Interviu. Drumul donațiilor din România peste granițe, la ucrainenii prinși în război

La aproape un an de la începerea războiului din Ucraina, România poate contabiliza ajutorul umanitar pe care îl acordă țării vecine. Statul român a acordat o serie de facilități refugiaților ucraineni, ajutoare financiare (o mare parte decontate din fonduri europene puse special la dispoziția României), unele companii private au contribuit la rândul lor, iar oamenii au făcut donații către organizațiile neguvernamentale care s-au implicat.

De la începutul agresiunii militare ruse împotriva Ucrainei, în jur de 4,8 milioane de cetățeni ucraineni au cerut o formă de înregistrare sau protecție în state membre ale Uniunii Europene, evaluează Națiunile Unite. În România au rămas în jur de 80.000 de persoane, conform datelor oficiale.

La începutul anului, ONU atrăgea totodată atenția că strămutările forțate sunt în creștere în Ucraina, în vreme ce numărul refugiaților interni, rămași blocați între propriile granițe, este de aproape 6 milioane. 

O parte din asistența umanitară din România a fost direcționată spre Ucraina, situație în care ONG-urile autohtone au trebuit să se adapteze și să învețe din mers cum să ajute. Birocrația vamală a fost și rămâne principala piedică, situație în care statul român nu reușește încă să își asume măcar un rol de coordonare sau logistică, crede Sorin Ioniță, de la Expert Forum.

„Ar trebui să ne luăm mai în serios ca țară inclusiv misiunea de a face asistență umanitară” în alte părți, afirmă Sorin Ioniță. Cunoscut mai degrabă ca un think tank, Expert Forum a dus peste 20 de transporturi cu ajutoare umanitare în Ucraina, de la începerea războiului.

PressOne l-a întrebat pe Sorin Ioniță cum decurge întregul proces. 

Sorin Ioniță / Expert Forum: Experiența noastră e în evoluție, ca experiența multora, de altfel. Când a început nebunia în februarie anul trecut, toată lumea a sărit să ajute în primul rând la graniță. Ne-am prins repede că există suficientă mobilizare și ajutor pentru refugiații care intră în România. În schimb, probleme mari rămâneau în Ucraina, unde sunt probabil de zece ori mai mulți refugiați interni.

Vrem să documentăm în continuare realitățile dure ale războiului din Ucraina și provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

Acolo resursele erau mult mai puține. Și atunci s-a pus problema „cum să începi să duci în Ucraina lucruri de care este nevoie?”. Vorbim de lunile de început, după februarie 2022, când granițele erau blocate. Nu avem foarte multe puncte de frontieră cu Ucraina oricum, iar vama Siret a devenit atunci celebră și multă lume ducea ajutoare umanitare pe acolo.

Din fericire, acum câțiva ani s-a făcut bacul de la Isaccea la Orlif, care intră direct în Ucraina, că până acum câțiva ani nu exista nici ăsta. Și pe aici s-au putut duce lucruri direct către Odesa. 

PressOne: Ați cumpărat anumite lucruri pentru ucraineni sau v-au fost donate? 

S.I.: Mai mult bani decât ajutoare, ca să poți răspunde direct la nevoile lor. Să cumperi lucruri în funcție de listele pe care le trimiteau ei. Depinde cine ce contacte a avut în Ucraina. Noi eram deja prezenți acolo: lucrasem ani înainte și aveam prieteni, aveam contracte în administrația publică locală și cam așa s-a lucrat. Oamenii de acolo trimit liste cu ce au nevoie. Încerci să faci rost de ele aici și să le cari dincolo.

PressOne: E un proces care continuă și astăzi? 

S.I.: Da. Tot timpul. Nevoile sunt mari, sunt undeva la 4-5 milioane de refugiați interni în Ucraina. Oameni care au fugit din est către vest și care s-au strâns în zone apropiate de granițele României. Ori în regiunea Odesa, la sud, ori în Cernăuți sau în Liov. 

PressOne: Cum s-a modificat lista nevoilor? Cum arăta la început și ce s-a adăugat pe ea?

S.I.:  Lista nu s-a modificat foarte mult. În schimb, birocrația s-a înăsprit între timp. Pe undeva este normal. E nevoie să faci hârtii ca să poți duce lucruri chiar de primă necesitate în Ucraina, pentru că și ei trebuie să țină o anumită evidență a ajutoarelor și o trasabilitate.

