„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

Una dintre rarele constante ale comportamentului uman este că, după 35-40 de ani – cel mai târziu -oamenii încep să se gândească destul de serios la resursele de care vor avea nevoie pentru a supraviețui la bătrânețe. Din păcate, una dintre mai noile constante, cel puțin în România și Europa de Est, este lipsa de încredere că sistemul de pensii va putea să acopere un trai decent după vârsta de 65 de ani. 

Scepticismul este destul de larg răspândit.

Un studiu realizat de ISRA Center în 2022 arată că 55% dintre români se tem că statul nu va putea să le asigure o pensie decentă și numai o treime dintre români sunt de părere că statul nu va avea nicio problemă cu plata pensiilor.

În rândul tinerilor situația este și mai dramatică. Și pe bună dreptate, probabil. Avem argumente atât de la Comisia Europeană cât și din analize media independente că sistemul de pensii din România este șubred și nu prezintă foarte multă încredere. Suntem cu toții sceptici despre sistemul public de pensii, dar avem destul de multe argumente pentru a crede că oamenii ce vor intra la pensie în următorii 5-10 ani vor fi destul de bine acoperiți. Cei care vor intra mai târziu la pensie nu prea mai cred.

Argumentul pe care eu l-am întâlnit cel mai des, pentru care tinerii români sunt sceptici în legătură cu sistemul de pensii, este raportul nefavorabil dintre contribuabili și beneficiari sau, mai direct spus, faptul că sunt prea puțini plătitori pentru cât de mulți pensionari ne așteptăm să existe pe viitor.

Problemele structurale din sistemul public de pensii

Argumentele demografice sunt destul clare și au fost discutate destul de îndelung. În anul 2015 cam 20% din populația României avea peste 65 de ani și avea dreptul la o formă de pensie. Viitorul se anunță și mai sumbru: până în 2060 se estimează că unul din trei români va avea peste 65 de ani. Iar acest calcul este făcut fără a ține cont de fluxul actual de migrație, care e mai greu de proiectat cu calcule demografice.

Chiar și așa, știm din mai multe surse că cel puțin 3-4 milioane de români locuiesc și muncesc în afara granițelor țării. Mai mult, cel puțin 92% dintre aceștia au vârste între 15 și 64 de ani, deci sunt oameni ce ar fi intrat mai degrabă în calcul pentru a plăti taxe și contribuții sociale mai degrabă decât pentru a le încasa.

Mai clar, aproape 20% dintre oamenii născuți în România trăiesc astăzi în afara granițelor și plătesc taxe (inclusiv contribuții sociale) în țările respective, adică lipsesc din calculele pentru sistemul de pensionare din România.

Un alt argument demografic important pentru fragilitatea sistemului de pensii este legat și de proiecția creșterii speranței de viață în România.

Conform proiecțiilor actuale, speranța medie de viață ar urma să crească cu aproximativ 10 ani în medie, ceea ce ar însemna că pensiile ar trebui să acopere mai mult timp mai mulți pensionari dacă vârsta de pensionare ar rămâne cea din prezent.

Situația este într-adevăr dificilă și arată că neîncrederea tinerilor că vor ajunge să primească o pensie decentă în România este destul de îndreptățită. Însă problema tinde să fie în altă parte. Cât timp gândim problemele sistemului de pensii strict în funcție de factori evoluționari, este ușor să credem că nu este mare lucru de făcut în legătură cu asta. Mai mult, este destul de ușor de crezut că politicienii nu au mare lucru ce face pentru a contribui la stabilitatea sistemului de pensii.

Sigur, există veșnica discuție despre pensii speciale, unde politicienii au arătat foarte clar că nu sunt interesați să găsească o soluție pentru a crește viabilitatea sistemului contributiv de pensii, însă aceea tinde să fie mai degrabă o problemă morală decât una despre stabilitatea macro a sistemului. 

Dacă ne lăsăm păcăliți că problemele macro ale sistemului public de pensii vin exclusiv de la migrație, natalitate sau creșterea speranței de viață, am putea fi ușor convinși că aceștia nu au foarte multe lucruri pe care le-ar putea face. Ceea ce este cât se poate de fals chiar și dacă trecem peste discuția despre pensii speciale. 

Și voi scrie doar despre două din lucrurile pe care DOAR politicienii le pot face. 

