Orașul unde nu poposește Circul e ca o viață fără copilărie

Satele Unite ale Mănășturului

Se spune că oricine a supraviețuit propriei copilării, fie ea mai mult sau mai puțin fericită, are marfă de povestit pentru tot restul vieții. Așa cum se ivea uneori foca din apa tulbure a bazinului de la Zoo Schoenbrunn aflată lângă somptuosul palat imperial vienez, la fel răsar din neguri și amintirile prunciei. Tulbureala se limpezește și, deodată, de după un perete de sticlă te trezești privit direct de o pereche de ochi mari, însoțiți de un botic rotund și o pereche de mustăți zbârlite. Iar ochii aceia te țintesc drept în străfundurile sufletului și răscolesc mâlul în care zac adormite poveștile.

Sică era spaima părinților, deși avea doar vreo 9 ani. Pistruiat, cu părul blonziu veșnic ciufulit, cu niște ochi mici și negri de veveriță, Sică era slab ca un țâr, iute ca un țipar și avea genunchii precum două măciulii zdrelite în lupte, la fel ca noi toți de altfel. Specialitatea lui era “stricatul copiilor” din cartier. Rectific, din sat. Fiindcă, în vremea aceea, cartierul muncitoresc Mănăștur, azi populat de peste o sută de mii de locuitori înșirați mai mult pe verticală, se prezenta drept un molcom satelit al orașului Cluj. I se mai spunea ironic Satele Unite.

Sătucul acela bonom era compus din case modeste, grădini vaste, câmpuri de lucernă și porumb care se terminau într-un deal, de unde începeau pădurile și sălbăticia. Drojdierii de profesie se adunau fratern la un monopol cu dulce la Costăneasa, cârciuma de lângă Mănăstirea Calvaria, cea în jurul căreia se formase localitatea. Diverse babe clasice date cu parfum de pământ și găini și îmbrobodite cu năfrămi întunecate cărau găleți de apă de la fântâni, stăteau aplecate peste straturile din grădină sau bârfeau pe băncile din fața porților întorcând capul după rarele mașini care treceau agale pe uliță cu o asemenea nesățioasă mirare, de zici că prin fața ochilor li se perinda cel puțin nava Millenium Falcon din Star Wars.

În vechiul Mănăștur legat ombilical de oraș de linia unui troleibuz bătrân și scârțâitor, încă mai exista o poetică ciurdă de vaci care ștampila ulița de pământ cu la fel de poetice baligi lansate din legănatul de catwalk al șoldurilor tencuite cu același material eco-bio amestecat cu rumeguș. În urma lor, Ilona mai pocnea uneori dintr-un bici rostind cu glas înalt, dar neconvingător, cunoscuta interjecție cu valoare verbală ‘neee’. Asta mergea la vaci. La cai bărbații foloseau invariabil ‘ceaa’.

Sică, spaima mamelor din cartier

Satul acela amorțit era de fapt un vast teren de joacă fără granițe și, mai ales, fără limite. Acolo opera maleficul Sică. Locuia într-o dărăpănătură de casă dincolo de pârâu și oficial era cunoscut drept Marius S. de la Pișpirica. Ce te izbea prima dată la el era privirea: curioasă, îndrăzneață, fără astâmpăr. Avea în ochi o scânteiere specifică atât de electrizantă și de coruptibilă de minori, de zici că îl întruchipa pe Lică Sămădăul copil, viitorul bandit din “Moara cu noroc” de Slavici. Era atât de convingător și fermecător în orice întreprindea, încât îl urmam aproape orbește, indiferent ce orice nouă trăznaie propunea.

Astfel am reușit, pe rând: 1. să jucăm mâță pe biciclete în cimitir și în jurul bisericii ortodoxe, inclusiv pe trepte, până ne-a afurisit popa 2. să mâncăm toți morcovii fierți din supa de găină a vecinei L. care tocmai se pregătea să facă o imensă salată boeuf pentru o nuntă. 3. să pătrundem prin efracție în Institutul Agronomic ca să ne holbăm îndeaproape la scheletul unui cal după care învățau studenții oasele. 4. să șterpelim puieți de cactuși din Grădina Botanică ca să-i înmulțim și să-i vindem pe bani, păcat că am fost prinși și puțin bătuți sau 5. să transformăm fundația unui bloc în care se adunase apa de ploaie în piscină privată. Plus multe altele, mai mărunte.