E suficient un singur scandal, că s-au mânărit, furat sau vândut ajutoare acolo, ca să submineze toată această atmosferă de bunăvoință pe baza căreia lumea donează.

Este de înțeles, însă asta nu ne face viața mai ușoară. Cred că nimeni nu avea mare experiență în România cu asistența umanitară peste hotare. Am devenit mai realiști. 

PressOne: Ce presupune birocrația? Ține de Ucraina, România sau este de ambele părți?

S.I.: E de ambele părți, dar în special în partea ucraineană. La esență, sigur, treci niște lucruri prin vamă. La început le mai duceai, pentru că era emoția mare. Acum trebuie să ai liste ștampilate, bilingve, trimise de acolo. Le traduci în română, apoi le refaci aici, cu facturi atașate. Trebuie să vezi ce incluzi, ce materiale.

PressOne: Dați-mi un exemplu de ajutor umanitar care presupune multă birocrație. 

S.I.: Medicamentele. Produse cu valoare mare și cu volum mic, ca să merite să le transporți cu mașinile și să fie de folos. Trebuie să te uiți ce este omologat în Ucraina: dacă medicamentul respectiv nu e pe lista din Ucraina, nu prea poți să-l duci. 

Și apare și partea de logistică. Trebuie să găsești mașini, apoi să le împachetezi, dacă sunt lucruri mai voluminoase, adică materiale sanitare sau lucruri pe care le-am dus în cămine de bătrâni sau în cămine de copii. Ucrainenii încă mai au genul acesta de orfelinate, unde sunt mulți copii mici la un loc. 

Și acolo le trebuie de toate, de la pampers până la baby formula (n.r. lapte praf pentru sugari). Acestea sunt volume mari. Cum le împachetezi? De unde iei dube? Cum le duci, cum le pui pe paleți? Unde e motostivuitorul? Vă dați seama ce înseamnă pentru un ONG românesc, care n-a avut prea mare treabă cu chestiile astea. 

PressOne: Cum se face trecerea graniței, din moment ce sunt și-așa destul de puține puncte de trecere a frontierei? 

S.I.: Mergi cu mașina de la București până acolo sau le treci în vamă pe altă mașină. Dar șoferii ucrainieni, bărbați de vârstă activă, nu pot ieși din țară. Și atunci trebuie să vezi cine poate să conducă o mașină care să vină din Ucraina.

Sunt tot felul de probleme de logistică, plus hârțogărie. Noi am fost mulțumiți, recunoscători celor care au donat bani. Am cumpărat de toți banii lucruri, însă anul de război ne-a mâncat zilele.

Au fost nopți petrecute făcând aceste hârtii. E și asta o formă de voluntariat, însă foarte frustrant. 

PressOne: Care sunt instituțiile din Ucraina cu care discutați sau care vă impun această birocrație?

S.I.: Trebuie să ai hârtiile în primul rând când treci prin vamă. Apoi, la ei este decretată legea marțială, așa că sunt puncte de control din loc în loc pe șosea și orice transport poate fi verificat, inclusiv de-ale lor. Până aici, e normal să ai niște documente însoțitoare. 

Nu e suficient însă să fie în română. Trebuie să le ai și în ucraineană, ceea ce nu e mereu ușor. Și atunci rezolvăm pe email sau le facem direct în limba lor. Ștampilăm și atașăm facturi traduse. Dacă traversezi prin partea moldovenească, că sunt și pe acolo niște rute de transport, apar alte belele, pentru că mai treci printr-un rând de vămi, cu alți vameși și alte proceduri.

Și, din nou, dacă ai medicamente, trebuie să vezi dacă apar pe listă în Moldova. Dacă nu, ți le confiscă la vamă. 

PressOne: Au existat astfel de situații, în care să fie confiscate lucrurile la graniță?

S.I.: Nu, din fericire. Noi ne-am pregătit de la început și am fost tot timpul în contact cu ucrainenii. De altfel, ne-am chinuit să răspundem punctual la cererile lor. Deci nu să trimitem lucruri așa, aiurea în tramvai, ci să răspundem unor nevoi exacte.