Nu doar numărul de contribuabili e important

În multe feluri, problemele actuale ale sistemului de pensii din România sunt similare cu problemele cu care s-a confruntat și Europa Occidentală de la sfârșitul anilor 1990. La fel ca în România acum, în acei ani sistemul contributiv de pensii (așa numitul pay-as-you-go) începea să fie considerat nesustenabil și un risc de dezechilibru fiscal pe termen lung, în special ca urmare a scăderii natalității și a îmbătrânirii generale a populației.

În acest context, unul dintre cele mai interesante și influente argumente despre cum să regândim contractul social pentru vârstnici a venit de la John Myles într-o carte editată de faimosul Gøsta Esping-Andersen (2002). Acesta oferă o formulă simplificată pentru a evalua sustenabilitatea unui sistem de asistență socială în următoarea formă:

Argumentul foarte simplificat al lui Myles este că putem gândi un cost total pentru sistemul de pensii dacă luăm în considerare această ecuație. Costurile sistemului cresc atunci când numărul beneficiarilor de asistență socială crește în raport cu numărul lucrătorilor care contribuie la sistem. Dacă beneficiarii consumă mai mult (adică primesc beneficii mai mari), costurile suportului social vor crește proporțional.

Observația lui Myles este că dezbaterile despre sustenabilitatea sistemului de pensii contributiv clasic se poartă aproape exclusiv în jurul numărului de beneficiari versus număr de contribuabili și costul mediu al pensiei.

Productivitatea medie a contribuabilului este deseori trecută cu vederea, tocmai pentru că acel cost poate fi (și a fost, mai ales în România) acoperit de bunăvoința guvernului de a transfera bani din alte surse în bugetul de pensii. Calitatea de nesustenabilitate vine din faptul că guvernul nu își mai permite să acopere diferența ce vine din productivitatea medie. 

De aceea, soluția pentru a face sistemul de pensii sustenabil este tocmai ca guvernele să investească mai mult în creșterea productivității contribuabililor.

Revenirea la această ecuație a înlesnit, pe rând, concentrarea politicilor publice naționale și apoi a politicilor publice ale UE către creșterea calității și acoperirii sistemului de educație, atât prin școli și universități cât mai ales a educației continue pentru oameni ce doresc să învețe și să ocupe funcții mai bine plătite. 

Mai direct spus, chiar dacă numărul de contribuabili este în scădere, iar numărul de beneficiari este în creștere, atât timp cât contribuabilii au mai multă pregătire profesională și câștigă semnificativ mai mult decât generațiile anterioare, atunci contribuțiile lor vor putea să acopere mai multe pensii contemporane la un nivel mai decent.

Un contribuabil care lucrează la UiPath (sau altă companie de IT) și câștigă echivalentul a mii de euro lunar poate fără probleme să plătească pensia pentru 2-3 persoane, ceea ce reduce din dificultatea problemei de dezechilibru între numărul de contribuabili și cel de beneficiari. La fel, dacă statul ar ajuta toți contribuabili să-și crească productivitatea și să-și mărească propriul venit și implicit contribuțiile sociale, problemele de sustenabilitate ale sistemului de pensii ar fi micșorate. Asta pentru a nu mai vorbi despre cât de util ar fi pentru contribuabilii înșiși să aibă venituri mai mari și deci posibilitatea de a trăi mai bine. 

Din păcate, statul român nu a prioritizat în niciun fel creșterea nivelului general de pregătire profesională a populației sau măcar a numărului de contribuabili. Sistemul educațional din România este în continuare extrem de inegal, cu rezultatele PISA ce ne arată că elevii din mediul urban tind să obțină rezultate similare cu elevii din Olanda sau Franța, în timp ce elevii din mediul rural sau din familii sărace obțin rezultate similare cu elevii din state din lumea a treia.

Aceste discrepanțe sunt cele mai mari din Europa. Mai mult, deși este un obiectiv impus de către Comisia Europeană de mai bine de 10 ani, România are în continuare o rată de abandon școlar de peste 15%, de departe cea mai mare din Europa.

Mai mult, în 2022 rata abandonului școlar în zonele rurale a fost de 27,5%, comparativ cu doar 3,3% în orașele mari. 

Educația este principalul mod prin care productivitatea angajaților din România poate fi crescută și deci prin care sustenabilitatea sistemului de pensii poate fi ajutată – însă nu doar educația elevilor din mediul urban sau din familii cu venituri mari, ci educația întregii populații de tineri.

