INTERVIU. Cristina Lupu, director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent: „Educația media, într-o lume ideală, ar trebui să fie predată ca disciplină obligatorie, de la grădiniță până la liceu”

Societatea civilă a jucat, de-a lungul timpului, un rol esențial în modelarea unui viitor mai bun pentru România. Prin programe care au pornit de jos în sus, actorii ei au demonstrat că transformarea durabilă vine din implicarea directă în comunități și din puterea exemplului. Fie că este vorba despre educație, implicare civică, mobilizare în situații de criză, dezvoltare economică, ONG-urile românești au contribuit la o Românie mai solidară și mai echitabilă. Această serie de articole pune în lumină poveștile unora dintre ele, evidențiind impactul lor asupra societății.

Un sprijin esențial pentru aceste organizații a venit din partea Romanian-American Foundation, care, prin investițiile sale în inițiative de lungă durată, a înțeles importanța unei implicări susținute pentru organizațiile care luptă pentru schimbare.

Însă poveștile care urmează reprezintă, de fapt, o mărturie a puterii pe care o au cetățenii atunci când se implică pentru binele comun.

***

Educație media, jurnalism, democrație, libertate de exprimare, inteligență artificială și „deep fake”. Acestea ar putea fi cuvintele cheie din discuția purtată cu Cristina Lupu, directorul executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).

În facultate, Cristina Lupu își dorea să se specializeze în comunicare politică, însă, în 2002, i-a ieșit în cale CJI. Sunt 22 de ani de atunci, timp în care a pus umărul la construirea unor programe de care democrația și libertatea de exprimare din România, așa cum le înțelegem noi acum, au o nevoie vitală.

Unul dintre aceste programe este cel de educație media, care vine la pachet cu niște cifre impresionante: 728 de profesori formați începând din 2017, care au lucrat la clasă cu aproximativ 120.000 de elevi. Putem spune că cel puțin 120.000 de tineri au avut șansa de a primi educație media, de a-și dezvolta gândirea critică și de a se imuniza, într-o oarecare măsură, față de tot mai agresivele manifestări ale dezinformării. În plus, informațiile oferite în cadrul activităților de multiplicare ale CJI au ajuns la peste 10.000 de cadre didactice și peste 240.000 de elevi din toate ciclurile de studiu.

Despre Programul de Educație Media al CJI, cofinanțat prin parteneriatul cu Romanian – American Foundation (prin programul Teaching Media Literacy), am discutat, pe larg, cu Cristina Lupu, care ne-a vorbit despre modul în care funcționează programul, dar și despre „fake news” și „deep fake”, despre implicarea părinților în educația media a elevilor, despre situația jurnalismului din România, despre diferențele dintre generații cu privire la vulnerabilității lor în fața dezinformării, dar și despre lucrurile pe care statul român ar putea să le facă pentru a dezvolta gândirea critică în rândul noilor generații.

Când și cum a început acest fenomen numit „educație media” și cum a început Programul de Educație Media al CJI?

Oficial, programul de Educație Media a început în 2016, când am început să ne gândim la media literacy dintr-o perspectivă strategică, să aflăm cum putem să facem mai mult decât ce făceam deja. În acel moment, Romanian – American Foundation (RAF) a venit la noi să ne întrebe ce am face dacă am avea o baghetă magică și cum ar arăta România în 2030, dacă noi am avea resursele să facem educație media.

Lucrurile au început, de fapt, mult mai în spate, deși nu le spuneam neapărat „educație media”. Noi lucrăm cu adolescenți de prin ‘98, când a avut loc prima școală de vară pentru adolescenți, care învățau jurnalism. Învățându-i jurnalism, într-un fel îi înveți și cum funcționează media, îi înveți și cum să înțeleagă conținutul media care ajunge la ei, îi înveți să devină și consumatori de media, nu doar producători de conținut. Deci, într-un fel sau altul, CJI face educație media de la înființare.

„Asta ar trebui să afle și profesorii noștri!”

Practic, sunt 26 de ani de educație media în spate. 

Da, cam așa. La acea vreme, nu făcea aproape nimeni educație media. Acum, încercăm, prin proiectele noastre, să dezvoltăm în rândul copiilor această înțelegere a modului în care funcționează mass-media. În ‘98 erau un alt tip de media, în 2024 vorbim de alte tipuri de media. Am continuat să lucrăm cu adolescenți. De foarte multe ori, în societatea civilă, acțiunile ONG-urilor sunt legate foarte, foarte mult de finanțare. Luxul de a avea un parteneriat strategic pe termen lung e nefiresc pentru ONG-uri. Așa că făceam educație media când aveam câte un proiect prin care puteam să facem educație media, lucrând foarte mult cu adolescenți. 

Adolescenții care veneau la cursurile noastre ne spuneau două lucruri: „e frumos că nu e ca la școală”, ceea ce este îngrijorător. Și în același timp, ne spuneau „asta ar trebui să afle și profesorii noștri”. Și după ce ne-au repetat de câteva ori „asta ar trebui să afle și profesorii noștri”, am început să lucrăm și cu profesorii. Am avut primele programe pentru profesori, mai susținute, mai structurate, prin 2014 și ele au pus baza acestui program mare de educație media pe care îl facem în momentul acesta. 

Fără jurnalism, democrațiile mor, pentru că jurnaliștii sunt cei care pun întrebări în numele nostru, trag politicienii la răspundere, se asigură că resursele publice nu sunt deturnate. Fără un public care să înțeleagă valoarea jurnalismului, nu ai cum să ai jurnalism, pentru că lumea o să zică: toți jurnaliștii sunt corupți, nu avem nevoie să plătim pentru jurnalism pentru că există conținut, se întrupează și apare pe internet. Nu ne dăm seama care este diferența între un influencer și un jurnalist. Sau dintre un politician și un jurnalist. Și în peisajul media românesc e destul de greu să faci diferențele. 

