Emilia și Amira. Foto: arhiva personală

Mărturia mamei Amirei, pacienta operată de 11 ori de medicul Burnei pentru că șchiopăta. „În viața mea nu mai este nicio urmă de fericire”

Aceasta este mărturia Emiliei Iliescu, femeia care luptă de 26 de ani să-și salveze copilul: mai întâi de o viață „schilodită” de operațiile făcute de medicul Gheorghe Burnei, de sistemul medical din România și apoi în justiție. 

Supranumit în trecut „chirurgul îngerilor” sau „chirurgul cu mâini de înger”,  Gheorghe Burnei a pierdut la finalul lui 2023 primul proces civil de malpraxis, după șapte ani de la dezvăluirile de presă care susțineau că ortopedul făcea experimente pe copii. Decizia nu este definitivă. 

Ancheta a pornit de la Amira, o fetiță care a trecut, de la naștere și până astăzi, prin 11 operații, în urma unui implant neomologat. Amira și familia ei își caută și astăzi dreptatea, după ani de chin. Emilia, mama Amirei, își povestește viața și vorbește la PressOne despre România care nu știe să-și protejeze victimele. 

De 8 ani, jurnalismul pe care îl practicăm este în primul rând în serviciul public al cititorilor. Așa că ne-am dori să vă cunoaștem mai bine, prin intermediul unui sondaj anonim, de maxim 5 minute. Îl puteți completa aici: sondaj PressOne.


Am iubit-o cum o iubesc și acum: enorm

Când am născut-o aveam 23 de ani. Mi se părea atât de frumoasă, cu mânuțele ei mici, cu piciorușele, bucălată la obrăjori. Era atât de scumpă și avea ochii ăia mari și frumoși.

Cam la 11 luni am observat că stătea cu piciorul stâng pe vârf. Îl mai punea și jos, dar când voia să pășească se ridica pe degete. 

Foto: arhiva personală Emilia Iliescu

M-am dus cu mama la Grigore Alexandrescu (spital pediatric din București n. red.). Era un medic bătrân acolo, un ortoped. Am făcut radiografie și ne-a spus că „are luxație de șold și va trebui operată, dar sunt bătrân, eu nu mai operez. Căutați altul.”

Era 1998, când aveai pur și simplu încredere în medici. Un doctor de la Marie Curie ne-a recomandat:„să știți că există aici la Ortopedie un medic care este cel mai bun din România”. Era vorba de Gheorghe Burnei.

Ne-a zis că da, are luxație și că o să-i mai facă o ecografie de șold și un CT (computer tomograf n. red.). Am aflat mai târziu că nu era indicat un CT la un an de zile, pentru că radiațiile sunt foarte mari. Noi nu știam pe timpul ăla. I-am făcut, că ea să fie bine. 

Apoi a chemat-o pe mama, bunica Amirei și i-a zis că o să-i pună un implant pentru bazin: „Uitați, ca să vă explic, o să-i punem aici la bazin un implant ca să aibă o mai bună susținere a șoldului”. Mama l-a crezut. 

Înainte de operație a chemat-o iar și i-a dat o adresă inginerului care îi furniza bucățile de biovitroceramică. El le fierbea, le dezinfecta și le băga în copii.

I-a spus cât costă. Pe timpul ăla era cam un salariu. Nu mi-a dat vreodată chitanță sau ceva.

Prima operație 

Când s-a dus maică-mea, Burnei a mai scos din buzunarul lui bani și a mai dat pentru încă câțiva copii, trei-patru. I-a zis că „mai sunt niște amărâți de la casa de copii” și că trebuie să-i facă bine și pe ei.

„Vai, mamă, omul ăsta e deosebit de sufletist și de bun. A scos din banii lui și mi-a dat să mai iau patru bucăți din astea, că îi operează și pe copiii ăștia de la casa de copii, ca să-i facă și pe ei bine.”

Noi aveam încredere oarbă. El vorbea foarte frumos, se comporta frumos atunci.

Apoi a operat-o. Ne-a spus că nu poate s-o facă bine din prima și că-i trebuie două intervenții, că nu rezistă pe masa de operații din cauza anesteziei.

I-a pus bucata de biovitroceramică. M-au chemat la Terapie Intensivă și am văzut-o. De la mijloc în jos era în ghips, cu tot piciorul stâng și șold. Între picioare avea o bară și în rest ghips. Urla copilul ca din gură de șarpe, că avea un an și o lună când a operat-o. 

Asistenta mi-a zis s-o iau în brațe. Mie îmi tremurau mâinile. Nu puteam

„Ia-o în brațe și ține-o, ca să nu mai urle”. Am luat-o, dar nu puteam s-o țin. Ea avea bara între picioare și nu știam cum s-o țin. Până la urmă m-am obișnuit. O puneam pe șold, iar bara aia îmi făcea o vânătaie neagră. 

Așa o țineam: când pe șoldul stâng, când pe dreptul. Ca să nu mai plângă.

După prima operație a stat trei luni de zile în ghips. Era iulie. Caniculă. La final de septembrie i-a scos ghipsul. Ea a început să pună piciorul jos. Nu-l mai ținea pe vârf și am crezut că este bine. Dar tot șchiopăta.

Operație și la celălalt șold 

Burnei ne-a zis să revenim în al doilea an. Ne-a transmis că Amira e foarte bine. Nu ne-a trimis la recuperare. Urma să termine operație de la piciorul stâng. M-am dus tot cu mama, bunica Amirei. 

Era toamnă. Burnei ne-a anunțat că e o problemă și la șoldul drept și că „trebuie s-o operăm și acolo. Dacă n-o operezi, o să rămână șchioapă, cum e cu ăsta.” Dar ea nu șchiopăta, n-avea nimic la piciorul ăla. Mama i-a zis că nu o doare, „că nu-l ține crăcănat.”

