Interviu. Arhitectă rusă dizidentă, refugiată în Georgia: „La început ești agent străin, apoi organizație indezirabilă, apoi susținător al grupărilor extremiste. Apoi pușcăriaș”

Tinerii ruși care au fugit din țară din cauza persecuției politice, primejdiei încorporării în armată sau a dezgustului pe care-l resimt față de tot ce reprezintă Putin sunt, în general, mai bine educați, mai urbani și mult mai activi politic decât rușii din țară. Asta înseamnă că Rusia își pierde clasa mijlocie, într-o perioadă în care și o porțiune semnificativă a clasei muncitoare moare sau este rănită în războiul din Ucraina.

Asta ne spune cel mai mare studiu al diasporei recente ruse realizat de cercetători de la Institutul Universitar European din Florența care au lucrat cu date culese în martie 2022, septembrie 2022 și mai-iulie 2023. Până acum, au fost chestionați peste 10.000 de ruși care au plecat în exil în două valuri mari: după invazia Ucrainei din februarie 2022 și după mobilizarea parțială anunțată de Putin în septembrie 2022.

Se estimează că aproximativ un milion de oameni au părăsit Rusia după invazie, ceea ce înseamnă că studiul a reușit să sondeze un impresionant 1% din această populație. Și mai impresionant este faptul că respondenții trăiesc în mai bine de 100 de țări (inclusiv România) — deși țările cele mai populare printe exilații recenți sunt Kazahstan, Armenia, Georgia, Kirghistan și Turcia.

Ce au mai aflat cercetătorii florentini despre refugiații anti-Putin:

• Previzibil, o mare parte din exilați au profesii liberale: jurnaliști, avocați ai drepturilor omului, oengiști și artiști. Autorii studiului spun că avem de-a face cu „cel mai mare exod intelectual și profesional de la destrămarea Uniunii Sovietice încoace”.

• Exilații nutresc un sentiment puternic de solidaritate, fiind implicați în acțiuni de întrajutorare.

• „Februariștii” (cei care au plecat înainte de anunțul mobilizării din septembrie 2022) sunt ceva mai înstăriți decât „Septembriștii” (cei care au plecat după septembrie 2022), ceea ce ar putea să însemne că prospectul trimiterii pe frontul din Ucraina i-a urnit din loc pe mulți ruși care în mod normal nu ar fi emigrat.

• Mai puțin de jumătate dintre exilați spun că se simt în siguranță în țările-gazdă. Cei care trăiesc în Israel sunt cei mai mulțumiți (67%), urmați de către cei din Serbia (55%) și Germania (53%). La capătul celălalt se află cei din Georgia (19%) și Turcia (16%). Un sfert dintre respondenți au spus că s-au simțit discriminați, de obicei mai mult de către instituțiile locale (agenții de stat, bănci, spitale) decât de către populație.

• Cu toate acestea, 86% dintre exilați spun că au încredere în cetățenii țărilor-gazdă și 67% își exprimă interesul pentru politica locală. Autorii studiului afirmă că aceste procente mari cresc mult șansele integrării cu succes a rușilor în societățile în care au aterizat.

• Mai bine de jumătate dintre rușii fugiți se ocupă cu învățatul limbii locale, inclusiv georgiana și turca care sunt foarte diferite de limba rusă.

• Aproape 90% dintre intervievați vorbesc frecvent cu familia și prietenii rămași în Rusia, iar jumătate din ei vorbesc chiar și despre politică cu cei dragi. Doar 13% consideră că lucrurile se vor îmbunătăți în Rusia în viitorul apropiat.

• Tot mai mulți exilați se tem că brațul lung al statului rus îi va ajunge și peste hotare. Autorii studiului atribuie acest procent declarațiilor belicoase făcute de oficiali ruși ca Dmitri Medvedev la adresa diasporei, precum și probabilității reîntoarcerii în Rusia din cauza precarității financiare din țara-gazdă.

Primitori și nu prea

Georgia face o figură aparte în rândul țărilor care i-au primit pe rușii așa-zis „liberali” (adică anti-naționaliști). Motivele pentru care a devenit în ultimii doi ani destinația preferată a multor disidenți sunt multe: are o graniță terestră cu Rusia, nu cere viză de intrare cetățenilor ruși, nu mai are relații diplomatice active cu Rusia din 2008, este relativ ieftină, iar limba rusă este cunoscută de către mulți georgieni (mai ales cei în vârstă).

Așa se face că în 2022 statul georgian număra mai bine de 100.000 de cetățeni ruși veniți de curând pe teritoriul său. Tbilisi este recunoscut acum ca fiind una dintre principalele „capitale” mondiale ale diasporei anti-Putin în general, și a IT-iștilor disidenți în special.

