INTERVIU. Sociologul Pascal Gielen: „E clar că extrema dreaptă știe să vorbească despre comunitate, atinge sentimentele oamenilor”

Pascal Gielen este sociolog și profesor, vine din Belgia și e cunoscut pentru cercetările sale în domeniul artei, culturii și al politicilor creative. El explorează cum artele și cultura influențează societatea și a inventat un concept pe cât de simplu, pe atât de sofisticat în fragilitatea lui: acela de spațiu semi-public. Gielen spune că aceste spații ajută o comunitate să lupte cu extremismul, cu alienarea și cu gentrificarea. Spune că în ele, oameni cu backgrounduri sociale diverse pot crea modele alternative de organizare socială și urbană bazate pe colaborare și sustenabilitate. 

Pascal Gielen este profesor titular la Universitatea din Anvers, în cadrul Institutului de Cercetare pentru Arte din Anvers (ARIA). Conduce un grup de lucru numit Culture Commons Quest Office (CCQO). PressOne l-a întâlnit la Culture Next (16-18 octombrie 2024, Cluj-Napoca), o conferință ajunsă la cea de-a 13-a ediție, care a reunit reprezentanți din 50 de orașe europene, rețele culturale de prestigiu, experți culturali și artiști. 

Tehnologia nu mai e suficientă ca să creeze orașele viitorului, crede Gielen.

PressOne: Schimbările climatice ne împing înspre a găsi soluții pentru orașe tot mai reziliente și mai sustenabile. Dar până nu demult eram obsedați de orașele smart, de ideea de a transforma interacțiunile noastre folosind tehnologia, astfel încât toată infrastructura care ne conectează cu autoritățile, cu statul, cu serviciile, să se desfășoare mediat de un app, de un formular, de o mașinărie. Pentru multe orașe din România această provocare s-a dovedit de netrecut, fiindcă ne lipsesc atât de multe lucruri. Cum ne-ar putea ajuta cultura – așa cum o vezi tu – să construim orașul viitorului? 

Pascal Gielen: Nu vreau să intru în pielea occidentalului care vă învață ce e de făcut aici. Nu am destule informații și context ca să fac asta. Dar în general – și asta e valabil și pentru orașele noastre din Belgia, orașele smart nu sunt soluția și nu sunt orașele viitorului. Pot să fie o parte din soluție pentru a face funcțional un oraș mai sustenabil, mai ecologic, dar de fapt cred că trebuie să ne gândim la felul în care interacționăm, la orașul metropolitan, local, cu suburbiile sale. 

Avem nevoie să dezvoltăm o cultură urbană, să învățăm să relaționăm între noi. Spre exemplu, mie îmi place foarte tare conceptul acesta de restaurant de 1 km, care folosește ingredientele obținute local de la producători din apropiere. Dar asta e ceva ce ține de domeniul evidenței. E important să gândim din nou local, dar trebuie să ne ferim de localism. O să folosesc acest cuvânt, chiar dacă nu îmi place în mod deosebit, cosmo-localism, așa cum îl discută Michel Bauwens în Manifestul Comunelor (“The Commons Manifesto”). 

Pericolul localismului este că te deconectează de la lume, poți degenera în naționalism, deci odată ce ai o agendă localistă, trebuie să fii atent la această provocare. E foarte important să nu tai legăturile internaționale. Dar ce spune Bauwens? Că tot ce e imaterial, design, idei, trebuie să circule încoace-încolo prin lume, know-how-ul despre cum să faci agricultură bio adevărată, toată această cunoaștere. Dar ceea ce e greu, solid, trebuie să fie produs local. Să folosești informațiile disponibile internațional, digital, care au și asta o amprentă de carbon, dar oricum mult mai mică decât un zbor sau un transport de legume de la 4.000 de km care să se mânânce aici. Hai să vorbim de berile belgiene. 

Pot fi făcute aici în România, dacă vă plac și vreți. Aveți nevoie doar de rețete, care sunt ceva imaterial, se poate învăța, se pot obține. Dar procesul de fermentare, îmbuteliere, trebuie să se facă aici și nu în Belgia și apoi transportat aici. Pentru mine acest gând despre cum poți reorganiza economiile locale e foarte important. E un pas care ar putea păstra și forța de muncă aici.