„Da’ ce, știi dumneata mai bine decât mine? Așa se vede pe radiografie.” 
Au operat-o repede. „Norocul” a fost că pe timpul ăla nu avea atâția pacienți. 
La fiecare operație am dat bani.

La prima operație i-am dat și doctorului care ni l-a recomandat pe Burnei. I-am pus în plic banii, ca să-i dea el. A scos plicul de bani și i-a numărat pe ai lui Burnei. A zis că sunt puțini, să mai pun ceva

Am mai pus.

Eu nu lucram nicăieri. Tatăl Amirei nu mă lăsa. El mi-a dat tot timpul bani, pentru doctor, pentru anestezist. Este din Iordania și se stabilise în România imediat după Revoluție. La început, ne-am conformat la ce ne spunea Gheorghe Burnei. Noi nu aveam cunoștințe despre ortopedie sau luxații. Pe timpul ăla nu exista nici Google, să te documentezi. Aveai încredere pur și simplu.

Dacă el zicea s-o operăm, ne conformam. Iarăși m-am internat, iarăși a operat-o, iarăși a pus-o în ghips. M-am chinuit cu ea încă două luni și jumătate. Am auzit același lucru: că era bine. Dar tot șchiopăta cu stângul. 

A treia operație. „O să fie foarte bine fetița”

Când avea Amira trei ani și-un pic, prin octombrie-noiembrie, ne-a chemat să termine operația de la șoldul stâng. L-am întrebat dacă e ultima operație, cum a zis la început. „Da, da, o să fie foarte bine fetița.” S-a dus și taică-su, a vorbit cu el și i-a zis: „Fă-mi bine fata, că mai contribui. Mai dau și peste, dacă mai trebuie.”

Când i-a scos ghipsul, mie mi s-a părut că piciorul atârna mai rău decât înainte, că i-a tăiat mai mult din bazin. După vreo două–trei săptămâni am văzut că Amira stătea iar cu un picior pe vârf.

Așa că de data aceasta ni s-a zis să mergem la recuperare. Făcea masaj și kinetoterapie, undeva în spate la Budimex (spitalul de Pediatrie „Marie Curie” – n.r.). Asistenta de acolo îmi tot spunea „doamnă, dar nu știu ce recuperare să faceți că, uitați, bazinul este blocat. Eu nu am cum să-l deblochez. De ce nu încercați să mai luați și alte păreri?”

I-am spus și lui Burnei că nu mi se pare că este bine. „Păi da ce știți voi? Faceți în continuare ce v-am spus, faceți recuperare. Faceți RECUPERARE.” 

Apoi am ajuns la un doctor de la Grigore Alexandrescu. I-am arătat radiografiile. M-a internat cu fata în spital. „Stați un pic, să vedem.” Burnei a fost chemat acolo, la acest spital. Doctorii nu înțelegeau ce a făcut și voiau niște explicații.

S-a făcut o comisie, unde l-au chemat să spună cum a procedat. Burnei nu s-a prezentat. Apoi ne-au chemat pe noi, părinții, și ne-au zis: „Părerea noastră este să o lăsați așa. Dacă trebuie, peste un an, doi, mai veniți la controale.”

Amira era la fel ca la început, cu un picior pe vârf. Mergea câțiva pași și-mi spunea c-o doare bazinul. Am plecat. Ce să fac cu copilul ăsta pe care-l căram numai în brațe? 

Burnei promite la televizor că Amira va fi bine

După asta m-am despărțit de taică-su. Era sătul de atâtea spitale. Eu eram tot timpul cu copilul. Nu-ți mai arde de iubire, de dragoste. S-a dus.

Am rămas singură. A vrut să ne împăcăm peste câteva luni, când și-a dat seama că a greșit și că vrea să-și recupereze familia. L-am refuzat. A plecat înapoi în Iordania, după 10 ani.

Foto: arhiva personală Emilia Iliescu

Am rămas cu copilul ăsta, legată de mâini și de picioare. Nu-i făcusem nici certificat de încadrare în handicap. Nu mă lăsase soțul. N-aveam niciun fel de venit. A trebuit să mă duc să-i fac. I-au dat gradul 1.

M-am angajat. Printr-o vecină care avea o cunoștință am ajuns să fac curățenie în case. Lăsam copilul ba cu mama, ba cu cumnata mea. Îmi găsisem mai multe case, ca să fac mai mulți bani. Mai primeam de la primărie ajutorul de însoțitor, dar era puțin la vremea aia.

Am trăit din banii de la primărie, din curățenie și din ce mă mai ajutau mama și mătușa. 

N-am mai făcut nimic cu copilul. Nici la recuperare n-am mai dus-o câțiva ani, pentru că începuse să meargă. Chiar dacă era încă șchioapă. Nu mai călcasem în cabinetul lui Burnei din 2000, după a treia operație.

Apoi l-am cunoscut pe fostul soț, Marian, de care am divorțat în 2019, după 12 ani de căsnicie. Tot din cauza situației cu Burnei. Nu mai comunicam și s-a terminat relația.

Prin 2004, Marian a cunoscut un reporter de la Prima TV. I-am povestit situația și ne-a zis: „Hai că vreau să vă ajut să găsiți un medic care s-o opereze.”

Asta ne și doream. Ne-a chemat la o emisiune. Mi s-a spus că, dacă fac public povestea, poate găsesc un doctor care să mă ajute să operez copilul.

Am fost la emisiune. Pe Amira n-au băgat-o în platou, că n-aveai voie cu copii mici. Pe holuri, înaintea ușii care dădea spre platou, am văzut că ieșea Burnei. Venea spre mine. Mi-a căzut fața. Nu mă așteptam să fie acolo. 

