Interviu. Alina Șerban, regizoare: Eu însămi am fost în sistem. Mi-aș fi dorit să-mi spună cineva că asta nu mă face mai puțin om

Ce înseamnă să crești într-un centru de plasament? Ce experiențe se ascund în spatele insultei de căminist? Sunt întrebări la care scurtmetrajele semnate de Alina Șerban răspund.

Într-o societate cu un trecut marcat de groaza orfelinatelor ceaușiste și un prezent în care poveștile copiilor din sistem nu se prea cunosc, filmele Alinei Șerban aduc în atenția publicului realitatea instituționalizării prin câteva portrete ale tinerilor crescuți în sistem. Cel mai recent documentar pe această temă este „Lucrurile bune nu vin primele”.

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

„Lucrurile bune nu vin primele” prezintă povestea Florinei (26 ani), educatoare într-unul din centrele de plasament în care a crescut. Documentarul face parte din proiectul Roma Power, finanțat de European Roma Institute of Culture (ERIAC). Timp de 17 minute, tânăra povestește publicului tragediile și victoriile prin care a trecut. „Cu dorința de a transmite un mesaj clar, că visele devin realitate dacă muncim pentru ele,” spune Florina pentru PressOne. 

Cu numeroase premii internaționale, Alina Șerban e un nume cu greutate în lumea teatrului și filmului românesc. Prima regizoare de etnie romă din țară, Șerban caută să pună în scenă povești mai puțin cunoscute, care deseori vin din experiențele celor pe care societatea îi desconsideră. 

Tematic, filmul se înscrie în direcția trasată de documentarele lansate de Șerban în 2022, „Eu sunt Vanessa” și „Eu sunt Nicu”, în care tineri care au crescut în centre de plasament ne povestesc experiențele lor. 

PressOne a vorbit cu Alina Șerban despre rolul filmelor sale în societate, importanța cunoașterii unor astfel de povești și despre cum își dorește ca publicul să reacționeze în urma vizualizării lor. 

Ultima oară când am vorbit a fost la premiera „Eu sunt Nicu”, unul dintre documentarele în care pui în lumină experiențele tinerilor care au crescut în centre de plasament. Ce ți-ai propus să ne arăți în noul documentar, „Lucrurile bune nu vin primele”?

Atunci când lucrez la un documentar, nu știu dacă îmi propun neapărat ceva anume. Tocmai pentru că tu îl iei pe om așa cum e. Nu este regizat în sensul în care îi spun eu ei ce să zică sau unde să meargă sau ce să facă. Pot doar să spun că mi-am propus să o prezint pe Florina în cel mai demn mod. Mi se pare fake atunci când îți propui să-i pui tu pe ei într-o situație. Pentru mine e un fel de fereastră pentru puțin timp în viața cuiva. Asta mi-am propus, de fapt. Cu bune cu rele, cu tot ce înseamnă acel moment de viață pe care îl captăm atunci.

Ceea ce știu că îmi propun tot timpul este să-i prezint pe oameni cât se poate de demn și nu să-i exotific prin diferențele, în ghilimele, diferențele lor. Că tot vorbeam de „Eu sunt Nicu”. Pe mine nu m-a interesat să-l prezint așa: gay, instituționalizat, adică într-un mod exotic. Din contră, m-a interesat că ne zicea câte sarmale îi plăcea lui să mănânce. Faptul că este, așa cum suntem cu toții, uman. Ăsta este interesul meu de fiecare dată. 

Pe scurt, despre ce e vorba în acest documentar?

Despre o fată care, în ciuda multor, multor greutăți, a devenit educatoare în același centru de plasament în care a crescut. Și care interacționează cu copiii din centru. Și când îi întreb pe unii dintre ei ce vor să devină, ei spun educator. 

Și în „Eu sunt Nicu”, „Eu sunt Vanessa” și acum în „Lucrurile bune nu vin primele”, am văzut că ai arătat cât de bogată poate să fie o poveste atunci când nu ne folosim de stereotipuri sau de exotizări, cum ai zis. Ce te-a făcut să cauți o astfel de abordare?

Cred că am pornit de la nevoia mea, știi, de fată romă care nu s-a simțit reprezentată niciodată. Referitor la romi, mi-am dorit să nu fim reprezentați ca niște îngeri, dar nici ca niște răufăcători eterni, știi? Între, oameni. Și noi dacă vedem diferite reprezentări ale unor oameni, ne identificăm cu ei și solidarizăm. Și asta mă mână tot timpul, să caut excepționalul în normal, să zic așa, în lucruri care sunt comune. Asta pentru mine este excepțional, de fapt. 

Și atunci când lucrez la montaj și atunci când lucrez cu toată echipa, chiar asta încerc, să ne uităm la oameni. Și apoi se adună alte particularități ale noastre, ale tuturor și unicitățile noastre, dar mai ales universalitatea noastră. Nu știu dacă e o rețetă sau ceva, dar e pur și simplu ceea ce mă interesează pe mine ca om sau ce mă interesează și când mă uit la ceva, un film sau spectacol de teatru. 

