Interviu cu Șerban Iosifescu, fost președinte ARACIP: „O simplă creștere a salariului nu a influențat nicăieri calitatea educației, dar salariile de azi sunt sub limita de supraviețuire”

Sistemul de învățământ din România este în grevă de două săptămâni, iar negocierile dintre guvern și sindicate au eșuat în mod repetat. Ultima propunere a coaliției de guvernare, de mărire cu o mie de lei brut a salariilor personalului didactic și cu 400 de lei brut pentru personalul nedidactic, a fost respinsă de profesori și ceilalți angajați din Educație. 

Greva profesorilor are loc în contextul în care un profesor debutant ia un salariu net de aproximativ 2400 de lei, cu mult sub salariul mediu pe economie. Profesorii și sindicaliștii au cerut ca viitoarea lege a salarizării bugetarilor să stipuleze clar că salariul brut al unui cadru didactic cu studii superioare este egal cu salariul mediu brut pe economie. Cu tot cu impozitare, creșterea propusă recent de guvernanți ar fi fost de 585 de lei pentru cadrele didactice – încă departe de cei 4000 și ceva de lei pe care-i doresc profesorii. 

Educația a primit în 2023 un buget de doar 2,1% din PIB, deși legea stipulează de cel puțin 12 ani că învățământul ar trebui să primească un minimum de 6%. Pentru a afla de ce încă avem profesori atât de prost plătiți și un sistem de educație subfinanțat, PressOne a stat de vorbă cu Șerban Iosifescu, expert în educație şi fost președinte al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP). 

PressOne: De ce credeți că ezită guvernul să adopte măririle salariale cerute de profesori?

Șerban Iosifescu: Este o problemă sistemică și are mai multe dimensiuni, inclusiv una temporală. Este evident că revendicările legate de creșterile de venituri nu se pot realiza în cadrul bugetului de acum. Deci, din punctul ăsta de vedere, situația actuală, care a ajuns într-adevăr la o limită de nesuportat, nu își va găsi o rezolvare imediată. Și costurile vor fi din toate părțile, inclusiv la copiii noștri, inclusiv costuri politice imense pentru partidele aflate la putere, care nu vor reuși să tranșeze treaba. 

Chiar dacă liderii sindicali vor semna un acord, majoritatea cadrelor didactice vor fi dezamăgite și vor fi convinse, cum s-a întâmplat în foarte multe cazuri, că acordul respectiv fie nu va fi respectat, fie va fi dus în derizoriu prin alte măsuri luate de guvern. Din punct de vedere politic, cei aflați acum în coaliție vor suferi.

De partea cealaltă, dacă greva va eșua și liderii sindicali vor ceda în ciuda opoziției cadrelor didactice, va muri și mișcarea sindicală din învățământ. Istoric, problemele sunt multe. Prima este că întotdeauna cadrele didactice și sistemul de educație au fost la coada grilei de salarizare, a avut cei mai mici coeficienți de ierarhizare. Chiar dacă în legea inițială a salarizării coeficienții erau relativ echitabili, pe măsură ce s-a aplicat, unele categorii au beneficiat de măriri mai rapid decât altele. 

În cadrul educației nu s-au acordat toate măririle prevăzute de lege, dar pentru alții s-au găsit tot felul subterfugii, inclusiv acele sporuri de ecran, condiții, calculator, confidențialitate și alte sporuri inventate pentru categorii care au o pârghie mai lungă de presiune asupra guvernului.

Deci parte din problemă este că bugetul de anul acesta a prevăzut de la bun început prea puțini bani pentru educație?

Da. Și au apărut între timp alte mișcări revendicative. Lucru care, din punctul meu de vedere, reprezintă o trădare a sindicalismului în general. Oferă guvernului o scuză perfectă. Dacă și CFR-iștii, medicii, asistenții medicali și profesorii cer salarii mai mari, guvernul poate să spună „nu putem să dăm la toți, iar ca să nu nedreptățim pe nimeni, nu dăm la nimeni”.

Este posibil și ca anumite sindicate să obțină, de exemplu cele care au fost repartizate acum domnului Ciolacu, în timp ce alții să nu obțină. Și atunci PNL-ul să intre într-un offside imens aici, cu pierderi de voturi. Dacă ne uităm în UK, la laburiști sau în Germania, la social-democrați, vedem că sindicatele sunt asociate unor simpatii de stânga. Și e normal să fie așa. Dar acum, în contextul actual, s-ar putea să servească unor anumite interese politice. Mai ales că mai avem un an până la alegeri și partidele au început să-și dea reciproc la gioale.