Toate acestea pentru gloria unei copilării cu adevărat fericite și spre groaza unor părinți de altfel respectabili și, pe bună dreptate, îngrijorați. Sică era elementul negativ responsabil cu pervertirea la prostii a unor suflete angelice, fapt pentru care periodic ni se interzicea să ne jucăm împreună. Așa a ajuns Sică să meargă singur să vadă femeia cu barbă într-un vagon ambulant exact pe locul unde azi se înalță o mândrețe de McDonald’s.

Tot singur a descoperit și gaura din gard prin care te puteai strecura în menajeria circului și amesteca cu plătitorii cinstiți de bilete. A apărut la noi pe stradă tot roșu la față revărsând flăcări din priviri și jurându-se că a mângâiat pe cap o cămilă care rumega niște fân din poziția așezat, taman pe locul unde azi este o sală polivalentă care tocmai găzduiește Campionatul european de Kyokushin.

Apoi a continuat o poveste despre niște clovni bătrâni și triști care jucau table în maieu și beau bere la umbra vagonului lor, plus un jongler pe monociclu dezbrăcat până la brâu care exersa aruncând în aer trei pistoale adevărate cu care mai și trăgea uneori, dar cu gloanțe oarbe. Cică atunci toate animalele tresăreau. Și copiii. Și mamele lor.

A povestit amețitor și în cascadă vreun ceas. Îl ascultam cu toții căzuți în transă în timp ce dâre translucide de salivă ni se prelingeau din colțurile gurii. Perora ca un zeu. Puteai jura că era Zamolxis tocmai scuturându-se de bezna peșterii Polovragi, decis să aducă muritorilor iluminarea mult așteptată.

“Băăăi, a venit circul!”

Proaspăt convertiți, nu voiam altceva pe lume decât să mergem cu toții la circ. Noaptea am visat exclusiv cu animale, dresori, clovni, jongleri și trapeziști, totul, bineînțeles, pe muzica perfect adaptată din fundal. Cu orice preț, trebuia să văd și eu menajeria și spectacolul. Nu exista copil care să rateze așa ceva, după cum nu cred că exista nici un băiat serios necontaminat de gândul ascuns că, într-o bună zi, ar putea fugi cu circul în lumea largă, lăsând în urmă discreta dâră de melc a unei existențe terne și previzibile.

Esența circului acelor vremuri era nomadismul. Faptul că venea de nicăieri și dispărea în neunde era fabulos. Un oraș prin care nu oprea circul era condamnat, nefericit și trist ca o viață de om fără copilărie. Atmosfera urbei se încărca brusc de o energie nouă, de o așteptare febrilă și emoționată. “Băăăi, a venit circul!” Era zvonul așteptat de toți copiii din cartier, șoapta magică ce se disemina peste tot mai iute ca telegraful, mai puternic și mai convingător decât orice reclamă tv la pariuri și păcănele din ziua de azi.

Cum locuiam într-un spaţiu de margine cam rupt de lumea largă, doar îmi puteam imagina solemnitatea elefantină cu care intra lunga caravană în oraș, îl traversa lent și se așeza pe locul destinat, undeva între stadion și Someș, pe un teren viran plin de scaieți și bălți plângăcioase, înconjurat de case turtite și îngropate în pământ, ca niște broaște țestoase bătrâne. Vreme de o lună sau două acești vecini vor avea privilegiul să asculte gratis seara răgetele leilor și tigrilor, precum și mugetul șuierat al elefanților. Exact ca în jungla africană, adică nespus de frumos…

În mijlocul acestui teren urma să se înalțe cupola albastră, iar în jurul ei să se înșire menajeria și vagoanele artiștilor și dresorilor. Totul înconjurat cu un gard înalt de sârmă, dar în care genialul Sică găsise o gaură exact pe măsura lui. Cu șarmul lui neîmblânzit, ne-a strecurat pe rând pe fiecare în menajerie taman în orele de vizită, ca să nu dăm de bănuit. Ne-am chiorât cu orele la animalele blazate, cu priviri resemnate, abia așteptând să le vedem în acțiune. Odihnite și scăldate în luminile arenei, credeam noi, se vor înviora și le va reveni pofta viață.