În legătură cu noul film, cum ai convins-o pe Florina să își spună povestea? 

Păi, sincer, nu am convins-o. Ea m-a contactat. Am fost la centrul la care lucrează ea și am jucat. Știu că era pe vremea când se purta mască și ea purta mască și a ieșit în timpul spectacolului și eu am crezut că s-a plictisit. Apropo de judecata de sine, primul lucru la care m-am gândit. Și ea după, în ziua aia, mi-a scris pe Facebook. Și mi-a zis că și-ar dori foarte tare să-și spună povestea. 

Eu în momentul ăla mai lucram și cu alți tineri și am zis, dacă te interesează, uite asta facem noi. Mă refeream la filme. La genul ăsta de portrete pe care le făceam. Pe Florina am invitat-o și în proiectul Fără Frică, unde ea însăși și-a regizat propriul scurtmetraj.

Însă filmul pe care-l vedeți este, de fapt, prima întâlnire pe care am avut-o cu ea și e cât se poate de sincer. Pentru că nu ne cunoșteam la vremea aia. De asta nu a fost vorba de a convinge pe cineva. Nici nu știam ce o să spună. Știam doar că își dorește să-și spună povestea, tocmai ca să poată să transmită un mesaj. Și am vrut să facilitez asta.

Cum a fost să descoperi o poveste puternică din spatele camerei de filmat?

Ne-am bucurat. La început, știi cum e, la filmare omul nu povestește așa cursiv. La început, omul povestește foarte rapid când se întâlnește cu tine. Pentru el e evident, de parcă povestea lui nu e așa uimitoare. În fine, sunt și emoțiile. A fost plăcut și onorant, desigur, ca cineva să se simtă confortabil, să se vulnerabilizeze alături de noi.

Desigur, ai și tu responsabilitatea să-i reprezinți cu demnitate. Pentru asta mă bucur că l-am avut alături pe Cătălin Rugină, directorul de imagine și pe Laurențiu Coțac la sunet. Facem o echipă, aș spune eu, minunată. Noi trei am fost în multe situații și am cunoscut diverse povești pe care poate vă voi invita să le descoperiți și m-am bucurat foarte mult să descopăr pe lângă acești artiști incredibili cu care am ocazia să colaborez, oameni pe care mă pot baza, a căror umanitate se vede în toate situațiile în care suntem puși și că mereu punem omul din fața noastră pe primul loc.

Și în acest documentar, dar și în celelalte, am observat cum teme grele, precum relatarea abuzurilor, se face într-un mod calm, uneori chiar senin. De ce ai decis să prezinți astfel aceste realități dureroase?

Ținând cont că este un documentar, nu pot să spun că am decis eu foarte mult. Noi mergem la o filmare și încercăm să-l descoperim pe om în acel timp dat. Faptul că oamenii povestesc despre traumele lor, mi se pare important din mai multe puncte de vedere. Pentru că, unu, nu suntem obișnuiți în România să vorbim despre traumele noastre și asta să ne facă normali. Nu suntem încă familiarizați cu povestea oamenilor din sistem, povestea romilor, oamenilor de care nu știm, de fapt. 

Că se întâmplă, cum ai spus tu, într-un fel în care poate suna senin, pentru că tocmai asta încerc. Să-i descriu pe oamenii din fața noastră, care ne apar pe marele ecran, ca pe niște oameni ca noi toți. Nu vreau să-i singularizez prin traumele lor în niciun fel. Din contră, aș vrea să înțelegem că normal înseamnă foarte multe lucruri. Nu înseamnă să ai mamă și tată, nu știu ce mediu social, să fii nerom și neapărat să fii heterosexual fără handicap. Nu înseamnă asta normal. 

Normal înseamnă multe lucruri. Poți să fii crescut într-un centru, poți să fi trecut de multe greutăți și să fii persoana frumoasă din interior și exterior pe care o vedem în Florina și în Nicu și în Vanessa și așa mai departe.

Într-un interviu Deutsche Welle vorbești despre cum vrei să duci la normalizarea unor întâlniri prin arta ta. Ai putea să-mi spui mai multe despre asta? 

Cred că mă refeream tocmai la asta, la faptul că poveștile pe care le zic nu ar trebui să fie excepționale. Ar trebui să fie normale. Și faptul că știm oameni care au alte experiențe decât alea mai vizibile, astea de care nu prea știm. Să nu mai fie ceva ieșit din comun. Efectiv, să vedem filme care au în centru și experiențe de genul ăsta. Să poți să mergi la teatru și să vezi asta. În sala de clasă, la școală, să normalizăm tot felul de experiențe. Cred că la asta mă referam.