Însă fugarii ruși nu stau chiar pe roze nici măcar în această țară în general primitoare pentru ei. Absolut previzibil, un aflux mare de imigranți (chiar și temporari) a dus la o reacție de respingere din partea localnicilor. Zvârcolirile de pe scena politică georgiană, unde taberele pro-Europa și pro-Rusia se luptă constant pentru putere, nu au nici ele darul de a-i liniști pe disidenții ruși și așa condiționați să se uite mereu peste umăr. 

Într-un studiu publicat în Russian Analytical Digest în septembrie 2023, cercetătoarea Ekaterina Korableva explică de ce a început să li se acrească georgienilor de nou-veniții ruși. Motivele principale sunt atât de natură culturală, cât și economică. Imigranții ruși au venit cu bani, know-how și energie și și-au construit o „mică Rusie” din care georgienii se simt excluși. Imaginea turistului ruso-sovietic care venea să se plimbe prin Batumi sau să se cațere prin munți tratând localnicii cu condescendența omului „de la centru” nu a dispărut niciodată în totalitate.

Mai mult, conflictele din regiunile separatiste Osetia de Sud și Abhazia au adus în restul Georgiei sute de mii de refugiați, majoritatea dintre ei lipsiți de posibilități materiale. Fluxul de refugiați ruși a dus la creșterea chiriilor, ceea ce a îngreunat și mai mult viața acestor georgieni amărâți.

Cu alte cuvinte, deși georgienii sunt în general receptivi la drama tinerilor ruși cosmopolitani care s-au văzut nevoiți să fugă dintr-o țară din ce în ce mai represivă, cămașa georgiană este mai aproape de piele decât paltonul rusesc și „rușii buni” tot mai greu de deosebit de „rușii răi.”

PressOne a vorbit cu o arhitectă rusă care a ajuns în Georgia cu primul val de refugiați („Februariștii”) despre atitudinea georgienilor față de nou-veniți și implicarea rușilor în eforturile societății civile georgiene de a protesta adoptarea de către Parlament a legii „agenților străini”.

Tânăra a cerut să nu-i fie dezvăluit numele pentru că face parte din acei 70% din rușii refugiați în Georgia care, ne spune studiul menționat mai sus, se tem de represaliile regimului dictatorial de la Moscova. În total, am vorbit cu ea de trei ori prin Zoom (de două ori în februarie și odată în iunie). Interviurile au fost realizate în limba engleză și sunt comasate aici într-o variantă comprimată.

PressOne: Când a început să te intereseze politica?

Până prin 2019, mă consideram a fi apolitică. Cam pe-atunci, lucrând în arhitectură, am început să fiu deranjată de tipul de proiecte pe care le realizam, de problema remunerației, de condițiile de muncă și așa mai departe. Și am început să citesc niște cărți. În perioada Covid, o prietenă de-ale mele a creat un club de carte feminist și am citit-o pe Simone de Beauvoir. Și atunci am realizat că sunt feministă. Am încept să citesc și mai mult, iar acum mă consider a fi o anarhistă. Consider că statul nu este în sine un lucru prea cool și că oamenii pot trăi împreună fără structuri ierarhice.

Apoi, cu vreo doi-trei ani înainte de război, au fost proteste în Rusia pentru Navalnîi. Pe la sfârșitul lui 2021 au început să circule zvonuri pe tema invadării Ucrainei, dar toată lumea zicea că nu e posibil așa ceva, că nu se va întâmpla. Și s-a întâmplat.

Când a început războiul, în februarie, au fost câteva proteste, dar au fost rapid reprimate. Așa că pe la începutul lui martie, m-am hotărât să plec din țară. Nu sunt defel o persoană cunoscută, dar nu mai puteam trăi în atmosfera aceea înăbușitoare în care nu poți vorbi liber și nu ești în siguranță nici când citești știrile în metrou.

Voiam să spun public, în social media sau altundeva, că nu sunt de-acord cu războiul și eram conștientă că nu pot face asta în Rusia fără repercusiuni. Am fugit de câteva ori de poliție, dar n-am fost niciodată arestată. În aprilie, am zburat la Erevan și de-acolo am trecut cu autobuzul în Georgia.

De ce Georgia?