Mi-a zis: „Bună ziua, haideți să discutăm altfel.” Un gardian s-a pus între noi: „Aici n-aveți voie să discutați. Discutați după emisiune.”

Și am intrat. Eram în continuare șocată. 

Am povestit ce am pățit cu fetița, cine a operat-o și că voiam să găsesc un medic care s-o trateze. Burnei a spus că luxația e o boală grea, iar el, împreună cu echipa lui, o să facă tot posibilul să-mi facă copilul bine. Dacă mă întorc la el.

Aveam vreo 28-29 de ani pe atunci. Fusesem mai peste tot cu copilul și nimeni nu mi-a zis nimic. Toți ziceau s-o las așa. Eu vedeam că nu era bine. Era vizibil. Dar dacă nimeni nu zicea băi s-au făcut experimente sau ți-a nenorocit ăsta copilul, eu ce să fac?

M-am gândit că acum a promis în fața oamenilor, în direct la televiziune, că-mi face copilul bine

Așa că m-am întors la el. 

A patra operație

Ne-a băgat într-un salon, i-a făcut Amirei o radiografie și a zis: „Uitați, d-aia avea dureri, că s-a necrozat capul femural și trebuie pus țesut osos. Deci trebuie făcut un transplant”. M-a anunțat și că o să-i scoată implantul pe care i-l pusese la prima operație.

Eu n-am zis nimic. Ne-a programat prin octombrie. A dat o comandă la banca de os și i-a luat și Amirei o fâșiuță. „O să iau de aici de pe tibie ca să-i pun la bazin”, mi-a zis el atunci. Urmă să o pună împreună cu osul pe care-l comanda de la bancă.

M-am dus cu toată încrederea. Cu ochii închiși. Până s-o opereze, a ținut-o trei săptămâni cu un fier și cu niște greutăți atârnate. Voia să-i mai tragă de bazin în jos, că era fugit. Dar era fugit de la bucata de biovitroceramică. După trei sau patru săptămâni a operat-o. 

I-a scos bucata aia de biovitroceramică, i-a pus o grefă, chipurile, de la banca de os. În hârtii, nu există nicio cerere pe numele Amirei pentru grefă de os.

Apoi a stat în ghips trei luni de zile. Amira avea deja nouă ani. Era sfârșitul anului 2004. 

Mi-era greu s-o spăl, că se îngrășase și crescuse. O trăgeam la marginea patului. Cineva o ținea ca s-o spăl la lighean. Nu puteam s-o șterg doar cu o cârpă. O spălam cu săpun, după o clăteam. 

După, Burnei mi-a spus că Amira n-are voie să mai pună piciorul jos încă trei luni, ca să se refacă la tibie. 

O sută de mii de sechele

După șase luni, eu lucram ca vânzătoare la un magazin. Renunțasem la certificatul de însoțitor și-l pusesem pe tatăl meu în loc. El o ducea la școală și o aducea.

Într-o seară, când m-am întors de la muncă, am auzit-o pe Amira: „mami, mami, mă doare aici.” Pe partea stângă avea o vânătaie și un țugui. Mi-am dat seama că era în zona operației. Acolo îi pusese niște cleme, după ce i-a scos bucata de biovitroceramică. A doua zi, la prima oră, am sunat-o pe șefa mea să mă învoiesc de la muncă.

La 7 dimineața eram la Budimex. Au băgat-o pe Amira direct în sala de operație. Au crestat-o și i-au tras clema. Au zis că „se mai întâmplă să mai iasă, nu-i nicio problemă, cele care rămân acolo, rămân”.

Restul au rămas acolo până-n ziua de azi.

La două-trei luni distanță se întâmplă iar: „Mami, mami, am ceva la fund”. O tijă îi ieșise prin burtă, ca o andrea și una pe la noada fundului. Se vedea. 

M-am dus iar cu ea dimineața. Au băgat-o iar în operație.

În următorii ani, „binele” Amirei a însemnat că reușea să se deplaseze prin oraș fără cârje, chiar dacă șchiopăta. Îi făcusem ghetuțe ortopedice cu cât îmi dăduse Burnei: 5 cm înălțător. Deși Amira avea, de fapt, doar 2 cm jumătate scurtime. 

Nu-i mai crescuse femurul, dar îi fugise bazinul foarte mult. Începuse și coloana. Acum are și scolioză. Are o sută de mii de sechele.

Fixatorul de 5.000 de euro

Prin 2012 i-a scos clemele și mi-a spus că ar vrea să o opereze din nou și să-i pună o plăcuță, ca să nu-i mai crească piciorul. „Altfel o să aibă mai multă scurtime.” M-am gândit că atunci nu i-ar mai crește picioarele și n-am mai acceptat.

Amira era în clasa a opta. Urma examenul de capacitate (evaluarea națională de astăzi n. red.) și trebuia să facă meditații. Aveam două mâini și două picioare și puteam să muncesc să-mi întrețin copilul. N-am vrut niciodată să se simtă altfel față de alți colegi.

Foto: arhiva personală Emilia Iliescu

Munceam, aveam și două servicii și mă duceam o dată pe an la Burnei. Mă mințea de fiecare dată că Amira era foarte bine. Asta e tot ce-mi spunea.

M-am dus cu ea la control, vara, după examenul de capacitate. Am stat acolo o jumătate de zi, dacă nu mai bine. Era puhoi de lume, plin de părinți cu copii cu probleme. Pe fiecare îi vedea câte cinci minute.

Când am intrat, toți medicii din echipa lui stăteau aliniați. El s-a luat imediat de mine. Că „ce-a fost cu tevatura aia ce-ai vrut să mi-o faci?” Se referea că fusesem atunci la Prima TV, în 2004. 

