Interviu. Miruna Berescu, directorul festivalului de film Anonimul: „În 20 de ani nu am avut nici măcar un singur incident care să implice protecție și pază, niciun scandal. Publicul nostru e diferit”

Încă de la prima ediție, Miruna Berescu a fost Directorul Festivalului de Film Independent Anonimul, care a împlinit anul acesta 20 de ani. La capătul lumii, la Sfântu Gheorghe, un loc de o frumusețe – fără exagerări – paradisiacă, Anonimul s-a integrat firesc aici, devenind de-al locului, un eveniment mic în comparație cu altele, dar cu o personalitate aparte – una teribil de relaxată, o detensionare completă între un film, o plimbare cu barca sau la plajă și, bineînțeles, un storceag de sturion. 

Ediția cu numărul 20 a avut-o invitată specială pe regizoarea de film japoneză Naomi Kawase, cu o selecție de filme de la festivaluri precum Cannes, Sundance, Berlin, Rotterdam sau Locarno și cu câteva filme românești excelente.

S-au putut vedea acolo Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, în premieră, ultimul film al lui Radu Jude, o nebunie de film despre nebunia lumii în care trăim; Arsenie. Viața de apoi, documentarul în formulă inedită al lui Alexandru Solomon – cu care vom publica în curând și un interviu; Între Revoluții al lui Vlad Petri, o poezie de film între revoluția din Iran și cea din România sau De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin, despre poeta Nora Iuga. Festivalul a fost deschis cu filmul Kidnapped, al lui Marco Bellocchio, despre cazul real al unui copil evreu răpit de Biserica Catolică. 

Lucrezi cu Anonimul încă de la prima ediție. Suntem la numărul 20 și, o să spun un clișeu, e o viață de om. Cum a început și cum a crescut festivalul?

E un eveniment de aducere împreună Anonimul, în care toată lumea stă aici, comunică, se conectează. Noi suntem oricum împotriva covoarelor roșii în general, dar aici chiar nu ar funcționa deloc, nu e locul. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează. Ne ajută dacă donezi acum.

A început de la ideea președintelui Fundației Anonimul, Sorin Marin. Venea de mult timp aici, știa și iubea locul. Acum 20 și ceva de ani nu era atât de multă lume care să știe ce înseamnă Sfântu Gheorghe, cât de special și cât de deosebit. Și s-a gândit, nu știu cum, intuitiv probabil, cât de bine ar funcționa un astfel de festival aici. 

Noi am am respectat, de fapt, ce ne oferă locul ăsta. Și așa cumva am navigat și noi, după aceea, de la prima ediție, să vedem, să găsim modalitatea cea mai bună de a ne împrieteni aici. Vorbim de noi, de public și de loc. 

Și cum v-ați integrat în comunitate? Că mă gândesc că n-a fost ușor la început. Mergând de mult timp în Deltă, am văzut comunități izolate, mai închise, în care lucrurile au legea și ritmul lor. Cum ați reușit să pătrundeți? 

Așa a fost și cazul nostru. Și evident că aici chiar e o comunitate foarte depărtată, e izolată. Sunt ierni întregi în care ei rămân izolați câteva luni, atunci când Dunărea îngheață. Știu că viața lor aici e grea. Pot doar să intuiesc, de fapt, cum stau lucrurile, pentru că, evident, nu ne putem pune în locul lor.

Inițial n-a fost foarte simplu. Nu știu dacă e neapărat pentru că comunitățile de genul acesta sunt închise, cât că e destul de greu și durează mult până le câștigi încrederea. 

Sunt destul de multe inițiative care promit marea cu sarea, facem, dregem și după un an nu mai știe nimeni ce se întâmplă. Iar în 2004 lucrurile arătau complet diferit, oricum. Și atunci, da, ne-au trebuit niște ani să le câștigăm întâi încrederea, să înțeleagă că ceea ce vrem să facem seamănă de la un an la altul, că noi ne ținem de cuvânt și că, de fapt, încercăm să deranjăm cât mai puțin și să ne integrăm noi, de fapt, aici, cât mai mult.

Și pentru public e importantă constanța. Îmi place faptul că știu ce găsesc aici și că evenimentul nu vrea să crească peste o limită. 