Nu ne ajută ca societate dacă 10-20% dintre tinerii cu vârste de școală primesc o educație de nivel înalt, dacă alți 20% sunt împinși să abandoneze prematur școala, iar ceilalți sunt pregătiți profesional necorespunzător. Sistemul public de pensii – la fel ca societatea întreagă – funcționează pe bază de progres general. Iar pentru a obține acest progres general în felul în care tinerii sunt educați avem nevoie în primul rând de mai multă concentrare din partea elitelor politice, dar și de mai multă presiune din partea cetățenilor. O educație mai bună pentru tinerii din mediul rural reflectă pozitiv în mod infinit asupra întregii societăți, de aceea merită ca întreaga societate să lupte pentru ea. 

Să îi suplinim pe cei care pleacă

Cum am spus mai devreme, între 4 și 5 milioane de români locuiesc, muncesc și plătesc taxe astăzi în alte țări decât România. Dorința de a-i aduce înapoi a fost și este extrem de arzătoare, însă experiența altor țări din lume ne spune că probabil nu va reuși niciodată pe deplin. Mulți dintre românii plecați în alte țări au plecat și vor rămâne acolo unde sunt, cel mai probabil contribuind la sistemele sociale din țările respective. Nu putem să ne bazăm pe ei pentru a face sistemul de pensii din România sustenabil – în afară, poate, de banii pe care îi trimit înapoi prin remitențe. 

Ce putem face în schimb este să gândim mai bine un sistem pentru a le suplini absența pe piața muncii din România și, implicit, pentru a le suplini absența din rândul contribuabililor în sistemul public de pensii. Spre marele nostru noroc, România este o țară cu o creștere economică puternică și destul de susținută. Pentru a crește în continuare, România va avea nevoie de muncitori. Iar dacă nu reușim să recrutăm muncitori români din interiorul țării, pentru că sunt prea dezamăgiți de salarii sau de condițiile de muncă oferite, vom apela și noi tot mai mult de lucrători străini, cum au făcut și statele occidentale în trecut cu lucrătorii români, polonezi sau bulgari. 

Conform datelor de la finalul anului 2023, aproximativ 211.000 de imigranți erau înregistrați ca lucrători în România, dintre care majoritatea proveneau din țări din afara Europei, cu Nepal fiind principala țară de origine (9% din total) și Turcia pe locul al doilea (8%).

Estimările sunt că, numai în 2024, cel puțin încă 100.000 de muncitori străini ar fi așteptați în țară. O altă analiză spune că România are nevoie de cel puțin încă 250.000 de lucrători numai pentru a acoperi deficitul actual de forță de muncă. Cele mai mari nevoi de lucrători din țară sunt în domeniile de ospitalitate și construcții. Oricât de mult ar evolua condițiile de muncă și de salarizare, companiile din România probabil nu vor putea intra în competiție directă cu companiile similare din Europa Occidentală. Fie că vrem sau nu, ne place sau nu, o foarte mare parte din acest deficit va fi acoperit cu muncitori străini. 

Felul în care vom decide ca stat și societate să primim acești lucrători străini va contribui atât la bunăstarea economică a României cât și la însănătoșirea sistemului public de pensii din țară. Imigranții sunt în general mai tineri și intră direct pe piața muncii, contribuind imediat la fondurile de asigurări sociale și pensii.

Aceștia pot ajuta la echilibrarea raportului dintre contribuabili și pensionari, oferind o soluție pe termen scurt și mediu pentru deficitul de forță de muncă. Cercetări recente arată că în Italia, o țară cu probleme cel puțin la fel de mari cu sistemul public de pensii, imigranții contribuie cu miliarde de euro la creșterea economiei și implicit la contribuțiile sociale încasate de stat. 

Responsabilitatea factorilor politici în problema migrației este tocmai să accepte și să explice necesitatea lor în societatea actuală. Mai mult decât oriunde altundeva, lucrătorii străini nu vin în România pentru că este o societate primitoare și prosperă, ci pentru că sunt ceruți de către angajatori și instituții. Un tratament prost al lucrătorilor străini nu ne va face să nu mai avem nevoie de ei, ci maxim va face România o destinație mai puțin atrăgătoare pentru cei mai harnici și ambițioși dintre ei. Însă tocmai de aceștia avem nevoie. 

***

Sunt enorm de multe argumente non-economice pentru care educația ar trebui să fie o prioritate absolută pentru statul român sau pentru care liderii noștri politici ar trebui să încurajeze migrația spre România. Am ales conștient să nu le includ pe acestea în această argumentare pentru că deseori ele sunt ușor de criticat ca argumente moraliste sau ce țin exclusiv de ”stânga progresistă și globalistă”.

Există argumente pur economice și abundent capitaliste despre cum să întărim sistemul de pensii din România și să încurajăm și o creștere economică susținută pe termen mediu și lung.