După cam trei săptămâni, Sică reușise să se împrietenească cu unul din paznici. Îi adusese din grădina lui o șapcă de mere de vară, plus o sticluță de pălincă și un borcan de dulceață de căpșuni șterpelite din cămară. S-a înțeles cu el să ne bage clandestin pe sub poalele cortului la o reprezentație de seară. Nimic mai savuros decât să mergi la circ cu băieții, pe șestache, fără știrea părinților, în vacanța de vară cea care nu se va sfârși niciodată.

Sub adăpostul întunericului, toți cinci am fost strecurați printr-un pliu secret al prelatei în marele cort luminat și ne-am pus pe băncile din lemn într-un loc strategic, nici prea aproape de loje, dar nici prea departe, la o distanță oarecum de siguranță, fiindcă știam că cei doi clovni Ciacanica și Tonino au prostul obicei să culeagă personaje din public și să-și bată joc de ele în arenă.

Și am văzut vreme de aproape trei ceasuri tot ce se putea vedea în materie de circ, care își trăia momentele de glorie. Ele aveau să apună odată cu explozia necontrolată a televiziunii. Iar circul vieții avea să se deruleze mai mult pe micile ecrane decât sub prelata magică, nu de puține ori găurită, a unui cort ambulant. Azi tot circul s-a mutat pe niște ecrane și mai mici, de smartphones.

Mirarea continuă ca element surpriză

Esența acestei arte neîmblânzite, veche de când lumea, care este arta spectacolului de circ mizează pe mirarea continuă ca element surpriză, într-un decor excesiv de glamoros și pe muzica în tonalități suspect de vesel-optimiste revărsate din fosa orchestrei. Nimic mai ușor recognoscibil decât muzica de circ. Scopul e ca spectatorul să fie ținut aproape în permanență cu sufletul la gură și purtat într-o cavalcadă amețitoare de stări și emoții întrerupte la trecerea dintre acte de măscăricii desemnați să distragă atenția de la schimbările de decor.

Ca o paranteză, curios e că Ciacanica nu era un nume de scenă, deși pare, ci numele real al celebrului clovn, al cărui frate a fost unul dintre cei mai titrați criminaliști români. Ce destine radical diferite! În timp ce fratele său cel sobru și mereu elegant urmărea prin țară ucigași în serie gen Omul cu ciocanul, clovnul nostru stropea audiența cu apă dintr-un acordeon și, încălțat cu niște pantofi roșii supradimensionați, îi trăgea picioare în fund colegului său, tăntălăul de Tonino.

Cheia unui spectacol de circ reușit o reprezintă intensitatea. Spectatorul țintuit în scaun, imobil, participă vizual, auditiv și olfactiv la ceva foarte mobil, extrem de dinamic, realizat cu măiestrie într-o succesiune rapidă de ceea ce se cheamă în limbaj tehnic ‘numere’. Intră, așadar, pe rând în scenă jongleri, acrobați, saltimbanci, contorsioniști, funambuli, aruncători de cuţite în țintă vie, înghițitori de săbii și de foc, prestidigitatori, iluzioniști sau trapeziști. Tensiunea crește la cote maxime, se perindă prin arenă felurite duo-uri și trio-uri, plus trupe celebre de zburători gen Krateyl sau Steriu, alături de acrobați-frați cunoscuți drept Doi Panaitescu, Patru Dumitrescu sau Cinci Crețu. Se dovedește că, potrivit tradiției, circul era o afacere de familie.

Prin aer zboară așa-numitele “trupe de basculă”, care de fapt folosesc o trambulină pentru propulsie. Poate cea mai celebră trupă românească a fost cunoscută sub numele de Șapte Moșoianu. Activi mai mult în străinătate și intrați în Cartea Recordurilor cu un “dublu salt la coloana de șapte fără lonjă de siguranță”, aceștia i-au lăsat gură căscată pe Mao, Nixon și Reagan.

Dar nu și pe marele cârmaci, întâiul bărbat al țării, Nicolae Ceaușescu, care, fiind om serios, era preocupat de lucruri mai complexe, cum ar fi împușcarea celor mai mari exemplare de mistreți, cerbi sau urși, aduși cu bună știință în bătaia puștii sale de către gonacii înțeleși cu restul vânătorilor și preacinstita nomenclatură de vârf.