Lăsând jocurile politice la o parte, cât de necesare ar fi aceste măriri salariale pentru sistemul de educație?

În 2014 a apărut un studiu comandat și susținut de UNICEF care se numește „Costul Investiției Insuficiente în educație”. Care a propus atunci o eșalonare a creșterilor investițiilor în educație, astfel încât să se ajungă în zece ani, adică până în 2024, la acel procent de 6% din PIB. 

Acest procent este confirmat de mai multe tipuri de studii făcute pe partea de finanțare a educației.

În primul rând, OECD a încercat corelarea rezultatelor la PISA cu investiția absolută în educație echivalată în dolari. Și s-a observat că până la un anumit prag, care este de 9000 de dolari/elev, există o corelație puternică între rezultatele la PISA și investiția în educație.

Dincolo de acest prag, corelația descrește rapid și puternic. Am făcut eu un mic calcul și acest 9000/capita ar reprezenta bani suficienți ca să asigure salariul de intrare în învățământ la nivelul salariului mediu pe economie. 

Acest lucru este confirmat și de alte studii, făcute tot de OECD, dar și de firma de consultanță McKinsey, care a corelat de asemenea salariile profesorilor cu rezultatele la PISA. Și s-a constatat că în țările OECD, salariul de intrare în învățământ este echivalentul a 70% din PIB-ul pe cap de locuitor. Țările cu rezultate foarte bune la PISA au acest salariu de intrare la nivel de 90% din PIB/locuitor pe an. 

Un alt calcul foarte simplu arată că salariul acela mediu, de 4000 de lei, dacă îl înmulțim cu 12 luni, înseamnă 48000 de lei, iar dacă împărțim la valoarea euro, iese 9000 și ceva de euro. Ăsta e salariul net. Dacă transformăm în salariul brut, ajungem la 14-15 mii, cât avem noi acum PIB-ul pe cap de locuitor. Deci cifrele astea, cu 6% din PIB pentru educație și cu salariul de intrare în învățământ la nivel de salariu mediu pe economie, sunt legitime și ok, confirmate de cercetări.

Noi de 12 ani avem o lege care spune că educația trebuie finanțată cum spuneți dumneavoastră, cu 6% din PIB. Totuși, aplicarea prevederii este amânată de la an la an. De ce?

În 2007 și apoi din nou în 2014-2015 se putea face un pact politic de creștere treptată a investiției în învățământ. Făcând la un moment dat un draft de politică publică pentru Răzvan Orășanu, am discutat cu mai mulți economiști, iar ei mi-au spus că este minciună pe față, dacă nu prostie, să spui că dacă anul ăsta ai 3% din PIB, la anul poți să dai 6% din PIB pe educație. Este o imposibilitate financiară.

Dar o creștere anuală estimată de diverși economiști la 0,3 – 0,5% din PIB ar fi permis ca în zece ani să se ajungă de la 3% la 6%. În practică n-a existat niciodată această creștere. Banii nu s-au dat în funcție de lege sau de nevoile sistemice, ci în funcție de masa financiară bugetară existentă. 

Mi-a povestit cineva din minister cum se face acea finanțare de bază, care se alocă per elev. Se duce directorul general de la direcția economică a ministerului să negocieze bugetul, ministrul de finanțe îi spune „știi, pentru educație avem suma asta”. Apoi suma se împarte la numărul de elevi și de aici rezultă finanțarea per capita. Nu este o finanțare pe nevoi, ci pe baza disponibilității. 

Nu a încercat nimeni să facă o politică publică reală de îmbunătățire a finanțării. Și nu neapărat ca toți banii să meargă pe salarizare. Iarăși este un fapt că cei mai mulți bani alocați pentru învățământ se duc pe salarii. Peste 90%. Au fost și perioade în care au fost 95%. Un buget este sănătos dacă maximum 80% din banii alocați sunt pentru salarii. Sistemul are și alte nevoi. 

Uitați-vă, de exemplu, la discuția care este acum despre acele vouchere de formare și pentru cărți. Guvernul încearcă să vândă o chestie care trebuia să se asigure prin lege. Formarea este un drept al salariatului.

Dacă citiți titlul șase din Codul Muncii, orice instituție publică este obligată să facă formare pentru angajați. Ea poate fi făcută din banii instituției dacă este o nevoie instituțională. 