Dacă am numi asta smart city aș fi mulțumit. Fiindcă așa ar fi, are de-a face cu inteligența, cu eficiența. Să ai ochii deschiși către lume, dar să folosești informația în interes local, cam asta ar fi în rezumat. 

Nu așa procedează, de exemplu, China, copiind nu doar idei și patente pentru produse la modă, ci chiar și peisaje turistice pe care le recreează local? 

P.G: Ba da, atunci când folosesc aceste idei fără drept. Acum, nu vreau să dau vina pe China, unde am fost de multe ori și am putut vedea cu ochii mei ce combinație interesantă între cele două culturi, cea locală și cea occidentală încearcă ei acolo, dar nu mă deranjează faptul că ei copiază, atât timp cât o fac într-un mod sustenabil. Nu fac însă doar asta. Ei sunt și o putere colonizatoare și mai ales în Africa acest lucru e foarte vizibil. Din punct de vedere politic sau al mediului, China este un stat foarte problematic, fiindcă sunt și unii din marii poluatori ai planetei. Prima oară când am fost în China a fost acum 25 de ani într-un oraș nu prea bogat, dar unde totul era deja electric, mașinile, scuterele. Ei au făcut eforturi uriașe pentru reducerea poluării în orașele mari, e impresionat ce pot face într-un timp atât de scurt. Evident, are de-a face cu dictatura în care trăiesc. Dar, într-un fel, pentru anumite decizii pe care le iei ca Guvern, trebuie să poți impune direcții. Spun asta fără să vreau să apăr sistemul în integralitatea lui. 

Cum dezvoltăm atunci un oraș, fără să îi rupem țesutul social? 

P.G: Cred că trebuie să investim în ceea ce eu numesc locuri semi-publice. Conceptul poate vă pare abstract, dar e vorba de ceva foarte fizic, concret. Există o nevoie majoră de locuri în care oamenii se întâlnesc, unde pot discuta pe subiecte care îi interesează, chiar dacă nu se cunosc și nu se plac între ei. Locuri în care să se adune oameni cu backgrounduri diferite, din clase sociale diferite, cu convingeri religioase sau politice diferite, cu orientări sexuale diferite, albi și negri. Trebuie să investim în aceste spații de întâlnire.

La ce te referi când spui că e nevoie de o investiție? La integrarea acestor locuri, de exemplu muzee, pub-uri, centre comunitare în circuitul de decizie la nivel local? 

P.G:  Investiția poate fi și în bani și de stat și privată, ca să aducem în lumină aceste locuri. Dar când spun investiție nu mă refer, de exemplu, la organizarea de festivaluri. Când ai o clădire goală, părăsită, dar care e ocupată de artiști, de exemplu, cred că autoritățile ar trebui să o lase să se dezvolte așa, organic, eventual să intervină ca să o securizeze pentru situații de urgență, incendii, aceasta e dinamica orașului. E ceea ce lipsește multor orașe din Belgia, de exemplu, care sunt devastate de gentrificare și viața a început să dispară din ele. Se investește mult în oraș, în renovări, în organizări, dar oamenii, viața, cultura locală e împinsă tot mai spre marginea acestor orașe. 

Devin prea scumpe pentru artă. Pentru educație. Pentru servicii publice. Orașele ajung nici să nu mai recunoască dinamicile unui oraș viu. Sunt foarte curate – ceea ce poate fi sigur și reconfortant – dar în același timp ajung să fie folosite doar de o clasă medie bogată sau chiar numai de persoane înstărite. E important acest aspect din punct de vedere economic, dar și democratic, fiindcă într-un oraș viu te confrunți în fiecare zi cu oameni pe care poate că nu îi placi sau care sunt străini pentru tine. Gentrificarea, la un anumit nivel, produce segregare. 

Văd asta în orașul unde trăiesc, în Antwerp: avem cartierul evreiesc, cartierul pentru musulmani, care au crescut istoric în felul acesta și sunt zone restricționate pentru acces public, uneori chiar au granițe violente pe câte o stradă și o dată sau de două ori pe an au loc acolo adevărate revote publice. Dar asta e o teorie care se cunoaște deja din anii ‘70, când se vorbea despre New York: trebuie să ai contact zilnic cu străinii, pentru a evita revoltele violente. Atunci când ai stat toată viața ta la distanță de ceilalți, care sunt diferiți de tine, ai acest gen de reacție violentă față de acțiunile lor, pe care le consideri de neacceptat.