Jocheii și amazoanele se strecoară pe sub burțile cailor aflați într-un trap țanțoș și pregătesc terenul pentru dresori. Încep numerele simple cu căței acrobați și fotbaliști, capre dresate sau chiar purcei, după care se ia marea pauză. Tensiunea crește. Se instalează gratiile și tunelul de metal prin care vor intra în manej felinele mari. Momentele de suspans ale dresurilor combinate de urși, lei, tigri și pantere reprezintă punctul culminant al spectacolului.

Nu știu cine și-ar putea dori mai mult decât să vadă de aproape o domnișoară blondă vârându-și capul în gura larg deschisă a unui leu african. Sau luându-se la trântă cu un urs de 250 de kile, ba chiar poruncind unui tigru siberian să stea frumușel pe un piedestal ca o pisicuță, să se ridice pe labele dinapoi sau să se prefacă în ponei, lăsându-se călărit în jurul manejului de către o dresoare mărunțică și fragilă.

Circul ca act de credință

Când tata a venit într-o zi zâmbitor fluturând biletele de circ pentru toată familia a trebuit să mă prefac entuziast și nerăbdător. Nu era deloc bine să se știe că asistasem deja ilegal la spectacol. Tocmai cu infamul Sică, fermentul celor mai negative derapaje.

Așadar am văzut din nou menajeria și spectacolul, dar altfel. Acum eram îmbrăcat frumos, mă înfruptam corect din mărul glazurat pe băț și mă minunam iar de toate cele, dar mai bătrânește și mai așezat, râzând forțat la poantele clovnilor pe care le știam deja. Am avut timp să privesc totul mai lucid, să observ reacțiile publicului, să fiu mai atent la succesiunea numerelor și la toată dinamica spectacolului.

Circul nu e doar strict performance, virtuozitate extremă și măiestrie îndelung exersată. Reprezintă și un act de credință. Pășești sub cupola excesiv luminată cu solemnitatea cu care intri într-o catedrală gotică. Te așezi pe scândurile șubrede ale băncilor improprii cu o sfială de strană. Aștepți oficierea unei slujbe deloc cuminți, ci explozivă și excesivă, de mâini aruncate în aer și ochi înălțați spre cer, înflăcărată de un cor gospel aproape isteric format din doamne de culoare în lungi robe de satin violet, la fel ca cea la care am asistat cândva într-o biserică penticostală carismatică dintr-un cartier rău famat din Atlanta, Georgia.

Totul în jur îți sugerează credința că va fi bine, antrenant și sclipitor, exact ca paietele rochiilor sumare ale frumoaselor amazoane călărind cu picioarele lor lungi spinările cailor de rasă. Este vorba despre credința că omului din vârful cupolei întors cu capul în jos care ține în dinți performerii cu panglici lungi de mătase executând piruete amețitoare îi va rezista dantura, că trapeziștii plutind prin aer aproape de tavan chiar vor fi prinși de niște mâini sigure și netranspirate sau că funambulii care se întind cu fața în sus în văzduh pe o sfoară nu-și vor pierde echilibrul. Și mai ales, credința că elefanții nu vor cădea de pe minge cu o bufnitură înfundată în rumegușul arenei, iar leii și tigrii vor fi ascultători cu dresoarea înfiptă și sigură de sine și vor sări prin cercul de foc fără să protesteze sau să-și pârlească mustățile.

Dincolo de această credință că la final totul se va termina cu bine se ascunde fața întunecată a oricărui spectacol de circ: sfidarea celui mai de temut lucru pe lume – Moartea cu M mare. Circul se joacă permanent cu focul, provoacă, sfidează, forţează toate limitele, măștile stau permanent să cadă, dar spectatorul nu trebuie să își dea seama de acest fapt, el trebuie bombardat la foc automat cu noi și noi senzații tari, surprize, răpăit de tobe și lumini în succesiune rapidă. Trebuie năucit, împachetat în perdele de fum, cu atenția mereu distrasă de la marele M.

Asta chiar dacă prin față i se vântură permanent ideea de Moarte ca posibilitate. Misterul, spaima, suspansul și incitarea unei curiozităţi morbide sunt fermenții din care se naște cu bună știință spectacolul de circ. Altfel nu am avea globul morții, roata morții, triplul salt mortal fără plasă de siguranță, dresura de fiare sălbatice extrem de periculoase sau chiar femeia tăiată în două cu fierăstrăul de către diverși maeștri iluzioniști.