Așa că noi am început să facem media literacy și din această dorință de a ne asigura că jurnalismul va continua să aibă un public care înțelege de ce jurnalismul este important și-l protejează. Pe măsură ce rețelele sociale și companiile de tehnologie au început să fie din ce în ce mai prezente în viețile noastre, ne-am diversificat și noi lucrurile pe care le predăm în cursuri, vorbim și despre care ne sunt bias-urile și cum bias-urile influențează relația noastră cu informația care ajunge la noi.

Vorbim despre modelele de business ale rețelelor sociale, pentru că e important să înțelegem cum fac rețelele de socializare bani ca să înțelegem de ce ajunge informația la noi în felul în care ajunge. Pe măsură ce am început să discutăm mai mult de informare greșită sau de dezinformare, am început să abordăm și subiectele acestea la cursuri. Deci programul a crescut și lucrurile pe care le vorbim noi cu profesorii și cu copiii au crescut și prin realitățile care se schimbă în jurul nostru.

„O foarte mare parte din tot ce înseamnă educație media are legătură cu RAF”

Cum arată, în mare, Programul de Educație Media? Ca să înțelegem mult mai bine cum funcționează.

În cadrul Programului de Educație Media, noi lucrăm, de exemplu, cu universitățile cu care încercăm să dezvoltăm module de formare pentru viitorii profesori. De exemplu, avem module de educație media la facultățile de Jurnalism pentru ca ei, mai departe, să poată să predea educație media sau să înțeleagă de ce educația media este importantă. Dar în Programul de Educație Media, lucrăm direct și cu adolescenți, le creștem niște abilități prin care ei să se ducă mai departe și să le povestească colegilor lor despre anumite concepte de educație media.

Ce mai facem în Programul de Educație Media este că lucrăm cu alte ONG-uri mai mici pe care le învățăm cam ce am învățat și noi, iar ele, la rândul lor, fac mai ușor educație media cu tinerii de la ei, din comunități. Programul de Educație Media e umbrela tuturor acțiunilor noastre prin care creștem competențele de educație media la niveul întregii țări, iar Teaching Media Literacy este componenta programului prin care ne uităm doar la profesori. Teaching Media Literacy se uită la componenta prin care noi îi învățăm pe profesori să dezvolte competențe de educație media elevilor lor.

În programul cu Romanian – American Foundation (RAF), noi ne uităm un picuț și la facultățile de Litere care formează viitorii profesori. Într-un alt program cu RAF, pe care îl facem împreună cu FDSC, facem bucățica asta de training pentru ONG-uri. Deci, într-un fel sau altul, o foarte mare parte din tot ce înseamnă educație media are legătură cu RAF, pentru că ei ne-au ajutat să punem bazele acestui demers strategic de educație media și tocmai de asta noi spunem că RAF este partenerul strategic al CJI, alții fiind donatori sau parteneri pe părți mai mici din Programul de Educație Media.

RAF a fost cu noi încă de la început, în momentul în care noi am început să gândim acest program. Și RAF a pus și un pas în față, întotdeauna: „hai să vedem cum putem să ieșim din această idee, doar să formăm profesori, hai să vedem cum gândim strategic pe termen mai lung”. 

„Focusul nostru, în acest moment, este pe Limba și literatură română”

Ne-ați povestit despre profesori, în cadrul Programului de Educație Media. Ce competențe specifice își propune programul să dezvolte în cazul lor, al profesorilor? 

În cadrul programului, noi am dezvoltat un curs de introducere în educație media pentru profesori.
Acum, noi îl facem în principal pentru profesorii de Limbă și literatură română, pentru că echipa e mică și nu putem să lucrăm cu toate disciplinele, deși ar fi foarte important să putem face asta. Dar focusul nostru, în acest moment, este pe limba și literatură română și, din când în când, pe limbile străine, în special pe engleză. Și în aceste 60 de ore de formare, care sunt și față în față și online, în ritm propriu, noi îi învățăm pe profesori două lucruri: îi învățăm elemente de educație media și îi învățăm și cum să le introducă la clasă, în orele pe care le fac ei. Pentru că ideea este să le predea în orele de limba și literatura română ca parte a lucrurilor pe care ei le predau în fiecare zi, nu ca pe ceva separat.

Așa că noi, de exemplu, îi învățăm ce este libertatea de exprimare și de ce este ea importantă. Pentru că, dacă nu ai baza prin care înțelegi cum funcționează libertatea de exprimare și de ce este un drept fundamental și de ce e important să fie un drept fundamental, e foarte greu apoi să poți să explici dezinformare sau informare greșită sau diferența dintre fapte și opinii. Deci, avem această bază de libertate de exprimare. 

După aceea, vorbim un picuț despre jurnalism și despre cum se construiesc știrile. Nu pentru că vrem să-i învățăm pe copii să facă știri sau să devină jurnaliști, ci, învățând care este structura unei știri, copiii reușesc să o deconstruiască. În momentul în care se întâlnesc în viața lor cu un material jurnalistic, să înțeleagă mecanismele prin care informația ajunge la ei sau de ce informația ajunge la ei.

Mai discutăm cu ei despre fapte și opinii și de ce e important să ne uităm la fapte și de ce e foarte greu, în momentul în care suntem atât de învățați să ni se dea opinii pe post de fapte. Să facem diferența între fapte și opinii. Și asta merge foarte bine la limba și literatura română. 