Când am trimis prin nord, prin Siret și Cernăuți, le-am dus până la gară în Cernăuți și acolo le-am pus mai departe în tren. Din fericire, în Ucraina trenurile merg și s-au preluat în puncte de dispecerat.

Sprijinul umanitar a ajuns la destinație și cu ajutorul colegilor ucraineni din ONG-uri sau al unor oameni pe care îi cunoșteam personal. Lucrurile au ajuns până în zona de front, la Izium, la Bahmut, la populația civilă de acolo și chiar la Armata Teritorială.

Și cei care stau și păzesc au nevoie de lucrurile cele mai banale, de exemplu, pansamente sau medicamente generice. Au nevoie de aspirină sau de paracetamol. 

PressOne: În martie, la scurt timp după începerea războiului, statul român a trimis ajutoare umanitare eliberate din Fondul de Rezervă, în principal corturi și medicamente, în valoare de 80 de mii de lei. Alte alocări de bani s-au făcut pentru refugiații de pe teritoriul României, iar ajutorul umanitar pentru cei rămași blocați în Ucraina a părut că s-a diminuat în intensitate. Putea așadar statul român să facă mai mult? 

S.I.: Eu cred că da, dar mi-e greu să judec. Au fost niște sincope la început. Noi am încercat să cooperăm cu instituțiile de stat chiar din prima zi. Nu s-a putut. Dacă puneai ceva la ei în depozite, nu mai puteai să scoți. Ei nu puteau să treacă peste graniță, că nu aveau nu știu ce mandat. Și atunci am lăsat-o baltă. 

Am mers numai pe calea privată și cooperare cu ONG-uri de la noi, din Rădăuți și de la ucraineni. Iar acolo, la destinație, cu autoritățile lor locale. De exemplu, Consiliul Raional Odesa. Pentru noi a fost și este un partener. 

Sunăm și în weekend, ne trimit lista cu nevoi. Discutăm cu ei, știm deja punctul de primire, cine preia ajutoarele și unde ajung.

Primim apoi poze de la destinație cu beneficiarii, ca să se vadă că au ajuns lucrurile acolo unde trebuie și eventual să poată fi arătate celor care ne-au donat bani. 

PressOne: Statul român nu a putut să elibereze un depozit, într-o situație excepțională. Dar unele autorități locale au părut ceva mai rapide, cel puțin la început. 

S.I.: Au fost cazuri și cazuri, dar unele autorități locale s-au mobilizat, într-adevăr, foarte repede. Asociația Comunelor din județul Tulcea a organizat un depozit lângă Tulcea, a închiriat o hală privată. A fost o inițiativă foarte bună, atunci, în primele săptămâni, pentru că puteai să duci acolo lucruri cu țârâita, să le strângi, să faci un pachețoi mare pe paleți. Să se pună apoi într-un TIR care să treacă cu bacul și astfel se câștiga în eficiență. E adevărat, la Tulcea există o minoritate ucraineană, oamenii s-au mobilizat altfel și de depozitul respectiv ne-am putut folosi cu toții. 

Când s-au grupat și s-a făcut un camion, au fost trecute dincolo cu hârtie, cu parteneriat de la Asociația Comunelor Tulcea către administrația de raion din Ismail. Ajutorul umanitar a fost preluat în depozitul lor, deci totul a fost trasabil.

Asta mi se pare important. Îi zicem tot birocrație, dar uneori e nevoie de ea, pentru că altfel ar fi apărut suspiciuni. Lucrurile au fost totuși ținute sub un oarecare control, în ciuda faptului că e haos în Ucraina.

PressOne: Ați vorbit de medicamente și de lucruri de strictă necesitate. Există însă o cerere urgentă de generatoare de curent electric din partea Ucrainei, formulată inclusiv către statul român. De ce nu se concentrează ajutorul umanitar și în această direcție?

S.I.: Noi nu avem puterea să facem așa ceva. Nici logistica de transport și nici banii necesari. Poate luam unul-două și apoi mai mult ne-am fi chinuit să le transportăm, fără a fi eficienți în vreun fel. 

În privința generatoarelor cred că e nevoie de un efort mai mare și de un lanț logistic mai important. Trebuie să duci câteva tiruri odată, până la autoritățile locale de acolo, care apoi să le împartă după nevoi: școli, grădinițe, spitale. În aceste condiții ar fi normal să se implice statul.

