentru Viitorul Europei, ce a culminat anul acesta, a consacrat o serie de paneluri cetățenești (inclusiv cu tineri) în diverse domenii. Ursula von der Leyen a declarat că panelurile vor fi integrate într-un mecanism permanent de consultare cu cetățenii pe temele relevante pentru UE.

De asemenea, 2022 a fost Anul European al Tineretului, în cadrul căruia Comisia și-a propus să creeze mai multe oportunități pentru tineri, în special în domeniile educației și pieței muncii. Din această perspectivă, deși populismul este adesea incompatibil cu valorile democrației liberale (după cum ne-a arătat președinția lui Donald Trump) amenințarea populistă poate reda dinamismul unor partide „mainstream”, care s-au complăcut și au abandonat nevoile alegătorilor, inclusiv ale tinerilor.