Îi învățăm pe profesori cum funcționează mecanismele automate ale creierului, bias-urile și cum bias-ul de autoritate, de exemplu, ne determină să luăm anumite decizii. Ne uităm la tehnicile de persuasiune și vedem care sunt elementele prin care cineva încearcă să ne convingă să facem lucruri. Și apoi ne uităm la partea de misinformation, informare greșită, dezinformare sau informare malignă.

Și este important să nu vorbim doar despre dezinformare, ci să vorbim despre aceste elemente diferite care construiesc ceea ce experții spun „haos informațional”. Și apoi mai e o bucățică mică de câteva elemente prin care se verifică informațiile, tehnicile de verificare a informației, la ce ne uităm, cum putem să verificăm informațiile minimal, precum și o „bucată” de rețele sociale, despre cum ajunge informația la noi prin intermediul rețelelor sociale. 

„E ca un mușchi pe care profesorii și-l antrenează”

Cum este integrată programa de educație media în cea de limba și literatura română la clasă? Spuneați că nu sunt ore separate, însă ce se întâmplă, concret, în timpul orelor?

Când am pornit programul acesta, am făcut o analiză a competențelor pe care diferitele discipline trebuie să le sădească în elevi, ce trebuie să știe la final absolventul de liceu. Și am văzut că, într-o mare măsură, competențele pe care educația media dorește să le dezvolte la copii se suprapun cu competențele de limbă și literatură română. Conținuturile prin care faci asta pot să fie diferite. Dar, de exemplu, la clasa a IX-a, care are o programă extrem de bine calibrată din perspectiva noastră, profesorii fac și texte ficționale, dar se uită foarte mult și la texte de comunicare. De acolo, de exemplu, copiii învață despre textul jurnalistic, despre textul juridic și poți să abordezi cu ei, de exemplu, articolul din Constituție care vorbește despre libertatea de exprimare.

Pe lângă faptul că profesorul le predă elevilor, de exemplu, care sunt pe caracteristicile unui text juridic, discută și articolul despre libertatea de exprimare și vorbește un pic despre ce înseamnă libertate de exprimare. Sau, în momentul în care vorbești despre fapte și opinii, integrezi acest lucru foarte, foarte natural în momentul în care îi pui pe elevi să analizeze într-o bucată de text ce este fapt și ce este opinie. Și apoi poți să vii cu o bucată de consolidare de teorie, care să le explice copiilor cum pot ei să recunoască, și în afara textelor literare, fapte și opinii. Aici avem un ajutor fabulos din partea profesorilor cu care lucrăm și din partea formatorilor noștri, care sunt în mare parte profesori.

Ei vin cu exemple și cu metode de integrare în ce fac ei efectiv la clasă. Și dacă la început profesorilor li se păreau că această idee, infuzarea în disciplină, este ceva nenatural, pe măsură ce ei se obișnuiesc să facă asta la clasă, le devine natural, e ca un mușchi pe care ei și-l antrenează. Una dintre cele mai interesante ore pe care le-am văzut a fost susținută de una dintre profesoare, acum câțiva ani. În momentul în care vorbeau despre cronicari și despre limba română veche, ea a încercat să discute cu elevii despre cronicari versus jurnaliști și a întrebat: erau cronicarii jurnaliștii vremurilor lor? Aveau ei independență editorială față de domnitor? Într-un fel, poți să te duci în zone mai complicate de conversație și pe măsură ce cresc elevii.

„Educația media, într-o lume ideală, ar trebui să fie predată ca disciplină obligatorie, de la grădiniță până la liceu” 

Se poate plia educația media și pe alte discipline în afară de limba română?

Da. Noi am început cu mult mai multe discipline în 2017, primind 92 de profesori pe care noi i-am format. Erau de discipline diverse. Predau română, franceză, engleză. Tot ce înseamnă socio-umane, istorie, logică, psihologie, filosofie, toate disciplinele umaniste. Și găsești o multitudine de locuri în care poți să faci educație media. Gândiți-vă la chimie sau la biologie, în momentul în care poți să înveți bucăți de gândire critică și pliate pe subiecte pe care ei le predau în disciplina respectivă. Tocmai asta e și ideea. Educația media, într-o lume ideală, ar trebui să fie predată ca disciplină obligatorie, de la grădiniță până la liceu.

Da, e complicat să faci asta la un asemenea nivel, dar e important să poți să dezvolți aceste abilități în copii la discipline diferite, pentru ca ei să primească informații pe care să poată să le aplice. Și la chimie, și la biologie, și la date. De exemplu, unul dintre subiectele care mie îmi place foarte mult este ceea ce se numește „data literacy”. Cum te uiți la date și cum înțelegi un grafic, cum poți să fii indus în eroare voit sau din greșeală, prin intermediul unor grafice pe care nu știi să le citești. Și asta se poate face foarte ușor la matematică.

Cum este evaluat progresul profesorilor pe parcursul programului?

Noi ne uităm la câteva lucruri. Avem cursul, dar, după curs, nu-i lăsăm, nu terminăm formarea doar cu acel curs, pentru că din lunga listă de subiecte pe care le discutăm cu ei, lucrurile sunt copleșitoare. Adică, într-un fel sau altul, tu îi înveți pe niște oameni care nu sunt familiarizați cu aceste teme lucruri foarte noi și așteptarea că ei se vor duce la clasă și vor putea să le spună natural copiilor lor din prima e nerealistă. Așa că rămânem cu profesorii, pe care îi formăm într-o relație de mentorat, îi zicem noi, pe parcursul a mai multor ani, în care noi le oferim resurse suplimentare, facem întâlniri de comunitate la care ei pot participa și pot dezbate anumite subiecte, unde vorbesc despre cum să facă mai bine infuzare la clasă, sau le aducem experți care să le clarifice anumite subiecte sau să discute despre subiecte relevante în zona asta de educație media de la momentul respectiv. Parcursul lor e un pic mai lung. 