Într-un oraș gentrificat, bogații și săracii sunt tot mai divizați, iar cu cât diferența dintre bogați și săraci este mai mare, cu atât mai violente vor fi revoltele. Asta e deja o teorie sociologică probată de ani de zile. Iar asta se întâmplă deja în Europa la scară largă și cu siguranță se întâmplă în SUA, cum am văzut. 

Dar alimentează și mișcările de extremă dreaptă.

P.G: În mod sigur, fiindcă retorica lor e simplă: trebuie să obținem controlul, noi vă putem readuce siguranța. Mai multe camere de supraveghere pe stradă. Mai mulți polițiști pe stradă. Se folosesc de acest context. Întâi îl creează, așa cum vedem că se întâmplă în Italia, unde s-a investit masiv în gentrificare, piața imobiliară face jocurile cum dorește, neîngrădită, fără reglementări ale statului, și asta doar în beneficiul celor bogați, care sunt singurii care au banii necesari să poată cumpăra proprietăți. Autoritățile spun: trebuie să păstrăm banii în orașele noastre, dar în același timp crește acest climat al fricii, al nesiguranței.

Vorbesc acum de Cluj, fiindcă e orașul unde ne-am întâlnit, dar situația e aceeași și la București și în alte orașe mari: resurgența extremei drepte a început, iar în fundal e această piața imobiliară total nereglementată, metrul păstrat construit vândut e cel mai mare din România, iar oamenii sunt împinși în afară orașului. Ce părere ai de această politică non-intervenționistă a statului în privința dreptului la locuire? Ni se spune în permanență că piața se va regla din cerere și ofertă, dar nu este așa și se ajunge la abuzuri asupra locuitorilor tradiționali. 

P.G: E o greșeală de înțelegere a acestui termen de non-intervenție. A lăsa la voia investitorilor din real estate să regleze piața este, de fapt, o formă de intervenție. Unul dintre orașele care încearcă să repare această situație este Barcelona, unde fostul primar a reușit să implementeze o serie de măsuri obiective care să prevină, de exemplu, construirea de hoteluri în centrul orașului, să nu mai permită înregistrarea de apartamente în regim Airbnb. Proprietățile private care erau de multă vreme goale și care sunt subiectul speculațiilor imobiliare în orice oraș mare, au fost preluate de stat, care le-a dat destinații publice. Dar a fost o decizie enormă la nivel local. Odată expropriate aceste locuri au devenit sedii pentru asociații, pentru centre de într-ajutorare pentru femei, bolnavi și așa mai departe. Și asta e o politică intervenționistă, dar și-au motivat decizia prin nevoia de a reda orașul oamenilor care trăiesc în el.

Cât de complicat este să responsabilizezi oamenii să înțeleagă că e dreptul lor de a milita pentru un oraș construit în jurul nevoilor lor, nu pentru profitul unui singur grup? Mai ales acum când călătoritul în străinătate, city break-ul, fenomenul airbnb sunt aproape niște religii. 

P.G: În privința asta sunt încrezător. De fapt, întrebarea e: cât timp vor mai suporta oamenii, locuitorii tradiționali ai orașelor această situație, care e în defavoarea lor? Oamenii simt că sunt împinși în afara orașului. Cine își dorește, în definitiv, să aibă un centru, un Manhattan pustiu? Sunt orașe în care la ora 7 seara, dacă te plimbi, nu mai vezi picior de localnic, doar mașini, turiști grăbiți. Cine își dorește așa ceva?

La un moment dat cred, de fapt sper – dacă ochelarii cu care mă uit nu sunt prea roz – că oamenii își vor lua orașele înapoi.

Sunt o mulțime de inițiative civice de acest gen pretutindeni, eu însumi sunt implicat pe partea asta în orașul meu, e o mișcare care se coagulează. Deja sunt mulți cei care gândesc așa. Conectarea internațională face ușor să iei legătura cu alte grupuri solidare, să înveți practici de presiune publică, ca să ocupi, să protejezi, să faci strategii împreună cu administrațiile locale. 