Când am petrecut cândva aproape o săptămână în Las Vegas am văzut, printre altele, show-ul marelui iluzionist David Copperfield și am înțeles mai bine acest lucru. Fără nici o urmă de regret a făcut să dispară de pe scenă o parte dintre spectatorii voluntari plătitori de bilete scumpe. I-a aneantizat. Sau i-o fi trimis printr-o gaură în culise sau, cine știe, poate direct în Purgatoriu.

Într-o zi ploioasă am vizitat și unul dintre cele mai triste cazinouri tematice, renumitul Circus Circus. Locul chiar arăta ca un clovn bolnav de ciroză și cu machiajul scurs de pe față. Acolo, în vremurile de glorie ale anilor ’60-‘70, cimpanzei dresați îmbrăcați în smoking le ofereau jucătorilor de la mese pahare de margherita, iar spectacolele erau de referință.

Cu vremea, au lăsat-o ceva mai moale cu circul și totul a devenit un imens parc de distracții, orientat mai mult spre familiști cu copii, spre disperarea agenților ocupați cu prinderea puștimii agitate fugind peste tot, în timp ce părinții stăteau lipiți de manete visând la un jackpot. Atunci am realizat cât de diferită poate fi aşezarea circului instituționalizat de romantismul celui itinerant.

Cum a devenit Cercul, Circ și obsesia pentru menajerii umane

Oricum, acest gen de spectacol a practicat mereu dansul periculos cu Moartea, fiind permanent generator de senzații tari încă de pe vremea Imperiului Roman, care, la apogeul său, devenise dependent de combinația cunoscută drept panem et circenses. Cursele de atelaje care se răsturnau în galop ducând la schilodirea oamenilor și cailor, luptele de gladiatori pe viață și pe moarte și tot grotescul cu creștinii sfârtecați de fiare sălbatice în Circus Maximus sau în Colosseum sunt cele care au setat agenda.

În Evul Mediu treaba s-a mai domolit, iar acrobații, iluzioniștii, saltimbancii sau măscăricii care își găseau loc prin iarmaroace, piețe publice sau curți domnești semănau mai degrabă cu artiștii stradali din ziua de azi, mulțumiți cu orice bănuț care le ateriza în pălărie. La noi erau la modă pehlivanii. Într-o mărturie din anul 1681, Constantin Filipescu-Căpitanul, cronicarul Ţării Româneşti, vorbeşte despre un pehlivan „carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pre locurile noastre astfel că punea în rând opt bivoli, şi se repezia iute şi sărind peste ei, se da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare de ceia parte”.

Circul modern a fost, se pare, re-inventat în 1768 la Londra de către un tip pe nume Philip Astley. Curios e că inițial se numea Cerc, nu Circ. Practic era un spectacol ecvestru într-un manej circular și era asemănător cu competițiile de echitație din ziua de azi. Așadar cheia era dresura de animale, căreia i s-au tot adăugat jongleri, acrobați sau perechi de personaje caraghioase împrumutate din Comedia del Arte gen Arlecchino și Pantalone.

Americanii au dus totul la un alt nivel, în stilul lor caracteristic. Adică extrem. P.T. Barnum e figura revoluționară a circului american. Acesta combina spectacolele itinerante cu un muzeu și o menajerie stabile în New York speculând din plin fascinația morbidă a oamenilor pentru semenii lor ciudați, fie ei scunzi, giganți, siamezi, albinoși, bărbați fără picioare, cu microcefalie, femei cu barbă sau cu te miri ce alte distrofii foarte apreciate de public. Unii dintre aceștia, adunați într-o sinistră menajerie umană, pot fi văzuți în filmul de succes al anului 1932 numit pe șleau Freaks.

Cel mai faimos personaj din trupa lui Barnum era Charles Stratton, un tip scund de doar 91 de centimetri. El îl întruchipa pe Tom Degețel și avea un talent actoricesc desăvârșit în a imita personaje istorice celebre gen Napoleon Bonaparte sau Frederic cel Mare al Prusiei. Dar și rolul de Cupidon îl prindea foarte bine. Stratton a intrat în trupa lui Barnum la patru ani. Era foarte precoce. Drept urmare, la cinci ani bea whisky și la șapte ani fuma trabuce.