În continuare, există, în România, ideea că gata, profesorii au participat la un curs și asta este. Iar noi cu asta ne luptăm și încercăm să schimbăm direcția și această viziune. 

Așa că ei primesc un chestionar inițial, înainte să intre în curs, în care ne uităm la ce știu. La finalul training-ului, au un chestionar final pe care trebuie să-l completeze și ne uităm și la diferențe. Apoi, ei au de făcut un portofoliu destul de complex. Filmează la clasă două ore din care ne trimit secvențe pentru ca noi să vedem cum aplică ei la clasă lucrurile pe care le-au învățat în curs și cum fac infuzare. După aceea, îi vedem cum evoluează pe cei care participă la întâlnirile din comunitate și ne trimit informații despre ce fac ei la clasă, câte ore infuzează. Deci încercăm să păstrăm cu ei relația pe termen lung.

Însă profesorii, la rândul lor, cum pot să evalueze cât de bine au înțeles elevii conceptele de educație media? Progresul elevilor este cuantificabil în vreun fel?

Se poate. Profesorii pot aplica un chestionar inițial și un chestionar final la clasă, prin care să vadă unde sunt elevii la început și unde au ajuns elevii după infuzare. În momentul ăsta, noi am avut o primă iterație a chestionarului și acum lucrăm la o variantă după testare, să vedem cum putem să clarificăm numiți itemi din chestionar pentru ca rezultatele să fie mai corecte și mai cuprinzătoare, să ne spună nouă mai multe lucruri despre evoluția copiilor. 

„Ni se cere foarte, foarte mult, din rândul profesorilor, să «coborâm» și la gimnaziu”

Programul este adaptat în funcție de vârsta elevilor sau învață toți același lucru, indiferent că sunt în clasa a IX-a sau în clasa a XII-a?

Noi am început cu toate disciplinele și cu toți anii și am zis să facem și la a IX-a, să facem la a X-a, să facem și la clasa a XI-a.

Deci doar de liceu, fără școala generală.

Deocamdată, doar de liceu. Urmează acum să coborâm pe grupe de vârstă mai mici. Doar că ne-am dat seama că nu putem să construim noi atât de multe resurse. Așa că în ultimii ani ne-am focusat pe clasa a IX-a și am construit resurse pe care profesorii să le folosească la clasa a IX-a. 

Noi am început să lucrăm la liceu pentru că era zona la care ne pricepeam. Noi știam să lucrăm cu elevii de liceu. Dar ni se cere foarte, foarte mult din rândul profesorilor să „coborâm” și la gimnaziu, ceea ce este perfect onest și perfect adevărat, pentru că tinerii folosesc media de mult mai devreme. N-avem nevoie de educație media doar la liceu. Așa că ne aflăm în momentul ăsta într-un demers de a crea un curs care să poată să fi adaptat și la gimnaziu și, împreună cu o organizație parteneră care se numește Edumi, vrem să vedem cum putem să sprijinim dezvoltarea competențelor de educația media și la clasa a III-a și a IV-a, când copiii deja încep să stea mai mult pe internet și au nevoie de minime cunoștințe de educație media pentru a fi și mai în siguranță, dar și pentru a putea să înțeleagă mai bine ecosistemul în care trăiesc.

„Internetul este o resursă uimitoare. Important e să știi cum funcționează”

De la ce vârstă ar trebui să fie educați elevii în această direcție?

De la grădiniță. Eu cred că de la grădiniță, pe bucățele mici. Dacă noi le dăm copiilor acces la conținut media încă de când sunt mici, eu cred că ar trebui să primească educație media încă de la început. Exemplul pe care îl dau eu întotdeauna este legat de mersul pe stradă. În momentul în care lași un copil singur pe stradă, tu îl înveți cum să treacă strada, cum să se uite la semafor, cum să folosească trecerea de pietoni, pe care parte a drumului să meargă. Adică au niște minime informații pentru ca ei să poată să fie în siguranță și să poată să ajungă la destinație. Așa cred că trebuie să se întâmple și cu lumea asta media în care copiii trăiesc, au nevoie de un ghidaj pentru ca ei să poată să o folosească, atât în siguranță, cât și creativ.

Noi nu suntem în abordarea în care internetul, de exemplu, este doar bau-bau și în care vorbim doar despre pericolele de pe internet. Pentru că internetul este o resursă uimitoare, poți să înveți, ai acces la toată cunoașterea lumii, ai acces la instrumente, ai acces la oameni, poți să faci foarte multe lucruri bune, poți să mobilizezi comunități, poți să rezolvi probleme, poți să cunoști alți oameni. Ce e important este să știi cum funcționează, pentru ca tu să poți să folosești media, dincolo de lucrurile absolut simple pe care le facem pe internet.

„De foarte multe ori, părinții sunt extrem de panicați dacă la școală nu se învață doar pentru BAC”

Cum pot fi implicați părinții în procesul de educație media al copiilor?

Părinții, la rândul lor, trebuie să aibă educație media ca să poată să sprijine copiii. Încă de la început, când părintele este alături de copilul care primește pe mână un telefon sau primește acces la un telefon, să poată el să îi spună copilului câteva lucruri despre cum funcționează media. Ăsta ar fi un lucru ideal. În al doilea rând, unul din lucrurile pe care le-am observat noi lucrând cu profesorii este că, de foarte multe ori, părinții sunt extrem de panicați dacă la școală nu se învață doar pentru BAC. Avem această obsesie a învățatului pentru BAC, așa că, în anumite momente, părinții sunt cei care pot să fie o stavilă în momentul în care profesorul ar vrea să facă lucrurile pe care ei le consideră că nu au legătură cu învățarea pentru BAC.