Cumva e legat de spiritul locului și de faptul că, pentru noi, partea cea mai importantă este proiecția din timpul nopții, adică la ecranul în aer liber. Pentru că noaptea e limitată, noi putem să dăm drumul la filme și la un moment dat, pe lângă faptul că obosește lumea și se face ora 3-4, răsare soarele. Și atunci ne-am ghidat, de la un anumit punct încoace, după proiecția de seară. E un lucru pe care l-am realizat în timp. Acum sunt filme care sunt doar în sală sau doar afară după ce, inițial, tot ce era în sală era și afară. Schimbările au fost lente, am căutat să navigăm natural, să facem lucrurile cât mai potrivit. 

Ne-am dat seama că sunt realmente filme pentru sala de cinema, pentru o discuție foarte așezată după, și filme pentru afară. Dacă e să dau un exemplu de anul acesta, este filmul lui Vlad Petri, Între Revoluții, care realmente este un film de sală, superb. Este un film la care, pe de o parte, îți pare rău că nu poți să-l arăți la mii de oameni. Pe de altă parte, și noi, pe mine, ca programator, mă interesează calitatea proiecției și a feedback-ului.

De ce crezi că nu ar fi mers afară? 

Este un film foarte delicat, din punctul meu de vedere, și cred că necesită o delicatețe a celor care se uită. Atmosfera din jurul unui film e importantă. Afară, după spațiul cu băncuțele, e o zonă în care oamenii se uită în continuare la filme, dar mai vorbesc, mai beau o bere. 

Un film ca lui Vlad, de exemplu, se potrivește mai bine în sală, cu publicul lui. Sigur, asta e ușor de spus din partea noastră, poate la realizator, la regizor, chiar la producător, la echipă, poate părea altcumva. 

Oamenii din sat vin la proiecții? 

Au fost anii întregi în care nu veneau, sau veneau la deschidere, pentru că noi mergem de foarte multă vreme cu corul doamnelor din Sfântul Gheorghe. La început, veneau strict pentru asta. După aceea, au început să mai stea, să vadă un pic ce se întâmplă la primul film. Noi suntem, în general, atenți cu ceea ce programăm pentru primul film, să fie mai accesibil pentru public. Încet, încet, i-am văzut stând un film întreg sau mai mult. 

Ritmul de aici este foarte diferit, ei se trezesc foarte de dimineață, au turiști mulți, acum, în perioada asta. Și atunci, noi ne-am împrietenit aici, în camping. 

Am văzut că aveți inițiative în comunitate. 

Și anul ăsta ne-am canalizat eforturile pe un program pe care l-am început anul trecut și pe care îl gândim de vreo 2-3 ani, pentru că nu e foarte simplu. Programul se numește Vacanța mea, filmul. Și ne-am gândit să aducem copii din satele Deltei și să le prezentăm toate meseriile din jurul unui film, care nu înseamnă numai actorie și eventual regie, ci înseamnă și scris, producție, critică de film. Cred că lucrurile astea îi ajută și pe ei la felul în care se raportează la ceea ce văd, la televizor sau pe rețelele sociale, mai ales pe TikTok, pentru că sunt copii de 13-14 ani. 

A funcționat extrem de bine, de exemplu, atunci când Silviu Stavilă a venit să le povestească ce înseamnă să lucrezi la un film. A avut o idee foarte bună, au făcut un fel de schimb de cum filmează ei pe TikTok și cum se filmează pe partea cealaltă, din perspectiva DOP-ulu. Din cei 12 copii, unul avea talent și au rămas în legătură. Anul trecut am remarcat o fetiță, în clasa a șaptea atunci, foarte talentată la scris. 

Trebuie să recunosc că nu e cel mai ușor program de făcut, de adunat copii și de ținut aici, în grijă. Dar o să continuăm cu asta. Suntem un festival destul de mic ca organizare, deci nu putem să facem foarte, foarte multe lucruri, și ne bucurăm când partenerii se gândesc să ne ajute pe partea asta de ecologizare, sau prim-ajutor sau alte activități la care pot participa oamenii care vin la festival. 

Mi se pare că Sfântu Gheorghe s-a schimbat mult în acești 20 de ani de când e festivalul, mai ales dacă ne uităm la alte sate din Deltă. Voi cum simțiți impactul festivalului în comunitate?