Teoretic, banii sunt alocați prin acea parte din finanțarea de bază care se referă la achiziția de bunuri și servicii. Dar nevoile materiale – detergent, hârtie de xerox pentru examene, utilități, Internet – consumă cam tot ce este acolo, deși din banii respectivi ar trebui finanțată și formarea profesională și materialele didactice. Exact pentru ceea ce guvernul zice că s-ar da vouchere. Ei o prezintă ca pe un beneficiu suplimentar, deși era o obligație legală.

Dar concret, cum ar crește calitatea actului educațional dacă salariul de intrare în învățământ ar ajunge la nivelul salariului mediu pe economie?

Aici iarăși este nevoie de o politică publică. Vă dau exemplul Coreea de Sud, o țară care a progresat foarte mult și foarte repede la PISA. A avut o politică de control pe învățământul primar, inclusiv control salarial. Creșterea de salarii era așa, opțională.  Adică: ok, îți dăm cu 25% în plus la salariu pentru că la anul vrem să implementăm un curriculum nou la matematică. Și profesorii de matematică primesc 25% la salariu pentru că trebuie să învețe niște lucruri noi, să lucreze cu manuale și materiale noi, trebuie să meargă la formare. 

Și li s-a pus în vedere că în primul an nu e toată lumea obligată, puteau să opteze pentru treaba asta. Dar, încet, încet, în 2-3 ani, toți au trecut la curriculum nou, având inclusiv creșterea salarială. Care presupunea, printre altele, o monitorizare strictă, o evaluare făcută profesionist, nu cum se face acum la noi. 

Deci este nevoie de politici integrate de resurse umane. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar ăsta este adevărul: creșterea salarială trebuie corelată și cu alte politici de resurse umane, care se referă la recrutare, angajare, formare inițială, formare continuă, normare, evaluare continuă, evaluare periodică, promovare în carieră. Toate acestea trebuie integrate în politica salarială. 

O simplă creștere a salariului nu a influențat nicăieri calitatea educației. Nu au crescut peste noapte rezultatele la PISA sau la evaluările naționale dacă au crescut salariile profesorilor. Însă noi avem o situație mai aparte. Salariile respective sunt sub limita de supraviețuire. Dacă vă uitați la statisticile Eurostat, avem cea mai mare proporție a personalului angajat sub pragul de sărăcie. În alte țări, dacă te angajezi, de obicei ieși din sărăcie. Or, salariul la care sunt plătiți și profesorii debutanți, aproape de cel minim, nu asigură această supraviețuire. 

Și atunci ce trebuie făcut?

Aici trebuie o combinație de politici. Și treaba asta nu se poate rezolva sub presiunea grevei. Negocierile trebuiau începute acum 10 ani și azi am fi avut o soluție, dacă am fi avut și continuitate politică la nivelul politicilor publice pentru educație. Pe termen scurt, eu nu văd o soluție. Văd fie o radicalizare, cu posibilitatea de a îngheța anul școlar și toate acele consecințe de care se tem elevii și părinții. 

Vă dați seama, în învățământul superior vor intra foarte puțini elevi. Deci scad numărul de norme și banii în învățământul superior. Consecințele sunt foarte mari și vor afecta întreaga economie. Ori va exista o cedare din partea sindicatelor, care va avea din nou consecințe negative. Profesorii vor fi descurajați, își vor zice „dacă nici acum n-am reușit, înseamnă că n-avem nicio șansă, așa că mai bine ne cărăm sau mergem pe minima rezistență și căutăm meditații și alte surse de venit”. 

Dar dacă cedează guvernul?

Deși nu cred că este o soluție probabilă, cel mult se poate promite o eșalonare, cum s-a făcut și cu legea actuală a salarizării. Ca în bancul ăla, mai moare măgarul, mai moare împăratul, în doi ani de zile, când promitem noi că dăm salariul maxim, cine știe ce se întâmplă, nu vom mai fi noi la putere. 

Profesorii nu vor accepta o creștere pe termen lung, pentru că au fost înșelați de mai multe ori. Ultima lege a salarizării a fost încălcată pentru că măririle salariilor în învățământ nu s-au realizat conform graficului inițial. Nu cred că un termen prea lung ar fi considerat potrivit de către cadrele didactice, poate nici măcar de liderii de sindicat. 