Și cred că ăsta e un prim lucru pe care ar putea să-l facă părinții: să aibă mai multă încredere în profesorii lor și să nu meargă pe ideea că singurul scop al școlii este să ne pregătească pentru BAC. De fapt, noi credem că școala trebuie să ne pregătească pentru a fi cetățean. Și pentru a fi cetățean într-o lume care se schimbă foarte, foarte tare. Dacă noi îi învățăm pe copii doar să tocească niște comentarii, ei, la finalul celor 12 ani de școală, da, iau BAC-ul, dar acolo o să se încheie competențele lor de a gestiona lumea din jurul lor. Informațiile oricum se uită, mare parte dintre ele.

Și cred că mai  e ceva. Și tocmai de asta noi, acum, ne gândim la o continuare a programului de introducere în educația media, proiectul pe care îl facem cu Romanian – American Foundation, să-l extindem la mai mulți profesori, dar în același timp să creăm cursuri și produse educaționale care să fie puțin mai adaptate pe zona lumii digitale în care, vrând-nevrând, copiii și noi ne petrecem foarte mult timp.

Noi, la CJI, credem foarte mult că e important să înțelegem cum funcționează rețelele sociale, în contextul în care foarte mare parte din informația pe care noi o consumăm ajunge la noi prin intermediul lor. Pentru că dacă nu știi că pe rețelele sociale, de exemplu, informația îți este dată de un algoritm care se uită la ce ai mai consumat deja și că îți livrează informație care este din aceeași direcție, pentru că vrea să te țină acolo să-ți livreze publicitate, pentru că ei fac bani din acea publicitate la care tu te uiți, e greu să înțelegem poate de ce noi vedem doar un singur tip de informație și ajungem să credem că aia este singura informație validă și adevărată.

De asta încercăm să ne uităm la viitor și la cum putem noi să contribuim în pregătirea unor copii care să fie adulți pregătiți să gestioneze o lume despre care noi nu știm cum va arăta, că de fapt despre asta vorbim. Inteligența artificială schimbă atât de repede lucrurile, încât faptul că-i învățăm să memoreze e egal cu zero pentru viitorul lor și al nostru.

„Primul pas este să-i faci pe oameni să fie conștienți de această nouă realitate”

Pentru că ați menționat inteligența artificială: cum credeți că va schimba fenomenul „deep fake” industria media și cât de adaptat este Programul de Educație Media pentru „deep fake”? 

Programul de Educație Media se adaptează pe ideea de inteligență artificială, de materiale falsificate sau contrafăcute prin intermediul inteligenței artificiale. Dacă vorbim despre deep fake-uri, ne uităm la videouri care sunt făcute să pară realist că cineva face ceva sau spune ceva ce omul respectiv nu a spus sau nu a făcut. Asta este una dintre preocupările pe care le avem. Primul pas este să-i faci pe oameni să fie conștienți de această nouă realitate. Foarte multă vreme noi nu știam că fotografiile pot să fie editate. Deci, când am început noi cursul de educație media în 2017, predam în continuare bucăți din exerciții prin intermediul revistelor tipărite și la momentul respectiv exista un singur video deep fake care circula mai mult, acela în care Obama era pus să spună lucruri pe care el nu le spusese niciodată.

Șapte ani mai târziu, suntem în punctul în care avem materiale construite prin intermediul inteligenței artificiale aproape gratis. Și aceste deep fake-uri sunt la ordinea zilei. Aflăm cum oamenii sunt păcăliți să dea acces la conturile lor bancare folosind nu știu vedete, politicieni, pe primul ministru, guvernatorul Băncii Naționale, jurnaliști ale căror imagini au fost clonate și folosite în aceste tipuri de materiale. Deci e foarte important să-i înveți pe copii și pe adulți să știe că ele există. Apoi, educația media cred că trebuie, ca să poată să rămână relevantă, să te învețe cum să folosești rețelele sociale. 

Educația media are, din perspectiva mea, ideea că trebuie să te învețe să pui întrebări. Și trebuie să te învețe să pui întrebări fiind curios, întrebări la care chiar să vrei să afli răspunsuri, nu întrebări care să-ți confirme ce știi tu deja sau ce crezi tu despre lume. Cred că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face educația media: să te învețe cum să pui întrebări care să te ducă la informațiile relevante din toate punctele, din toate perspectivele. Cred că, dacă îi învățăm pe copiii să-și pună aceste întrebări, e posibil ca ei să fie mai bine pregătiți să se uite și la un material falsificat, un fake news tipărit, cum erau cele clasice, în care te uitai la ceva care copia o știre, dar și la un material de tip deep fake, în care cineva te invită să investești și să câștigi bani foarte ușor făcând investiția respectivă. Pentru că tu ți-ai antrenat deja mușchiul critic. 

Și cred că o altă provocare pentru care nici sistemul educațional și nici părinții nu sunt pregătiți deloc este problema deep fake porn-ului, pornografie realizată cu intermediul inteligenței artificiale, care este foarte ieftin de făcut, e gratis uneori pe anumite rețele și este extrem de prezentă și în rândul copiilor. Și putem să ne punem mâinile la ochi, noi, ca adulți, și noi, ca oameni care lucrează cu copiii, și să spunem că asta nu i se poate întâmpla copilului meu, sau să începem să vorbim cu copiii și despre asta. Și asta este o componentă importantă a amprentei digitale și a modului în care noi învățăm să ne gestionăm viața în mediul online. Provocările pe care noi, ca oameni, urmează
să le gestionăm sau pe care deja trebuie să le gestionăm sunt din ce în ce mai complexe. 