El în toți anii ăștia mi-a vorbit frumos tot timpul, niciodată nu mi-a zis nimic. A început să fie așa dintr-o dată. Era deja „marele profesor”. Era dat cu toate premierele pe la ziare și televiziuni. Iar eu chiar credeam tot ce se scria atunci despre el. Citeam și mă gândeam că a ajuns chiar foarte bun.

I-am explicat că eu nu am venit să mă cert, că am venit pentru că i se mărise Amirei diferența dintre picioare. Că bazinul ei părea mult mai într-o parte, îi fugise în sus. Că ținea, iar, piciorul pe vârf. Că se accentuase scurtimea și nu-i mai crescuse piciorul. 

Mi-a zis „auzi, tre’ să-i fac o alungire. Ia pune-o aici.” În două minute a consultat-o. „Da, păi tre’ să-i fac o alungire ca să aibă picioarele egale și să fie bine. Tu ai banii ăștia? E 5.000 de euro un fixator din ăsta.”

Eu nici nu știam ce e ăla fixator. „N-am”, i-am zis, „dar o să încerc să fac rost de ei.” 

„Când ai bani, vii”, mi-a zis.

A cincea operație

Am început să sun pe la televiziuni. Am fost și la Crucea Roșie. Când aveam o zi liberă, mă duceam să caut fundații. Să găsesc pe cineva care să mă ajute cu bani. 

Până la urmă, m-am dus la primărie, în sectorul 5. Mă învățase cineva să merg acolo și să fac o cerere. Am ajuns în audiență la directoarea primăriei și i-am povestit tot. Când m-a văzut, a zis „haideți că vreau să vă ajut. Mai aveți de unde să mai luați o sumă?” 

„Doamnă”, i-am zis, „eu mai lucrez cu ziua.” I-am explicat că fac curățenie în diferite case. I-am spus că o să le rog pe proprietare să mă ajute. Am reușit să împrumut o mie de euro de la două dintre ele. Ele m-au ajutat și mi-au zis că le pot da banii înapoi când îi am.

La sfârșit de decembrie deja aveam toți banii, cei 5 mii de euro. Îi aveam, așa că ne-a internat pe 6 februarie. Amira a răcit însă în spital și a operat-o abia pe 27 februarie.

M-a chemat într-o zi în biroul lui. L-am rugat să-mi spună cum o să fie după operație. Mi-a arătat o poză pe care erau niște dungi: „O să-i punem fixatorul ăsta și o să-i alungească piciorul, o să dai la o cheie, că fixatorul ăsta are o cheie și o să se lungească oasele.” 

Nu mi-a zis că o să-i taie oasele, ci doar că fixatorul o să fie pus pe femur.

După operație m-a chemat anestezista la Terapie Intensivă. Mi-a zis că s-a trezit Amira. M-am dus acolo. Era învelită. 

Am dat pătura puțin la o parte, să văd și eu cum arăta aparatul. Când mă uit, avea jumătate de cerc, la bazin. Copilul ăsta nici în fund n-a putut să stea trei luni de zile până s-a rupt în ea. Apoi avea numai spițe din alea care intrau în os, ieșeau pe afară. Aici la fel. Și mai avea un cerc și încă o bară groasă.

Foto: arhiva personală Emilia Iliescu

Era să cad jos acolo. Mi se făcuse pur și simplu rău.

Salonul 215

A doua zi i-a făcut o radiografie. Osul era tăiat în trei locuri. Osul sănătos, femurul. Nu vă mai zic de durerile pe care le avea Amira. „Știi, ce a ținut de noi, am făcut, acum rămâne totul pe tine. Trebuie să o pansezi și dezinfectezi zilnic”, mi-a zis Burnei.  

Atunci m-am apucat să citesc pe Google despre infecții, stafilococi, toate bacteriile. După am ajuns la fixatoare, la ce pot să facă. Dacă se infectează, se vindecă foare greu. Osul se necrozează și copilul rămâne cu niște sechele deosebit de grave. 

Doamne, ce să fac în situația asta?

Copilul avea niște dureri îngrozitoare și în spital. Aparatul îi trăgea de oasele tăiate. 

Dormeam sub patul Amirei, în salon. Era camera 215, cu patru paturi. Primul era al Amirei, cum deschideai ușa. Pe hol nu puteam să dorm pentru că treceau ceilalți oameni noaptea, la toaletă. Lângă ea nu puteam să stau, că aveam microbi. Ziua mă plimbam de colo-colo. După ce o vegheam toată noaptea, îl chemam pe soțul meu să stea cu ea. Mă duceam acasă. Fierbeam toate cearceafurile și le călcam, să nu se infecteze cumva de la ele.

Noaptea, după ora 12, după ce treceau asistentele cu tratamentul și adormea toată lumea, eu îmi întindeam pilota de acasă și mă băgam sub patul Amirei. Ea noaptea avea nevoie la baie, că ziua îi era rușine să facă. Erau și băieți și fete amestecați în salon. De atunci, Amira se culcă numai dimineața. De când cu pansamentele și cu durerile alea groaznice pe care le avea toată noaptea, de zece ani de zile, ea nu adoarme decât dimineața, la 7-8.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Femeia de serviciu dădea prin cameră cu un mop negru, care puțea. Apa din găleată era neagră. Spăla toate saloanele dimineața, când venea șeful la vizită. 

Am cumpărat un mop și o găleată și a doua zi am dat-o afară. „Dacă mai calci în salonul ăsta, chiar acum mă duc la Burnei să te spun. Infecția nu vine de la mine, ci de la tine, de la mopul ăla cu care cureți.”

Eu dezinfectam clanțele, ușa de la salon. Chiuveta, zi de zi, o spălam cu Domestos.