Crezi că ne apropiem de un vârf al suportabilului? 

P.G: Știi cum se spune: neoliberalismul este propriul său gropar. Eu cred că neoliberalismul este literal o politică a morții. Poți acumula oricât de mulți bani, dar nu vei putea niciodată să mănânci bani. Efectiv îți ucide creierul, dacă tot ceea ce vrei să faci este să investești bani. Nu știu cât mai poate dura. În SUA sau UK durează deja de mult. Cred că suntem la granița neoliberalismului și răspunsul sunt niște regimuri politice foarte autoritare. Neonaționalismul, Trump, sunt răspunsuri la neoliberalismul progresiv. Discuțiile despre diversitate, gender balance funcționează ca teme de dezbatere publică atâta timp cât există creștere economică. Rasismul, politica naționalistă sunt răspunsuri față de acest hiperindividualism de care s-a abuzat. Extrema dreaptă susține la fel: vrem să ne redăm comunitatea, dar într-un cu totul alt sens. Stânga politică și progresistă trebuie să aibă un răspuns, fiindcă totul a plecat de la ei, ce este comunitatea? Cum o putem reconstrui? Până acum nu au reușit.

Care e rolul culturii în acest puzzle problematic, deci, e capabilă să repare aceste rupturi? 

P.G: Când spun cultură mă refer la prima ei definiție antropologică: cultura este un mod de a trăi. Când spui cultură, spui de fapt totul. Martin Heidegger, când e întrebat de ce avem cultură, răspunde: pentru că știm că o să murim. Când știi că vei muri, începi să te întrebi de ce trăiești, care e sensul vieții, nu? E un moment fain al celor de la Monty Python pe același subiect, cu niște pești într-un acvariu, care se uită la alți pești care sunt într-o farfurie la restaurant și se întreabă „care-i sensul tuturor lucrurilor?”

Absolut totul, baza a ceea ce este societatea noastră, începe cu cultura. Felul în care încercăm să înțelegem care e mersul lumii, să înțelegem mediul înconjurător, relațiile noastre, prieteniile, orașul în care trăim, munca pe care o facem, completarea unor formulare fără sens la birou, participarea la niște întâlniri fără obiect, toate acestea sunt cultură. 

Giorgio Agamben spune că o comunitate politică se naște pe un mediu senzorial, se clădește pe simțuri, miros, atingere. Se bazează pe estetică. Toate acestea ne manipulează afectele, intuiția, părerile. Pe apropierea fizică se bazează comunitățile mari democratice. De asta digitalizarea nu e suficientă, fiindcă funcționează doar audio-video. 

Cred că pentru o democrație, apropierea este strălucirea care ne aduce împreună, care ne coagulează într-o comunitate. Și, ca să mă repet, de aceea avem nevoie de aceste locuri semi-publice. E o problemă și pentru artiști, oameni de cultură, care au încercat deliberat să țină cultura departe de societate. S-au izolat în cuburi transparente sau cutii negre, transformând cultura în ceva elitist și asta e problematic. Arta trebuie să redevină cultură. Poate să pară un clișeu, dar înseamnă efectiv că artistul trebuie să intervină în mersul cetății, să aibă conexiuni cu oamenii din stradă, cu cei care nu îndrăznesc că intre într-un teatru sau într-un muzeu nici măcar atunci când accesul este gratuit. 

Ei ar putea fi mediatorii acestor tabere și chiar mai mult. Dar înainte de toate trebuie să asculte ceea ce spun acești oameni. Ar putea să vorbească cu cei de extremă dreaptă. Ar putea să încerce să înțeleagă ceea ce spun. Ar putea vorbi cu fermierii, cu muncitorii, să dezvolte un soi de empatie, să vedem de ce votează așa cum votează. Cultura, spațiile culturale, ar putea să fie locurile în care ne reconectăm cu noi. Deocamdată, ceea ce e clar e că extrema dreaptă are cuvintele. Ei știu să vorbească despre comunitate. Ating sentimentele oamenilor. Îi adună. Stânga nu mai știe să relaționeze cu oamenii. Iar Europa pare ceva extrem de îndepărtat, un concept prea abstract.