Practic, într-o eră digitală în care informația e la îndemâna oricui, putem spune că avem mai mult fake news decât în urmă cu 20 de ani?

Cu siguranță avem mai mult, dar avem și mult mai mult news. Acum, trăim într-o epocă de aur a informației. Avem acces la foarte, foarte multă informație. Da, când ai acces la foarte multă informație bună, ai acces și la foarte multă informație de proastă calitate sau contrafăcută. În urmă cu 20 de ani, era foarte scump să faci informație contrafăcută, fake news. Era scump să poți să pui în spațiul public o informație ca ea să circule mai departe, ca ea să ajungă la jurnaliști, ca ea să fie preluată de politicieni, de exemplu. Uneori, erau operațiuni speciale care durau ani. Acum, când ai rețele sociale, boți care-ți amplifică „misinformation”-ul sau dezinformarea în câteva secunde, amplitudinea procesul lui a crescut exponențial. 

„Cei mai vulnerabili sunt fie cei foarte tineri, ori cei peste 65 de ani”

Mulți oameni, în special tineri, trăiesc cu impresia că vârstnicilor le este mai dificil să deosebească o știre reală de o informație contrafăcută. Mă întreb, însă, dacă tinerii din România sunt mai înțelepți în a discerne adevărul de știrea falsă. Există diferențe între generații?

Există diferențe între generații. Mai e ceva: în România, noi nu am făcut studii pe vârstnici. E o parte a populației la care, în general, în România, noi nu prea facem studii. Asta e o altă problemă. Despre ce înseamnă relația cu fake news la tineri versus vârstnici, studiile din SUA (căci sunt niște studii care se uită la asta) spun că cei mai vulnerabili sunt fie cei foarte tineri, fie cei peste 65 de ani, dar și că partea de mijloc e totuși și ea susceptibilă la dezinformare. Doar că are, poate, un pic mai multe mecanisme să înțeleagă cum funcționează comunicarea în spațiul public. Tinerii și copiii au ideea că ei înțeleg tehnologia și se pricep să folosească tehnologia, ceea ce este adevărat. Ei știu să facă asta mai mult decât un vârstnic și decât mine, de exemplu. Dar ce nu știu ei sunt exact aceste principii de educație media pe care nu ai cum să le știi dacă nu te învață cineva cum arată ele. 

La vârstnici, lucrurile sunt mai complicate și din perspectiva faptului că tehnologia s-a schimbat atât de mult, încât este foarte greu să înțelegi de fapt cum mai arată lumea. Uneori, nouă ne e foarte greu să înțelegem și să vedem un deep fake și să înțelegem că acela este un deep fake. E foarte greu să faci diferența între ceva ce a existat și ceva care este inventat de la zero. 

Ce mai spun studiile, însă, este că la vârstnici mai apare o problemă legată de izolare și cred că asta, în România, este extrem de puternică. E o opinie mai degrabă decât o dată științifică, pentru că nu am văzut cercetări care să se uite la asta. În SUA, se vorbește despre faptul că vârstnicii nu mai au cu cine să vorbească. Uneori, copiii lor nu mai sunt acolo sau n-au timp, nepoții lor nu le vorbesc, nu le explică. Și așa că ei pot să cadă foarte ușor pradă teoriilor conspirației, de exemplu, sau unor campanii de targetare efectivă pe anumite teme și apoi să ajungă să le creadă, pentru că nici nu e cineva care să discute cu ei despre aceste lucruri. Sunt niște programe foarte interesante de educație media pentru seniori, despre care știm. Dar sunt mult mai puține decât cele pentru tineri, de exemplu.

„Există niște studii care spun că românii cred mai mult în teoriile conspirației față de alți europeni”

Cât ușor de manipulat prin informații contrafăcute sunt românii în comparație cu alții europeni? Suntem noi, românii, mai naivi decât alții?

Eu cred că noi toți, în momentul ăsta, suntem foarte ușor de manipulat. Cu cât înțelegi mai mult cum funcționează dezinformarea și manipularea, îți dai seama că dacă cineva știe s-o facă așa cum trebuie și apasă pe butoanele emoționale potrivite, fiecare dintre noi poate să pice pradă unui subiect care să-l inducă în eroare. Cu cât e ceva mai important pentru noi, cu atâta tindem să reacționăm mai emoțional, cu atât verificăm mai puțin informația și cu atât credem că știm deja cum stau lucrurile. Tindem să folosim doar informația care ne confirmă deja ceea ce credem și s-a văzut și în pandemie, s-a văzut și în cazul războaielor. În momentul în care vorbim despre subiecte complicate și delicate și complexe, oamenii sunt uneori foarte ușor de indus în eroare. 

Dar da, există niște studii care spun că românii cred mai mult în teoriile conspirației față de alți europeni. Acesta poate să fie un lucru important. În același timp, cred că mai important este că nu ține de faptul că suntem români, ci ține poate de faptul că în școală suntem mai puțin învățați să ne punem întrebări, ci mai degrabă să ascultăm experți care vorbesc. 