N-aveam prea multe opțiuni. Multă lume mergea în Erevan pentru că nu aveai nevoie de pașaport ca să intri în Armenia. Eu aveam pașaport, dar nu aveam niciun fel de viză pentru altă țară. Așa că opțiunile mele erau Turcia, Armenia și Georgia. Cunoșteam câteva persoane în Armenia și câteva în Georgia. Până la urmă m-am hotărât să merg în Georgia pentru că mai fusesem aici înainte de 2019 și-mi plăcuse. M-am simțit mai puțin comfortabil, subiectiv vorbind, în Armenia.

Părinții tăi au rămas în Rusia?

Da. Când am plecat din țară le-am spus că nu știu pentru câtă vreme voi fi plecată. Cred că ei și acum cred că mă voi întoarce curând. Încă mă mai întreabă „Când vii înapoi?” și-mi spun „Dacă nu găsești de lucru acolo, vino înapoi și ne descurcăm noi cumva”.

Mama mea vorbește [despre politică] la locul de muncă și cred că are acolo o comunitate mai deschisă, așa că e mai înțelegătoare cu mine. Când am plecat din Rusia, tatăl meu era mai critic [cu regimul Putin] decât e acum. În ultimii doi ani a devenit mai pro-război sau măcar mai puțin critic cu acest regim. Așa că nu vorbim de astfel de lucruri. Acum câteva luni, am încercat, pentru ultima oară, și mi-a tot spus despre dușmanii cu care ne războim. Am oprit discuția.

Unde te vezi în viitor, în Rusia, în Georgia sau altundeva?

Clar nu voi mai locui în Rusia prea curând. Nu cred că se va schimba situația în următorii 5 sau 10 sau 15 sau 20 de ani. Nu-mi plănuiesc viitorul cu Rusia în minte. În privința Georgiei, e foarte greu pentru persoane ca mine să primească drept de ședere permanentă sau cetățenie.

Nu am bani să-mi cumpăr proprietăți. Procentul celor cărora li se aprobă dreptul de ședere e foarte mic.

Cel mai mare e pentru cei care se căsătoresc cu un cetățean georgian, dar nu văd niciun voluntar. [Râde]. Nu voi putea locui aici la nesfârșit cu pașaportul meu rusesc. Până la urmă ori mă voi căsători aici ori mă voi duce la studii sau la muncă în altă țară.

Am citit într-un articol că refugiații ruși din Georgia își fac dosare cu documente care atestă că au fost persecutați ca să primească viză umanitară de la Germania. Este asta o opțiune pentru tine?

Nu. Nu am fost niciodată arestată. Și-n plus, în primăvara lui 2022 circulau tot felul de zvonuri cum că îți verifică telefonul la graniță, așa că, la fel ca mulți alții, mi-am șters toate pozele și mesajele legate de proteste. Așa că nu mai am cum să dovedesc că am participat la ele. Deci ori mă duc la studii, ori îmi găsesc o slujbă.

De când ești în Georgia, te-ai implicat în acțiuni civice sau politice?

Imediat după ce am ajuns în Georgia, am făcut voluntariat timp de vreo șapte luni. Se organizau concerte pentru întrajutorarea refugiaților și aveau nevoie de cineva să colecteze donații. Am mai lucrat ca voluntar și cu o organizație care ajuta ucranieni să scape din zonele periculoase. M-am oprit la moment dat pentru că eram în burnout.

Am început să mă educ un pic. Am audiat cursuri online despre istorie, despre post-colonialism, de-astea. Am participat și la protestele georgienilor din primăvara trecută împotriva legii „agenților străini”.

Georgienii au o istorie foarte complicată cu rușii. Care e atitudinea localnicilor față de tine?

Cred că depinde de la persoană la persoană. Mie mi s-a spus că arăt ca o georgiană — probabil pentru că nu sunt blondă. La început, când am ajuns aici, mi-era teamă să mă uit în ochii oamenilor pe stradă. Veneau o mulțime de ruși în țară și atmosfera era tensionată. N-am avut parte decât de vreo două incidente minore.

Odată când un om mi-a strigat pe stradă „Slava Ukraini!” și i-am strigat înapoi „Heroiam slava!” [„Glorie eroilor!” — n.red.] și n-a mai fost nicio problemă. Și a doua oară, voiam să cumpărăm ceva de la un tip și ne-a întrebat de unde suntem. I-am spus că suntem ruși. Ne-a întrebat de când suntem în Georgia. Dup-aia ne-a spus că suntem trădători pentru că am plecat din Rusia și nu ne-am luptat acolo.

De obicei, la începutul conversației, lumea se tatonează: „Ești împotriva războiului sau nu?” După câteva minute, oamenii se prind că ești o persoană ok. De câteva ori, după o astfel de conversație, unii mi-au spus ceva de genul „Să nu-ți fie frică. Nu te urâm pe tine, personal. Urâm statul rus”. Pentru că mulți ruși se scuză.