Noi rămânem la sfera de ONG mic, în partea de activism rapid.

PressOne: Care e valoarea donațiilor pe care le-a primit Expert Forum pentru Ucraina? 

S.I.: Totalul asistenței noastre, respectiv cât am rulat noi într-un an de zile, e undeva spre două sute de mii de euro. Peste 20 de transporturi. 

PressOne: Cum donează românii pentru Ucraina, la un de război?

S.I.: Nu avem o privire generală, dar mie mi se pare că s-a trecut de la un stil de donație mică, emoțională, de impuls, pe tipul retail, cum a fost la început, către sprijin mai sistematizat și mai instituționalizat. Nu e rău că se întâmplă așa, pentru că le pot primi și gestiona și ei mai ușor acolo.

PressOne: Și atunci principalul donator e omul de rând, statul sau mediul privat?

S.I.:  Anul trecut au fost și-și. Au donat mulți oameni, a donat și diaspora, dar am avut contracte de donație și cu firme. Sau au donat bunuri precum materiale și conserve în cantități mari, direct din depozitele lor. 

PressOne: Cum evaluați în concluzie ajutorul umanitar din partea României, pe parcursul întregului an de război?

S.I.: Sunt mai multe Românii. România mică, privată, a cetățenilor. O Românie care a sărit imediat din papuci și s-a dus la graniță să ajute. Și pe urmă a donat, a colectat, a făcut ce i-a stat în putere. 

Este și România instituțională, în care n-aș vrea să dau cu piatra, dar senzația este că s-a mișcat mai greu. Și că, dacă nu o împinge cineva, nu mișcă. 

Nu mi se pare că îi e foarte la îndemână să coopereze de la egal la egal cu instituțiile din Ucraina. Ca dovadă că atunci când un primar pune în sfârșit mâna pe telefon și sună se creează o relație. Și eu cred că lucrurile acestea sunt foarte importante în timp, inclusiv pentru ce va fi după război: ca instituții din România să aibă parteneriate acolo. 

La nivel de instituții centrale, lucrurile stau însă destul de rigid. Nu vorbesc de partea militară. Mă refer la partea de ajutor civil, unde stăm destul de subțire și de stângaci.

PressOne: Și la nivel de comunicare publică?

S.I.:  La nivel de comunicare publică e tratată ca o chestiune diplomatică. „Să se ocupe Ministerul de Externe, să ne spună ce se mai discută cu Ucraina” și în general ne mai enervăm cu legea minorităților. În rest, n-am văzut alte instituții românești care să vorbească despre Ucraina. Nici măcar Președinția sau Guvernul.

N-avem un chip, o persoană care să coordoneze asistența și dialogul, dincolo de relații diplomatice. Să știi care e omul, la cine să suni.

Acum câțiva ani România și-a creat o agenție similară cu USAID. Adică o agenție de asistență externă. Se cheamă Ro-Aid. Finanțează proiecte mici și nu cred că auzit cineva cu adevărat de ea. 

E mică și rigidă. Nici măcar în Republica Moldova nu știu câte chestii utile face. Există așadar o agenție, Ea avea un alt profil, e adevărat, dar, ca dovadă, nimeni nu și-a pus problema să o adapteze, după începerea războiului.

Am ratat 2022. Puteau să o prioritizeze și bugeteze pentru 2023 și să facă din ea un sistem de suport. În primul rând să afle românii că există o asemenea agenție, să se adreseze acolo când vor să ajute Ucraina, iar ei măcar să coordoneze, dacă bani prea mulți nu sunt.

Dar nu cred că și-a pus cineva problema. Iată, pot fi multe forme de suport, doar că statul român nu e obișnuit să facă așa ceva. Asistența externă nu e în tradiția noastră. Noi am rămas în cadrul mental că suntem mici și săraci, să vină alții să ne dea nouă. Când de fapt România este o țară mediu spre superior dezvoltată ca PIB per capita. 

Ar trebui să ne luăm mai în serios ca țară, inclusiv misiunea de a face asistență umanitară, în regiune sau chiar în Africa, pe termen lung, de ce nu? 

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.