Noi am format 728 de profesori, ca să zic exact câți sunt ei până în momentul acesta. Nu sunt toți de la cele mai bune licee sau doar din orașele foarte mari. Avem profesori mulți care predau în licee tehnologice. Avem profesori mulți care predau în orășele mici, care lucrează cu copii care vin din medii diferite și din contexte de viață complicate și îi vezi că își doresc să adapteze lucrurile acestea pentru elevii lor. Noi, când facem selecția pentru curs, îi întrebăm „de ce ai vrea să faci cursul de educație media”, ca să putem să facem o oarecare triere. De exemplu, noi am lansat acum un nou call pentru o serie de profesori. Aveam, teoretic, 50 de locuri și în mai puțin de 48 de ore am avut 200 de înscrieri, deci există interes. În tura trecută, am avut 500 de profesori care s-au înscris pe 100 de locuri. 

Deci există interes pe subiectul acesta și primim mult următorul răspuns: vreau să înțeleg eu, ca apoi să mă pot duce să le explic copiilor mei, să fac orele de române mai interactive, mai interesante, dar și să-i pregătesc mai bine pe copii pentru lumea asta în care ei trăiesc. Deci vedem profesori care schimbă lucrurile. Și programul n-ar fi ajuns la 728 de profesori dacă doar noi am fi ținut cursurile de educație media. Avem formatori extraordinari care lucrează cu profesori și care dau informația mai departe. Sunt profesori pe care noi i-am format în primele generații și care acum dau informațiile mai departe către colegii lor. Și o foarte bună promovare a cursului nostru se face prin profesorii care au absolvit cursul.

Cealaltă întrebare este „de unde ați aflat de cursul nostru” și, de cele mai multe ori, răspunsul este „de la colegii din generațiile anterioare, care ne-au spus că este un curs serios, interesant, de la care afli foarte, foarte multe lucruri”. Și cred că asta vorbește foarte mult despre nevoia profesorilor de a avea acces la resurse care să fie relevante și interesante pentru ei. 

„Ministerul Educației, care susține programul nostru, trebuie să continue să investească în formarea profesorilor”

Cum credeți că statul român ar trebui să abordeze problema educației media? Cum ar putea ajuta factorii de decizie?

Aici avem diverse instituții care trebuie să facă lucruri. Ministerul Educației, care susține programul nostru, trebuie să continue să investească în formarea profesorilor. Adică e important să ai formarea profesorilor pe termen lung, ca ea să poată să fie scalabilă și să ajungi la un număr mare de copii. În momentul în care se gândesc noile programe și noile moduri în care educația se va întâmpla la liceu, de exemplu, să ne uităm la cum putem să dezvoltăm mai bine aceste competențe de educație media. Ele se găsesc, o parte dintre ele, în profilul absolventului care a fost adoptat de curând. Deci avem lucruri de la care putem să plecăm în ceea ce vrem să știe copilul care termină liceul. Noi, adică noi ca țară, nu noi ca CJI. Deci asta este în zona de formare, de resursă, de profesori, în construirea unui sistem educațional care să se uite un pic mai mult la competențele de gândire critică și la competențele care țin de educație media și de educație media digitală. 

Apoi, Consiliul Național al Audiovizualului, care are competență în zona de educare a publicului prin campanii, prin amendarea companiilor din audio-vizual care nu respectă legea, căci este și asta o formă de educație media, din perspectiva mea. În momentul în care sancționezi derapajele și încălcările legii, transmiți mesajul că acel conținut nu are ce să caute în spațiul public. 

La nivel local, autoritățile locale pot să pună la dispoziția școlilor bugete pentru formarea profesorilor în direcțiile acestea, pentru că noi investim foarte mult în tehnologie, de foarte multe, ori, ca stat. Cumpărăm calculatoare, dotăm laboratoare, dar nu e suficient. Ai nevoie ca oamenii să știe și cum să le folosească, nu doar tehnic, și să înțeleagă ce se întâmplă dincolo, în momentul în care ei ajung pe internet.

„Presa din România este într-un moment prost”. Dar „vorbim despre un cumul de factori care nu este ireversibil”

Pentru că ați pomenit mai devreme de CNA, de media: în ce măsură mai poate fi numită presa din România „a patra putere în stat” sau „câinele de pază al democrației”? Sunt două expresii pe care le întâlnim foarte des, dar mai cred românii cu adevărat în ele? 

Tocmai de asta este importantă educația media. Presa din România este într-un moment prost. E într-un moment prost din foarte multe puncte de vedere și de foarte mult timp. În același timp, ideea asta că nu mai există jurnalism în România este înfiorător de păguboasă.

Pentru că se transmite mesajul că și jurnaliștii onești care își fac munca în continuare, care documentează, care publică investigații, știri, interviuri, reportaje, ce fac oamenii acolo ca să ne țină informați, nu contează și nu este valoros. Și cred că asta ne afectează foarte tare, ne afectează uneori mai tare decât dezinformarea, poate, pentru că dacă punem eticheta că toți sunt la fel, înseamnă că nimic nu mai este bun, deci n-avem de ce să ne mai batem capul. Avem jurnaliști care în continuare își fac foarte bine meseria și dacă ne uităm la investigațiile care au fost publicate în ultima vreme, o să vedem că de cele mai multe ori aflăm despre lucrurile care nu funcționează bine în țara asta din materialele jurnalistice. Că nu e suficient e la fel de adevărat. 

Dar, dincolo de a le spune oamenilor că presa din România e „nașpa” sau presa din România este „cumpărată”, e important ca oamenii să înțeleagă de ce am ajuns aici, să înțeleagă de ce, dacă nu plătești tu, ca cititor sau ca urmăritor de conținut, pentru conținutul respectiv, altcineva o să plătească pentru conținutul ăla. 