Nu iau personal acele graffiti [anti-ruși]. Înțeleg mesajul și le înțeleg sentimentele anti-Rusia.

Se poate vorbi de o alianță între organizațiile exilațiilor ruși și societatea civilă georgiană?

Nu, nu cred. Cred că o mare parte a societății georgiene și-ar dori să nu fim aici. Foarte mulți georgieni consideră că problemele lor interne sunt strict treaba lor și n-au nevoie de fundurile noastre imperialiste aici.

Înainte de Anul Nou, am luat parte la un workshop. Eram vreo 15 persoane, jumătate ruși, jumătate georgieni. Am discutat despre tot felul de lucruri timp de trei zile. La începutul workshop-ului am întrebat-o pe una dintre participantele georgiene dacă ea consideră că o colaborare între organizațiile noastre e posibilă. Și mi-a spus că nu vede nicio șansă pentru viitorul apropiat. Dar la sfârșitul workshop-ului, și ea și alți participanți georgieni au zis că vor să se mai gândească un pic la această propunere. Poate că va duce la ceva bun, dar nu cred că așa ceva e foarte răspândit.

70% dintre refugiații ruși din Georgia se tem de represalii din partea autorităților ruse și 29% se tem de represalii din partea autorităților georgiene. Ție ți-e frică?

Au fost cazuri în care disidenți ruși au fost răpiți din Georgia. Iar conducerea actuală a Georgiei este destul de pro-Rusia. Oligarhul Ivanişvili conduce guvernul din umbră. Vin alegeri și nimeni nu știe ce se va întâmpla.

Datorită faptului că nu sunt o persoană publică, cred că sunt destul de safe. Sunt alții, mult mai faimoși ca mine, care riscă primii arestul. Dar nu știi niciodată. Unii disidenți ruși din Europa sunt urmăriți sau li se supraveghează telefoanele.

Există ruși în Georgia care sunt pro-Putin?

Probabil că da. Cred că sunt persone care au imigrat aici din motive economice, nu pentru că se opun regimului putinist. Dar nu sunt vizibili. Nu-i văd.

Vorbești georgiana? Cunosc georgienii limba rusă?

Generațiile mai bătrâne vorbesc rusa. Generațiile mai tinere pot și ele de multe ori să vorbească rusa dar refuză s-o facă din motive etice. Eu n-am nicio problemă cu asta. Învăț georgiana, dar n-o vorbesc deocamdată. Când încep o discuție cu cineva, îl întreb dacă preferă să vorbim în rusă sau în engleză.

Georgienii protestează de luni întregi împotriva legii „agenților străini”. Cum vede un refugiat rus acest conflict?

Această lege e menită să distrugă opoziția și toate ONG-urile, făcând imposibil ca ele să primească finanțare din afara țării. Guvernul georgian spune așa: „Avem nevoie de transparență ca să știm de unde vin banii”. Dar au deja transparență, pentru că fondurile europene vin cu o grămadă de documentație și se poate vedea cine dă bani și în formularele de impozite.

Sunt 99% sigură că se vor folosi de legea asta așa cum s-a folosit și regimul din Rusia de ea: dacă nu-mi place de tine, ești „agent străin”. La început ești agent străin, apoi organizație indezirabilă, apoi susținător al grupărilor extremiste. Apoi pușcăriaș.

Am participat cam la 50%-60% din proteste. Mergeam câte trei, patru zile consecutive, apoi luam o pauză de două, trei zile, apoi mergeam iarăși, timp de o lună. Au fost mulți ruși la proteste. De data asta, față de anul trecut, am văzut o mulțime de georgieni care le-au cerut imigranților ruși să vină și ei la proteste. Unii erau pasiv-agresivi — „Dacă nu mergi la proteste ești om rău” — dar alții spuneau doar „Vă rog, veniți. Avem nevoie de ajutorul vostru. Acum înțelegem ce se întâmplă aici. Vă înțelegem și pe voi!”

Crezi că societatea civilă georgiană va reuși să oprească această legislație?

Am speranțe, pentru că nu cred că societatea civilă georgiană e similară celei ruse. Sunt culturi diferite. Aici cultura protestului este foarte dezvoltată. Chiar și copiii mici se joacă în stradă de-a protestatarul și polițistul. Cred că va fi important dacă protestatarii vor folosi și alte strategii, cum ar fi grevele.

Notă: Intervievata i-a fost studentă autorului acestui articol la un scurt curs online de Jurnalism organizat de către Universitatea Stony Brook din Statele Unite.