De două ori pe zi spălam pe jos. Și noptiera, și barele de la toate paturile. Toate fetele de acolo râdeau de mine, ziceau că sunt nebună, că „ce microbi?” Ziceam că da, sunt microbi, eu am reținut asta din ce mi-a spus Burnei. Și când citeam și vedeam ce nenorociri se pot întâmpla cu Amira mi-am zis că trebuie să-mi păzesc copilul.

Fixatorul i-l înveleam cu un prosop fiert și călcat.

„Mami, te rog, taie-mi piciorul, că nu mai suport durerile”

După a fost externată. Trebuia să o pansez trei luni de zile cu spirt. Operația o lăsase cu 14 găuri. Spirtul săpa în ele și le lăsa carne vie. Înainte să plec cu ea acasă, mi-a spus un doctor cum s-o pansez. Mi-a arătat vreo două zile cum se face: să fiu curată, să mă dezinfectez pe mâini tot timpul, iar spirtul să-l schimb la două zile maxim, că-și pierde din grade.

Înainte s-o iau de la spital am dezinfectat toată casa de microbi. I-am pus o mușama pe pat și după cearceaful. Era nevoie pentru că o spălam în pat. Altfel n-aveam cum. 

Timp de zece luni numai în pat a fost spălată. Am cărat la ligheane s-o spăl pe cap, s-o clătesc. Aveam două prosoape pe care, după ce terminam, le fierbeam. Pe unul îl înmuiam, frecam bine și o dădeam pe mâini. Trebuia să fie și ud și uscat, să nu cumva să curgă pe răni. Pe o mână, pe altă mână, pe spate, pe cap.

După, mai căram două ligheane ca să pot să o clătesc. Pe piciorul operat o dădeam cu spirt. Nopți întregi Amira avea dureri îngrozitoare. Vreo lună și ceva am tot dat la cheie să distanțeze oasele alea tăiate. Burnei ne-a zis că trebuie să dau până se fac opt centimetri. Deși îi făcuse o topogramă, în care se vedea clar că are doar 2,5 cm scurtime, nu 8.

Oasele din bazinul Amirei. Foto: Emilia Iliescu / arhiva personală

Când o pansam, se făcuse carne vie de la fixator. Îmi spunea „mami, te rog, taie-mi piciorul, lasă-mă, nu mai mă pansa, să mă duci să-mi taie piciorul că nu mai suport durerile.” Urla. Mie mi-era frică, îi ziceam că dacă n-o curăț bine, se infectează.

Urla ca din gură de șarpe. Toți vecinii mă opreau și-mi ziceau că au auzit-o. Le explicam că trebuie s-o pansez și s-o curăț și când o dezinfectez o ustură de moare cu spirtul ăla pe carne vie.

„Nu vreți dumneavoastră s-o luați?” 

Cât am stat în spital am dat șpăgi. La 6 dimineața venea o asistentă să-i facă tratamentul Amirei cu antibiotic. Lua șpagă de la toată lumea. A fost un copil căruia n-a vrut să-i dea o pastilă de durere sau ceva că bunică-sa era amărâtă și internată cu el în spital și n-avea bani. 

La 6 ore, în funcție de cum avea tratamentul, îi dădeam bani. Ca să mă duc cu Amira jos, când ne trimitea la radiologie, venea o asistentă cu un pat. Eu și încă două persoane o ridicam s-o punem pe patul ăla. Coboram cu liftul. Dădeam bani și la radiologie, să mă ajute s-o pun pe masă. Chinul de pe lume.

După ce am luat-o acasă, mergeam la spital la trei săptămâni sau la o lună. Chemam ambulanța. 

Prima oară când ne-am dus la consult a venit SMURD-ul să ne ducă. Cei de acolo m-au întrebat: „Nu vreți dumneavoastră s-o luați?” Adică eu și cu soțul meu. Le era frică să nu-i facă ceva. Am luat-o noi. El o lua de tot corpul și eu de picioare. Și o puneam direct, așa. 

Într-o zi am făcut radiografia la spital. Burnei s-a plâns că nu vede bine și m-a trimis la spitalul Monza. Acolo plăteai. În ziua aia n-aveam decât 90 de lei. Radiografia costa 150. Ne-au dus cu salvarea acolo și i-am zis omului din mașină că n-am bani. Din cei 90 de lei, 30 îi dădusem lui că a fost drăguț și a stat cu noi vreo două ore până ne-a trimis Burnei la radiologie.

Am sunat o prietenă. I-am zis că n-am bani: „Te rog, vino, dacă poți. Și ajută-mă.” Ea avea o florărie. A venit cu mașina și ne-a adus 200 de lei. I-au făcut radiografia Amirei și ne-am întors la spital, ca Burnei să se uite pe ea și să-mi spună că e foarte bine.

Eu chiar îl credeam.

În tot timpul ăsta mă duceam la biserică, în fiecare duminică. Dădeam acatiste. Mă rugam: „Doamne, să-i dai sănătate lui Burnei și la toată echipa că mi-a făcut fata bine.” În fiecare lună vedeam la televizor câte o premieră mondială, cum copilul ăsta va juca fotbal, ăsta va cânta la pian, ăsta nu știu ce. Chiar îl credeam din tot sufletul și mai ales că el vorbea frumos cu noi.

În afară de momentul în care m-a acuzat de tevatura de la televizor, s-a comportat mereu foarte frumos. La ultima operație n-a vrut să-mi ia plicul cu bani, la asta cu fixatorul. Am plătit doar furnizorul. 

Domestos, spirt și chinuri

Amira era la pat. Cu banii abia mai făceam față, mai ales că am stat în spital când i-a montat fixatorul și n-am putut să muncesc. 