Pentru că jurnalismul are nevoie de bani ca să existe. Și dacă tu nu plătești, „ăla” o să plătească. Și cel mai probabil, dacă „ăla” e foarte puternic și poate să-și impună agenda, el va decide, va reuși să impună agenda în defavoarea interesului public, de exemplu. Și de asta eu cred că educația media e important să vorbească despre lucrurile acestea, să le explice oamenilor de ce jurnalismul este și treaba lor. 

Și cred că noi, ca țară, avem o problemă cu jurnalismul și pentru faptul că noi ne-am oprit din a plăti pentru jurnalism. Și când vorbesc de plătit, mă refer și la o donație. Adică în continuare sunt foarte puțini oameni care dau bani pentru jurnalism. Sunt mai mulți decât acum câțiva ani, dar în continuare sunt foarte puțini, așa că masa critică e încă inexistentă. Asta este o parte de educație media pe care noi încercăm să o facem cu publicul. 

Este o paranteză lungă la întrebarea dacă mai avem jurnalism sau dacă jurnalismul din România mai este „câinele de pază”. Eu zic că da, doar că, uneori, câinele ăsta nu poate să latre, că-i mai mic. Sau că avem instituții de presă care iau bani de la partidele politice și care o fac în mod netransparent, iar noi nu știm ce din conținutul din spațiul public este material editorial tratat de un jurnalist sau este un articol de PR comandat de un politician, pentru că nu apare această defalcare în mod clar în publicația respectivă. Faptul că, la nivel local, autoritățile locale dau bani la presă și decid ce se întâmplă în anumite instituții de presă e la fel de adevărat. 

Dar, de fiecare dată, noi, când vorbim despre lucrurile astea și cu profesorii, și cu copiii, și cu cine apucăm să vorbim, discutăm și despre care-i contribuția noastră, cum putem noi să schimbăm lucrurile, cum putem să reacționăm în momentul în care un jurnalist este hărțuit în spațiul public, cum putem să-i luăm apărarea, cum putem să punem presiune pe politicieni, cum putem să contribuim cu 5 lei, cu 10 lei pe lună la a susține o instituție media care ne place. Cum putem să dăm poate mai mult la un moment dat. Sau cum putem să redirecționăm impozitul pe venit. Deci, într-un fel, încercăm să-i facem pe oameni să înțeleagă că presa din România arată cum arată nu pentru că este un dat al sorții, ci pentru că vorbim despre un cumul de factori care nu este ireversibil.

„Un ONG singur nu poate să rezolve o problemă atât de mare. E important ca și statul român să ofere resurse”

Ce planuri aveți vizavi de Programul de Educație Media? Ați pomenit, la un moment dat, de anul 2030, precum și de faptul că vreți să extindeți cursurile și pentru profesorii de gimnaziu. Ce mai aveți pe „listă”, pentru viitor?

Planul cu 2030 e așa. Când ne-am pregătit noi în 2017, 2030 părea foarte departe și era o cifră rotundă la care să ne uităm. Acum, 2030 e colea. Mai e foarte puțin până în 2030. Ce vrem să facem este să continuăm să ne adaptăm materialele și resursele și oferta de produse nevoilor care există. Căci cursul nostru este și el un organism viu. 

Pe măsură ce lumea evoluează, produci noi resurse pe care să le dai profesorilor, pentru ca ei să le folosească. Deci avem bucățica asta de furnizare de conținut, care e importantă pentru lista de furnizare de resurse. Apoi, ne interesează să vedem cum putem noi să contribuim mai mult. Una dintre direcții este poate ca acest curs să se mute, de exemplu, de la CJI la organismele de formare ale Caselor Corpului Didactic, iar ele să ajungă să dea cursul mai departe către profesori și noi să lucrăm cu Casele Corpurilor Didactice, pentru ca ele să învețe de la noi și să aibă metodologie și sprijin de la noi pentru a ajunge la mai mulți profesori.

Dezvoltăm acest curs de digital media literacy, într-un alt program, în care ne uităm la cum să continuăm acest program. Care sunt subiectele pe care nu poți să le abordezi, de exemplu, prin infuzare la Limba și literatura română și cum pot fi ele abordate, poate, printr-un opțional care să aprofundeze lucrurile. Ne gândim cum să „coborâm” la gimnaziu pentru a ne asigura că și copiii mai mici au acces la informații atunci când au nevoie. Ne gândim cum putem să continuăm să rămânem alături de oamenii pe care îi formăm prin resursele pe care le dăm. Un ONG singur nu poate să rezolve o problemă atât de mare. Tocmai de asta e foarte importantă întrebarea „ce poate face statul român”. E important ca și statul român să ofere resurse. Pentru că, dacă așteaptă doar donatorii privați și ONG-urile, bătălia e lungă. 

Dar, pe lângă asta, noi toți avem o răspundere, de la mediul corporate care poate să se uite la programe pe strategie, așa cum se uită donatori de tip Romanian – American Foundation, și să investească pe termen lung în programe de schimbare, până la profesori. Pentru noi, unul din lucrurile cele mai frumoase pe care le vedem este că profesorii, după ce au învățat ei să facă educație media de la noi se duc și schimbă impresii pe educație media și învață lucruri și de la alte organizații din alte țări și lucrează cu alte școli și văd cum ei fac educație media, la rândul lor. 

Deci, într-un fel sau altul, rolul nostru pe termen lung este să continuăm să sprijinim diversele demersuri și diverși actori care produc schimbare și care se uită la cum devenim noi niște cetățeni mai bine pregătiți să facem față unei lumi despre care încă nu știm cum o să arate.

Acest material este susținut de Romanian American Foundation și face parte din campania «Collective Actions – Learning from 15 years of RAF programs», dedicată organizațiilor partenere pe care fundația le sprijină și prin care realizeaza programe în România.