A avut o carieră impresionantă, a colindat lumea toată, l-a impresionat pe Abraham Lincoln și pe țarul Rusiei, turneul său culminând cu vizita la Buckingam Palace, unde a încântat-o pe Regina Angliei. Cum Barnum își plătea personajele foarte bine, Stratton făcuse avere, era pasionat de haine elegante și deținea un iacht pe care dădea petreceri sclipitoare. A murit de infarct la 45 de ani, iar micul său sicriu a fost însoțit spre cimitir de peste zece mii de admiratori.

Războiul trimite caii la luptă și comuniștii români trimit acrobații în uzine

În România modernă circurile ambulante erau la început apanajul străinilor gen Zdebschi, Sidoli, Franzini, Krateyl. Sidoli a fost de altfel primul circ stabil din București. În secolul al XIX-lea făcuse vâlvă un circ sosit din Viena cunoscut sub denumirea de “teatru de momițe”, fiindcă numărul de bază îl constituia dresura de maimuțe. Războaiele mondiale au tulburat peste tot lumea de vis și magie a circului. Atmosfera era sumbră, artiștii zburători au coborât în tranșee drept soldați, iar caii frumos împopoțonați au fost rechiziționați și trimiși pe front să moară  pentru patrie.

Deși Lenin a declarat sus și tare în 1919 că circul este o formă de “artă a poporului”, alături de operă și balet, comuniștii români naționalizează circurile ambulante particulare și confiscă până și denumirea de Globus de la familia Zdebschi. S-au redenumit Circul Vesel și astfel și-au continuat peregrinările prin țară. Despre povestea acestei vechi familii de circari de origine cehă există un film documentar foarte frumos, realizat recent de regizorul Claudiu Mitcu.

Așadar, o vreme artiștii de circ sunt trimiși de către conducerea partidului la reeducare, adică la sapă sau în fabrici și uzine să construiască socialismul. Bineînțeles că nu le iese, nu se pot adapta. Comuniștii înțeleg în cele din urmă că e mai bine cu circ decât fără. Drept urmare, dresorii, jonglerii și acrobații sunt puși să dea probe în fața unei comisii care le acordă brevete de artiști. În cele din urmă, cei anume selectați sunt adunați sub cupola Circului de Stat, înființat în 1954 și devenit azi Circul Metropolitan. Construcția futuristă cu un acoperiș ondulat, sprijinită pe niște stâlpi zvelți, a fost inaugurată în 1961.

Restul trupelor colindă prin țară sau concurează în străinătate cu alte circuri faimoase, fiindcă acest gen de spectacole își trăiește perioada de glorie, cea care probabil nu se va mai întoarce niciodată. Exista o vorbă după anii 2000, când a început declinul circului clasic, ambulant. “Unde a dispărut circul cu toată lumea sa de vis, cu caii, leii și panterele lui dresate? În jobenul magicianului Iozefini. Prezente au rămas doar hienele.”

Cert este că această industrie debordant de curajoasă și de creativă a fost un teren ideal și pentru inovație tehnologică. De-a lungul istoriei sale, circul a fost pionier în utilizarea luminilor, a sunetelor, a efectelor speciale, precum și a altor tehnologii, totul de dragul unor spectacole memorabile.

Doar că uimitorul, de neuitatul și magicul au un preț al lor, de multe ori plătit cu viața. Cine mai vorbește despre bolile profesionale ale artiștilor care și-au torturat sistematic trupurile pe altarul spectacolului poleit cu paiete aurite și lumini colorate într-o muzică antrenantă? Pe cine mai interesează artrita lui Leni Contorsionista, având ca nume de scenă Păpușa de cauciuc?

Dar cele opt boli descrise de Gabriel Moșoianu, acrobatul? Dar despre trambuline care cedează, frânghii care se rup la 16 metri în aer, bare rupte de trapez provocând accidente fatale, amputări sau handicapuri pe viață vorbește cineva? Despre animalele bătrâne care și-au încheiat numerele și nu mai trebuie nimănui? Clovnii bolnavi de inimă care nu mai aveau putere nici măcar să zâmbească? Ce soartă or fi avut urșii cu fustiță ai lui Mărgineanu, care dădeau ture pe patine cu rotile sau călare pe monociclu? Dar cu morțile live în arenă ale dresoarelor cum rămâne?