Până să-i scoată fixatorul, mi-a făcut maică-mea un împrumut la bancă, la care am plătit patru ani de zile. Luam doar alocația de handicap și munceam cum puteam, cu ziua.

Mă împrumutam de bani de radiografii și de drumuri. Prietena mea cu florăria, care mă ajuta, ne lua cu mașina. Dădea scaunele în jos să putem s-o băgăm pe Amira. Altfel, de fiecare dată trebuia să chemăm salvarea ca să ne ducem undeva cu ea. Ea nu putea să stea în fund.

De luni până vineri, câteodată și sâmbăta, mergeam la câte o casă unde să fac curațenie. Stăteam în genunchi și frecam toate podelele. Și acum am genunchii negri. Mi-era rușine să port fuste vara.

Luam o sută de lei pe zi. 

După trei luni s-a rupt fixatorul în copil. Am observat pentru că-i apăruse o vânătaie. M-am dus, i-a scos cercul ăla și fișele, dar filetele sunt tot acolo, de unde s-au rupt.

Eu nu mai aveam timp nici să fac de mâncare. Dar mă ajuta soțul. Amira avea o dietă strictă de urmat. A trebuit să-i dau și antibiotic timp de zece luni. Preventiv, să nu facă infecție. În casă nu primeam pe nimeni, nici măcar pe mama. Oricine venea, stătea la ușă.

La noi nu mirosea decât a Domestos și spirt.

Plângeam pe străzi, plângeam în metrou. Când ajungeam acasă, nu aveam voie să plâng. 

„Încordezi de 50 de ori piciorul, de trei ori pe zi”

După zece luni i-a scos fixatorul de tot. I-a scos fixatorul pe 2 decembrie și a zis, cum altfel, că totul o să fie bine. Burnei i-a zis că trebuie să încordeze de 50 de ori piciorul. Ea nu mai putea nici să-l îndoaie după operația asta. „Încordezi așa de 50 de ori, de trei ori pe zi”, zicea, iar eu îl întrebam: „Nu ne ducem la recuperare?” „Nu, voi n-aveți voie la recuperare, că nu știu ăia ce-am făcut noi acolo și să nu vă facă cumva rău.”

Am executat tot ce ne-a spus el. După două luni, ea stătea în pat și eu încercam să o ajut să îndoaie piciorul. Atunci i-a ieșit o tijă care stătea chiar la buza fracturii. Pe radiografii se vede că dădea să iasă de când a fost pusă.

Piciorul ei era și umflat și vânăt. Ne-am dus de urgență la spital. Era februarie și afară erau niște zăpezi de nu pot să vă zic. Amira mergea doar într-un picior. 

Era într-o joi sau vineri, nu mai știu. L-a băgat pe altul la sală care era al nu știu cui. Pe mine și pe Amira, care avea o urgență medicală, ne-a trimis acasă, să venim luni.

M-am dus luni. I-a băgat altă tijă. Nu mi-a zis nimic, unde-o taie, ce taie. Eu înțelesesem că-i scoate tija aia și-i pune altceva.

La terapie intensivă am văzut că era plină de sânge pe o parte. M-am speriat, că ea are talasemie minoră, o boală de sânge. Dacă pierzi foarte mult, poți să faci hemoragie. E periculos. Dar poți să trăiești cu ea. Și eu am boala asta. Și mama, și bunica mea.

De sus de pe salon, de la etaj, a venit o rezidentă. I-a pus mai multe pansamente ca să oprească sângerarea. Era albă ca varul la față. Am văzut apoi că fata avea hemoglobina 7 și un pic de la cât sânge pierduse. Nu i-a dat niciun fel de tratament.

„În fiecare zi mi-era rău și visam că are copilul viermi pe aparat”

A externat-o după o săptămână. Nu mai aveam bani de șpăgi, de nimic

M-am dus repede și m-am împrumutat de la niște vecini de bani. Am luat ficăței, sfeclă roșie, tot ce știam că face bine la anemie. Am pus-o pe picioare cât de cât. 

Cât timp a avut fixatorul, îmi făceam socoteala, în fiecare săptămână: luni câștigam 100 de lei, trebuia să cumpăr pentru toată săptămâna, să am pansamente, betadină. Numai așa trăiam.

În fiecare zi mi-era rău și visam că are copilul viermi pe aparat. Visam viermi roșii care mergeau pe aparatul ei. Mă gândeam că eu eram vinovată dacă se infectează, fiindcă eu am acceptat să-i pună fixatorul ăsta. Dacă se întâmpla, nu mai aveam altă soluție decât să-mi dau una în cap.

Eu vedeam în continuare că e o diferență între șolduri, dar nu mă pricepeam. Dacă el zicea că e foarte bine, îl credeam. Că doar apare pe la toate televiziunile cu premiere. Nimeni din lume nu operează ca el.

Îmi vine să urlu 

După opt luni de la tija care a cedat, Amira era în cârje. Și era foarte rău. Piciorul îi fugea cu totul pe spate dacă încerca să-l țină. Abia se târșâia.

Cineva mi-a recomandat să merg la alt medic. Într-un fel, mi-era frică să mă duc, dacă ăla îi spunea lui Burnei și nu mă mai primea cu copilul? Eu aveam nevoie să mă primească.

Dar m-am dus, totuși.

După ce s-a uitat pe radiografii, mi-a zis: „Doamnă, din păcate, la mine degeaba ați venit. Eu, pe viitor nu am cu ce să vă ajut”. Eu nu înțelegeam cum putea să spună așa ceva. Nu vedeți că este cel mai bun ortoped de copii, e dat la televizor, în presă?

Tehnica Burnei 

Am plecat de acolo. Nu l-am crezut și am vrut să mai cer o părere.