Cum ți se pare că este tratat subiectul tinerilor din centrele de plasament în societatea românească?

Din câte știu, nu este foarte cunoscut, și mai ales din perspectivă personală. Mă apropii și eu de subiectul ăsta, având legitimitatea experienței mele din sistem. Și aș putea spune că și de asta se creează această legătură între mine și oamenii cu care colaborez din sistem, care vin să-și spună poveștile. Din păcate, nu știm foarte multe și asta creează un alt soi de discriminare. 

Nu știm foarte multe despre experiența lor, din perspectivă proprie. Și tocmai de asta există și această discriminare. Știu că sunt copii care suferă din cauza asta. Unii părinți nu își lasă copiii să se joace cu cei din sistem, din centre, de parcă a fi din centru ar fi o boală sau ceva de genul ăsta. Cred că asta se datorează tot lipsei de povești și lipsei de acces la povești de genul ăsta. 

Și asta trebuie să fie luată în calcul. Pentru că să ajungi să lucrezi cu ei, să ajungi să-i cunoști, uneori, accesul și el este restricționat, nu este atât de ușor. De teamă să nu se afle lucrurile care se întâmplă, copiilor le sunt restricționate căile de acces către presă și așa mai departe. Bine că acum mai există internetul și mai aflăm ce se mai întâmplă în niște centre, unde, din păcate, uneori se întâmplă chestii groaznice. 

Atât prin arta ta, cât și prin campaniile de fundraising de pe paginile de social media, pui în valoare experiențele copiilor și tinerilor din centrele de plasament. Cum ai ajuns să lupți pentru ca vocile lor să devină mai vizibile în societatea românească? 

Eu însămi am fost în sistem și mi-aș fi dorit să-mi spună cineva că faptul că sunt în sistem nu mă face mai puțin om. Mai puțin normală. Că această experiență face parte din viață și că nu este vina mea. Tocmai pentru că n-am putut să mă întorc la mine, mi-am dorit să lucrez cu tineri, să pot să le spun lor poate ce aveam eu nevoie să ascult. Asta face parte tot din dorința mea de a pune în lume povești nespuse, să zic așa. Și să investighez cumva intersecționalitatea acestor identități. Ce înseamnă să fii fată, romă și instituționalizată. Ce înseamnă să fii gay, rom și instituționalizat. 

Te-ai întâlnit cu copii instituționalizați în calitate de artist, dar și ca activistă. Ce s-a născut în urma acestor întâlniri? 

Eu nu le separ, oricum. Eu vin acolo în primul rând ca om. Și vreau să-i cunosc, și vreau să ne petrecem timpul, să le spun povestea mea, vreau să aflu despre ei. Și normal că s-au născut niște relații. Sper să am ocazia să-i văd pe copiii cu care colaborez, să zic așa, să-i văd mari. Și sper să fiu, așa, public la poveștile lor de viață reușite. Sper să mă bucur cu ei și peste ani să-i văd reușind. Da, s-a născut o relație, în primul rând. Și mă bucur că mai facem chestii frumoase împreună și mai adăugăm la amintiri frumoase. Că au mers la mare copiii, că am mers la film, că facem un spectacol și ne mai plimbăm, chestii din ăsta, cu emoții, dar amintiri frumoase. 

Într-un alt interviu spuneai că nu dorești să stârnești mila publicului prin producțiile tale. De ce?

În niciun caz. Pentru că mila nu e o relație de egalitate. Mă interesează empatia, poate, în care te regăsești, te uiți la omul celălalt și te vezi pe tine și simți că și tu ai fi putut să fii în locul lui.

Mila mi se pare că implică o relație de putere în care te uiți mai de sus la cineva. Mă interesează empatia, respectul și mă interesează să înțelegem că oricare dintre noi ar fi putut să fie în anumite situații de viață.

Și eu nu o să pot niciodată să spun despre mine că vai, eu nu, cum se uită lumea la, nu știu, oameni care sunt dependenți de alcool sau de droguri sau că au ajuns pe străzi. Vai, eu niciodată. Nu poți să știi. 

Care este responsabilitatea ta ca povestitor al experiențelor unor tineri vulnerabili?

Tocmai asta e, să îi împuternicesc. Când poveștile se duc în lume, ei asta să simtă, că povestea lor este de succes. Este o poveste demnă, care îi inspiră atât pe alții, cât și pe ei. Să se vadă din afară și să vadă că sunt demni de iubire, sunt demni de respect și că au reușit să treacă peste toate obstacolele.

Iar ca artist, pe lângă responsabilitatea mea pe care o am față de ei, cred că am responsabilitatea etică să-i reprezint pe oamenii ăștia cu cât mai multă demnitate. Asta nu înseamnă să-i prezint într-un fel lipsit de defecte. Nu. Ci o formă complexă, umană, ca noi toți. Să aibă același loc la masa umanității ca noi toți.