Nu ne putem aroga toate meritele, eu cred că locul s-ar fi dezvoltat oricum. E de o frumusețe rară, totul este diferit, de la lumină la fel în care trece timpul, și mai are și avantajul plajelor. Mai devreme sau mai târziu, el ar fi fost găsit și s-ar fi transformat în ceva turistic. Cum s-ar fi transformat însă și în câți ani – nu știu. Cu siguranță am avut și noi un rol, am plecat de la câteva sute de oameni pe seară la festival și am ajuns și la patru mii, unii dintre ei care veneau înainte sau mai stăteau după. A fost nevoie ca oamenii de aici să aibă grijă de ei, cu lucruri din ce în ce mai bine făcute. Asta spune că e nevoie câteodată de un mic motor sau de un mic exemplu.

În momentul în care un business mic din sat a venind la noi cu o propunere de parteneriat, atunci am știut că asta este, ceva am făcut bine și ei știu ce înseamnă expunerea, ce înseamnă marketingul, și până la urmă, ce înseamnă să vinzi ceea ce ai tu acasă. E foarte frumos să duci la o masă de localnici invitații de afară. 

Apropos de invitații de afară, care e reacția lor când ajung aici? 

E diferită, oamenii din afară într-un fel se concentrează pe părțile foarte bune. Ca o glumă cei mai puțini obosiți oameni care ajung aici după drumul de la București sunt persoanele de afară. Adică îi recunoști, nu se plâng.

Îmi dau seama după reacția lor și după felul lor, așa, super entuziast, că de fapt e prima oară când sunt într-un loc de acest fel. Sigur că invitații noștri de aici poate au mai fost, știu oricum la ce să se aștepte.

Pentru partea europeană, adaptarea pare mai simplă. Când avem invitați din Asia, e mai greu un pic să se obișnuiască cu mâncarea, cu stilul. Totuși, mereu procesul este lin, pentru că așa e de fapt locul ăsta, nu îți faci griji, nu pune presiune de niciun fel. Park Chan-Wook, de pildă, a spus că aici e cel mai frumos apus pe care l-a văzut în viața lui. Cu privirea lui de cineast, mi se pare un compliment extraordinar pentru zona asta. 

Că tot a venit vorba de el, am zis în prima seară să-i dăm să guste tot ce are locul mai bun. Am pus icre, vinete, zacuscă dar n-am apucat să îi spunem că nu se combină. Le-a combinat și hai să zicem că s-a văzut pe fața lui că nu i-au plăcut. Am mai avut și invitați care au venit cu mâncare la ei, dar în final tot au experimentat bucătăria locală. Mi-aduc aminte de cineva din Statele Unite, care avea doar pantofi cu toc la ea, dar a descoperit foarte repede cum poate merge desculță pe nisip.

Pentru invitați, e fascinantă plimbarea noaptea spre plajă. Dacă sunt și Perseidele, cu atât mai mult. Ce observă toată lumea este ce adânc este întunericul, când ești într-o zonă unde nu e lumină pe o distanță foarte mare. 

Uneori, plimbăm invitații cu bărcile, pe canale. Dacă vor, ne întreabă, ne organizăm. De-abia așteptam să o ducem la plimbare pe Naomi Kawase, de pildă, invitata noastră specială de anul acesta, pentru că, într-adevăr, ea este un om crescut în natură și care apreciază extrem de mult ce înseamnă natura. Dacă te uiți la filmele ei, ai crede că vine de la mare dar, de fapt, a crescut într-o zonă de pădure, în Nara, în Osaka. 

Se înscriu multe filme de obicei în competiție? Cum se face alegerea filmelor din festival și a invitaților?

Noi avem înscrierile deschise pentru competițiile de scurtmetraj românesc și străin. De când a venit Ionuț Mareș selector la scurtmetraje, și sunt vreo șase ani de atunci, nu a mai trebuit să facem niciun efort ca să atragem filmele în competiție. Pentru lungmetraj, propunerile le face Ludmila Cvikova, care este la curent cu festivalurile dinainte, se bazează pe mici-mari descoperiri sau pe selecția de la Festivalul de la Rotterdam, de unde vine ea. 

Sunt eforturi de ani de zile. De exemplu, cu Naomi Kawase este al doilea an consecutiv în care încercăm să facem lucrurile astfel încât să poată veni. Cu Michel Franco a fost la fel, cu Park Chan-Wook a fost la fel, a fost a treia invitație pe care i-am făcut-o. 