Am ajuns la un alt doctor cunoscut, de la Grigore Alexandrescu. „Doamnă, în viața mea de ortoped nu am văzut ca dintr-o luxație să se ajungă în halul ăsta. Dar la șoldul sănătos de ce ați operat copilul?” 

Eu habar n-aveam, nu știam situația. El mi-a zis că nu se vede pe radiografii că ar fi avut ceva. 

Îmi vine să urlu.

Am mers și la Spitalul Militar. Mă gândeam că toți aveau ceva cu Burnei, că doar era cel mai bun din România. Apoi am mai cerut o părere, de la alt medic, care mi-a zis că operația cu fixatorul i-a pus capac.

Îmi spusese doctorul de la Grigore Alexandrescu că există un profesor, Christophe Glorion, de la clinica Necker din Paris. Trimisese deja dosarul acolo, dar n-a vrut să-mi spună. Știa deja că nu mai există nicio șansă.

Am mai așteptat câteva luni. Am vorbit cu o doctoriță de la Alexandrescu și într-un final a trimis ea toate datele în Franța. A doua zi am primit un răspuns. Mi-a zis că primise deja dosarul Amirei, dar că nu mai e nimic de făcut momentan. Nici el n-a vrut să-mi zică direct. Însă eu am înțeles.

Am vorbit apoi cu un alt doctor, din Germania. Când a văzut radiografiile mi-a zis să-l dau în judecată pe Burnei.

Noi tot speram că ea o să fie foarte bine. 

Depresia

După ce am aflat toate nenorocirile astea am venit acasă. Amira plângea întruna. Eu eram în stare de șoc. Îi ziceam să aibă încredere, că o să fac orice ca să fie bine. Mă uitam în ochii ei și mă gândeam la toată suferința prin care a trecut. Nu spunea nimic copilul ăsta, doar plângea. 

Am intrat în depresie. Nu mai aveam putere să mă duc la muncă. În fiecare zi voiam să mă omor.

Mă trezeam dimineața, mă îmbrăcam, mă spălam și voiam să plec. Ajungeam până la poartă și îmi venea să vomit, să cad din picioare. Mă întorceam în pat. Nu făceam nimic. Plângeam. Am decăzut într-un hal fără de hal după toate părerile astea.

A mai trecut un timp și am început s-o duc la recuperare. Ne duceam de două ori. Am stat internate câte trei săptămâni. Nu se recupera deloc.

Am găsit o clinică privată undeva prin Militari și am început s-o duc pe Amira acolo. Dar se plătea. Cu tot cu taxiul, mă costa 2.000 de lei. În afară de datorii, le mai aveam și pe femeile la care făceam curățenie. Azi mă împrumutam de 200 de lei și săptămâna următoare le dădeam banii înapoi. Nu mai aveam ce să mănânc.

Apoi le sunam. „Alo, sunt eu, cerșetoarea Emilia. Puteți să mă mai ajutați cu niște bani?” 

Numai gândul că n-ar mai avea cine s-o spele, cine s-o îngrijească, asta mă determina să nu mă arunc în fața mașinii.

Am vrut să mă omor de nu știu câte ori.

Toți mă credeau nebună, că am ceva cu Burnei

După un an, în 2016, m-a ajutat o fundație și am ajuns cu Amira la un spital din Italia. 

„Doamnă, prima operație e un experiment. Trebuia să fie un copil normal. Se putea rezolva.” L-am rugat pe medicul italian să-mi scrie și un raport medical, dar nu a vrut.

Toată munca mea, toată truda, tot ce câștigam, dădeam pe recuperare și meditații. Amira făcea școlarizare la domiciliu. O perioadă am mai dus-o la școală, că n-am știut că e schilodită. Câteva luni. După care, până la sfârșitul liceului, a făcut doar la domiciliu.

Profesorii nu veneau decât în perioada testelor și a tezelor. Trebuia să-i pun meditații pentru materiile de bază. 

Ajunsesem să muncesc doar pentru meditații și pentru ratele la bănci. Veșnic nu aveam în casă mâncare. Aveam zile în care mâncam supă la plic. 

Când ne-am întors din Italia, în 2016, eu deja începusem să vorbesc cu părinți care au fost cu noi în salon. Într-un an de zile ba s-a rupt ceva în copii, ba le-a scos fixatorul. Tot timpul am întâlnit părinți și am tot făcut schimb de numere de telefon.

N-aveam nici Facebook și am rugat-o pe Amira să îmi facă un cont. Îi ziceam să caute copiii operați în premieră mondială de Burnei, să iau legătura cu părinții. Eu nu știam dacă ei sunt bine sau nu.

Emilia, mama Amirei. Foto: arhiva personală

Între timp îmi scrie o fată cu care am fost în Italia, o mamă din Botoșani. „Emilia, să știi că am fost la un profesor la Iași și plângea”, mi-a zis ea. „Mi-a nenorocit copilul. Tu știi? Ce spuneai tu m-a determinat să mă duc să mai iau o părere.” 

I-am mai spus unei femei. S-a dus și ea să mai ceară o părere. Le-am zis să ne întâlnim când vin la București. I-am spus și Amirei să mai caute pe Facebook oameni, dar nu mai voia. Era sătulă de mine. 

Într-o seară am găsit-o pe femeia cu copilul premieră mondială. Burnei îi pusese o proteză care l-a umplut de infecție. Copilul a stat tot anul în spital.

„Măi, vezi care sunt operați de 11 ori, de 10 ori, de 100 de ori, adu-i încoace să vorbesc cu ei. Haide, hai să te duc să iei o părere. Ție nu ți se pare ciudat că operezi copilul ăsta de 100 de ori și tot nu e bine?” așa le spuneam. Dintre toți, abia am reușit să salvez trei persoane.