Ar trebui, cred eu, cel puțin o promisiune că de la 1 septembrie se dă un 10% și de la 1 ianuarie încă un 15% la salariu. Dar aici iar, cum suntem țara caprei vecinului, o să sară ceilalți, că de ce se măresc profesorilor și lor nu. Situația este extrem de încurcată, nu văd o soluție cât de cât acceptabilă pe termen scurt, anul acesta.

De argumentele anti-grevă ce spuneți? Sunt voci care spun că profesorii nu merită măririle pentru că sistemul de învățământ este neperformant și produce „analfabeți funcțional” pe bandă rulantă. 

Este un subiect de care m-am ocupat foarte mult – evaluarea performanței. În general, noi nu avem un sistem de management al performanței pus la punct. Avem un inspectorat corupt, care nu vrea să aibă probleme, iar evaluarea profesorului și a școlii se face foarte superficial. Inspecțiile se fac așa, în dorul lelii, se lasă cu niște recomandări, dar nu sunt urmate de obligarea celui inspectat la măsuri de îmbunătățire. 

Dar profesorul nu-și face treaba și pentru că nu i se cere să o facă ca lumea. Există și o problemă cu autoritatea legală pe care o are. În prezent, părintele a cam încălecat profesorul. Vine cu cereri nerealiste și profesorii și școlile cedează ca să nu aibă scandal, să fie liniște. 

Dacă vă uitați pe regulamentele școlare din SUA, Anglia, Franța, Germania, veți vedea că părintele este supus unor reguli draconice în privința participării și relațiilor cu școala. În Anglia, dacă copilul lipsește o zi, este înștiințat părintele. Dacă lipsește încă una și încă una, în a treia zi vine poliția la el acasă. Nu cu represalii, dar se face o mini-anchetă socială în familia respectivă.

De asta spun, nu poți avea o rezolvare doar pe creștere salarială, ca să aibă și efect, să aibă și impact. Este o încrengătură de factori și de elemente care au dus la situația actuală și care fac aproape imposibilă rezolvarea problemelor din învățământ.

Un alt argument folosit împotriva profesorilor este că lucrează puțin și au vacanțe mai mari decât alte categorii profesionale. Dumneavoastră cum vedeți treaba asta?

Am lucrat 13 ani ca profesor, inclusiv ca director de școală. Soția mea este în aceeași școală de 37 de ani. Și văd că lucrează acasă. Nu e vorba doar de orele pe care le petreci la școală. Câteodată o apucă ora 5 sau 6 lucrând. 

Apoi, alt aspect e sănătatea mintală. S-au făcut anchete în alte părți, la noi nu interesează pe nimeni treaba asta, dar bolile psihice sunt mult mai frecvente decât în alte domenii de activitate. În Franța, de exemplu, o anchetă în acest sens a arătat că 25% dintre profesori au probleme de sănătate mintală. Noi nu avem niciun sistem de susținere a sănătății mintale a profesorului. 

Este o muncă epuizantă, mai ales când vârsta elevului este mică. E o chestie care se știe de 80 de ani, că profesorul trebuie să fie cu atât mai calificat cu cât vârsta copilului este mai mică, pentru că modul lui de gândire este mai diferit de al adultului. Până în clasa a șasea, a șaptea, a opta, nu poate gândi abstract, trebuie să-i oferi demonstrații concrete. 

Ce efecte pozitive ar avea o creștere de 10% anul acesta, așa cum propuneați dumneavoastră? Ar atrage sistemul personal mai calificat?

Pentru anul acesta e târziu. În general, prestigiul social al profesorului este în cădere liberă. La asta au contribuit și mass-media și social media, care au popularizat niște cazuri individuale care nu sunt reprezentative. Chiar și acolo unde sunt probleme, s-ar rezolva cu sistemul de monitorizare de care vă spuneam.

Am lucrat vreo 10 ani în proiectele UNICEF, care nu se ocupă de școlile de fițe din centrul orașului. Am fost în școli amărâte în care oamenii efectiv își fac treaba. M-am dus neanunțat în unități din Bacău, chiar înainte de începerea școlii, și în toate am văzut directori, profesori și părinți care zugrăveau școala, ștergeau băncile, spălau pe jos. Când a început școala, căutau să facă rost de material didactic și primeau cu multă recunoștință materialele date de UNICEF. Mai ales în școlile amărâte, pe care nu le ascultă nimeni și nu le vede nimeni, chiar se face treabă. Poate mai mult decât cele de fiță.