Nu mai știu cine spunea că oamenii pe care îi chemăm ca invitați speciali și încercăm să-i aducem îmi plac mie. Poate așa e, aș vedea oricând filmele lui Naomi Kawase, cele pe care le dăm aici, începând cu Seal The Water, care rămâne pentru mine unul dintre cele mai frumoase, estetic, vizual, filme și de aceea ce îți rămâne în suflet după ce l-ai văzut. 

Și trebuie să recunosc că sunt o admiratoare a celui mai recent film al lui Radu Jude, pe care l-am văzut foarte aproape de festival și care s-a văzut în premieră la noi.

Cum e publicul Anonimul? 

Acum, cu atâtea mii de oamenii, e greu de spus, pentru că, într-un grup atât de mare, oamenii sunt evident foarte diferiți. Ce cred este că există un nucleu, ne știm, ne cunoaștem, sunt oameni pe care îi vedem aproape în fiecare an. După acest nucleu – să zicem – dur, sunt oamenii care vin des în sala de cinema, sunt foarte interesați de film, știu programul, pun întrebări la Q&A-uri. 

Sunt multe de spus despre public. De exemplu, la atâția oameni, te-ai aștepta ca la final să fie plin de gunoaie. Nu se întâmplă asta. Apoi, în 20 de ani nu am avut nici măcar un singur incident care să implice protecție și pază, niciun scandal, nimic. Sunt două exemple fundamentale. 

Toate aceste lucruri ne fac să credem că publicul nostru e diferit. Felul în care ne zâmbim, felul în care ne respectăm, ne înțelegem, e extraordinar aici. Chiar și în momentele când mai apare vreo dificultate tehnică, oamenii înțeleg, nu fluieră, așteaptă liniștiți să se rezolve. Publicul de aici probabil că vrea cu adevărat să fie aici și vine cu un scop. Cred că atmosfera civilizată are legătură și cu ce vezi în dreapta și-n stânga ta. 

Cum sunt pentru tine personal acești 20 de ani de Anonimul? 

E o parte din viața mea. Fetița mea se supără când spun că eu am doi copii și primul născut este Anonimul. Festivalul are 20 de ani, ea 16. Glumesc, dar pentru că, într-un, fel așa este. Mi-a adus foarte multe și mi-aduc aminte foarte des tot felul de momente.  

Sunt și perioade mai grele cu ce înseamnă organizarea asta de an de an, ca să o scoatem la capăt cu finanțări, bugete, cu explicații în afară – cine-i România, ce vrea, de ce vrea, cine suntem, unde suntem. 

Mi-aduc aminte de provocarea pe care eu am acceptat-o atunci când am ales să vin aici de la prima ediție. Eram tânără și a fost mai mult o provocare din asta prostească, într-un fel. Acum s-a dovedit că am avut poate dreptate și că a fost bine că e așa. Pentru că de fapt eu am venit aici mai mult împinsă de la spate de toți oamenii care mi-au spus mie, și bănuiesc că și lui Sorin, că nu vom reuși și că e o idee proastă, că nu va veni nimeni, că de ce s-ar duce cineva la capătul pământului? De ce mergem unde se termină pământul și ce e prostia  asta? 

În primii ani aveam tot timpul impresia că oamenii care m-au întrebat asta au dreptate, dar încet-încet s-a transformat într-o experiență foarte frumoasă și care m-a adus pe mine, profesional, în locul în care sunt acum. Nu știu ce aș fi făcut altceva sau cum ar fi fost viața mea, dar cu siguranță n-aș fi fost eu acum. Am început să fiu producător de film, distribuitor, îmi place foarte mult consultanța pe partea de scenarii, toate lucrurile astea vin de la întâlnirile pe care le-am avut aici.

Premiile ediției 2023 (ediția 20)

Premiul publicului pentru cel mai bun lungmetraj și Trofeul ANONIMUL 2023: TERRESTRIAL VERSES, în regia lui Ali Asgari și Alireza Khatami.

Premiul publicului pentru cel mai bun scurtmetraj românesc la ANONIMUL 2023: ANTRENAMENTUL DE NOAPTE, regia Bogdan Alexandru.

Premiul Ovidiu Bose Paștină: scurtmetrajul ACOLO UNDE BĂRCILE NU AJUNG, regizat de Vlad Buzăianu

Premiul publicului pentru cel mai bun scurtmetraj străin ANONIMUL 2023: AMOK, în regia lui Balázs Turai