Confruntarea

Am găsit-o și pe Luiza (jurnalista Luiza Vasiliu, autoarea investigației despre doctorul Burnei, n. red.), printr-o fundație.

Până la urmă am găsit și o avocată, care ne reprezenta pro bono. Am aflat că procurorii aveau o anchetă deschisă, după ce o mamă le-a dat dovada că Burnei i-a cerut 4 mii de euro pentru tijă.

Pe mine m-a chemat procuroarea separat. I-am povestit despre toate cazurile pe care le-am documentat și cum m-a mințit atâția ani de zile. Ea mi-a zis că nu există dovezi pentru „experimente pe copii”, că n-avem nimic la mână și că trebuie să facem expertize. Dar că ei încearcă să-l ia pe partea cu mita.

I-am făcut plângere. Din 40 și ceva de cazuri pe care le-am găsit, doar 17 plângeri au fost făcute. Că „ce putem noi să-i facem?” Păi stai, mă, puțin că nu e mai presus de Dumnezeu. Trebuie să închid ochii că mi-a schilodit copilul și toată viața? 

După ce am venit din Italia, m-am dus direct la Burnei în birou. Am și o înregistrare. Erau toți medicii acolo. Când am început să urlu la el, au început să iasă toți. I-am spus de toate: păi cum, nu faceți premiere mondiale? Ce-ați făcut cu copilul ăsta, l-ați operat de 11 ori și mi l-ați schilodit?

La sfârșit mi-a zis: „Eu atâta am putut.” 

Eu n-aveam drepturi dacă eram femeia de serviciu?

Am avut și momente în care mă gândeam să renunț. După scandal, am început să am probleme cu soțul. Am divorțat după doi ani. Nu mai aveam comunicare. Eu eram mereu: părinții, Burnei, părinții, Burnei. Nu pot să vă spun câte blesteme am primit pe Messenger de la alții, după ce s-a aflat tot.. „Nenorocito, ce i-ai făcut lu’ domn profesor?” Nu conta că mie mi-a schilodit copilul și toată viața. Conta cine era domnul profesor. 

Apoi a ieșit și Borcean în presă, un doctor de la Colegiul Medicilor. Zicea că Burnei este pionier în medicină, că operația a fost bună, pentru că alungirea a reușit. A reușit, că s-a făcut de 8 centimetri. Dar nu trebuia să fie așa.

Apărea și Burnei la televizor. A apărut și la „Jocuri de Putere” și a zis că el a operat 20 de mii de copii. Și că eu sunt femeia de serviciu.

În toată presa asta era problema: că eu eram femeia de serviciu. Dar eu n-aveam drepturi dacă eram femeia de serviciu? Eu n-aveam dreptul să-mi trateze corect copilul sau măcar să-mi fi spus: eu nu pot s-o operez, nu pot s-o fac bine?

Am fost nevoită să stau în casele oamenilor, să frec praful, jegul, grăsimile și să rabd ani de zile de foame. Pentru ce? Pentru schilodire. 

L-am mai văzut pe Burnei când a fost audiat în procesul civil. A fost chiar înainte s-o audieze pe Amira. Ea stătea lângă doamna grefier, pe scaun. Judecătoarea a văzut că a intrat în sală în cârje și că abia mergea. Burnei a zis „uitați-o, este foarte bine. Dacă n-o operam eu, era mult mai rău.”

A fost audiată și doctorița din Germania, care ne-a făcut expertiza. Ea a zis că n-a văzut în viața ei așa ceva. Am văzut că judecătoarea era foarte atentă la tot ce spunea. A fost audiată și la procesul penal, timp de trei zile, pentru toate cazurile la care a făcut expertize medicale. Dar procurorii n-au ținut cont.

L-am văzut și la procesul de luare de mită. M-au dat afară, pentru că înregistram. Ne-a văzut avocatul lui și a zis că e vorba de protecția datelor cu caracter personal. Și că trebuie să părăsim sala dacă nu facem parte din proces. 

Am plecat de acolo și gata, nu l-am mai văzut niciodată.

Singurele amintiri frumoase din viața mea au fost până la vârsta de 24 de ani, când am început să operez copilul și să trag atâtea chinuri și suferințe. Eram fericită înainte. Știam că am un copil sănătos, frumos, bucălat. Mi-era atât de drag de ea. Mă duceam și mă plimbam cu căruciorul cu ea. Sunt cele mai frumoase amintiri.

Apoi au încetat. O văd zilnic în pat. Cum se chinuie, cum suferă. Și pentru ce?

Nu pot să spun că mai am amintiri frumoase acum.

Am avut câteva momente în care am plecat undeva și am încercat să ne impunem să fim fericite. Să nu ne amintim ce este, de fapt, cu noi. Că avem o viață schilodită. Și eu, și ea. Că n-am putut să fac nimic. 

În viața mea nu mai este nicio urmă de fericire. Doar lupta asta care tot continuă.


Emilia Iliescu își caută dreptatea din 2016, când a depus plângere, alături de mai multe victime. Chirurgul ortoped Gheorghe Burnei a fost ulterior anchetat pentru luare de mită și condamnat definitiv, în martie 2021, la 2 ani și 6 luni de închisoare cu suspendare. 

În decembrie 2022, procurorii au clasat dosarul în care era acuzat de ucidere din culpă și vătămare corporală. Trecuseră anii și faptele s-au prescris.

Un an mai târziu, Burnei pierde pentru prima oară un proces civil de malpraxis, deschis de Amira Hamed. Gheorghe Burnei și spitalul „Marie Curie” îi datorează daune morale de 125 de mii de euro și daune materiale, însă decizia nu e definitivă. Amira și Emilia au făcut apel. 

Ariana Coman a consemnat și mărturia Amirei Hamed. Ea poate fi citită AICI.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...