Sică se îndrăgostise de-a dreptul de dresoarea mărunțică și blondă cu flăcări violet în privire care se mișca precis și curajos în arenă printre felinele mari readuse la viață din menajerie. Nu avea nici măcar bici, ci doar un băț, ca de dirijor. Mârâind și rânjindu-și colții, fiarele executau ce li se poruncea cu voce înaltă: Ale Hop!

Atât de mult îi plăcea lui Sică faza cu dresura, încât se strecurase clandestin la nu mai puțin de șase spectacole. Știa să descrie în amănunt numărul descompunând în detalii fiecare mișcare, cunoștea până și numele animalelor, iar nopțile se visa, bineînțeles, dresor. În urma acestui fapt, câinele lui bătrân a învățat în cele din urmă să dea, în lehamite, lăbuța.

Dresoarele de feline – vedete și personaje tragice

Au existat mai multe școli de dresaj, fiind cunoscut faptul că rușii și americanii foloseau metode mai dure – înfometau animalele și le supuneau prin bătaie. La fel chinezii. Dresorii nu intrau în arenă fără bici și pistoale cu gloanțe oarbe. Mereu un asistent avea pregătit un furtun cu apă în caz de nevoie. Iar un altul ținea în mână o furcă cu dinți ascuțiți fiind pregătit permanent să intervină.

La noi dresoarele au fost adevăratele creatoare de legendă. Erau mereu cap de afiș. Metodele folosite de ele? Duhul blândeții, drăgălășenia mămoasă, răsfățul și enorm de mult timp petrecut în compania animalelor. Își asumau riscuri greu de imaginat. Mai întâi a fost frumoasa Dina Mihalcea, fostă Miss România anului 1933. I-au călcat pe urme Lidia Jiga, Elena Țipa și Nina Buzduga. Toate erau femei frumoase, delicate, puternice și mai ales, extrem de curajoase. Însă nu toate au avut parte de o soartă la fel de norocoasă.

Se povestește că aceste tinere femei obișnuiau să crească animalele de pui hrănindu-le cu biberonul prin garsoniere bucureștene, să le plimbe în lesă prin oraș, ba chiar în mașini decapotabile în dreapta șoferului. Nu de puține ori, alegeau să doarmă în cuștile fiarelor sau pur și simplu să stea într-un colț al cuștii croșetând cu calm la un pulovăr. Se impuneau prin atitudine, nu prin forță. Regula la feline era simplă. Dacă un animal face un pas spre tine, dresoarea trebuie să facă doi înspre el și să nu dea înapoi cu nici un chip.

În seara zilei de 7 noiembrie 1970, la Harkov, aflat pe atunci în fosta Uniune Sovietică, s-a petrecut o scenă de groază. La doar câteva minute de la începerea numărului de dresaj combinat, leul Ruslan a zgâriat adânc șoldul Lidiei Jiga, declanșând instinctul de atac în tigrul siberian Amur, preferatul dresoarei. De pe piedestal acesta a sărit direct la gâtul vechii sale tovarășe de joacă, ucigând-o pe loc și târându-i apoi trupul inert prin tot manejul năclăind rumegușul de sânge. Legenda spune că în public un bărbat a murit de infarct, iar două femei însărcinate au intrat imediat în travaliu. După tragedie, tigrul a refuzat să mai mănânce și într-o lună s-a stins din viață. La autopsie s-a constatat că avusese o tumoare pe creier.

Nici Elena Țipa nu a avut parte de o soartă mai bună, găsindu-și sfârșitul tot în timpul unui spectacol de circ, de această dată în Kuweit. Era o seară frumoasă de 26 mai, în 1994. Elena și soțul ei, Cezar, dresor de cai, lucrau pentru un circ italian. Protagonistul de această dată a fost leul Albert, preferatul dresoarei. Fusese de pui diagnosticat cu o boală gravă și propus pentru eutanasiere. Doar că dresoarea a refuzat să accepte acest fapt și l-a îngrijit ani buni cu o infinită tandrețe, salvându-l de la moarte. Acum Elena Țipa stătea întinsă pe o bârnă și leul Albert trebuia să sară peste ea de pe piedestal. Nu și-a luat destul elan și răsucindu-se în aer a agățat fatal cu ghearele jugulara dresoarei, care nu a mai putut fi salvată.

Într-o zi ploioasă de început de septembrie, circul și-a adunat catrafusele, a împăturat frumos imensul cort și caravana a plecat din oraș. În urma lui, golul lăsat pe terenul de lângă Someș era la fel de dezolant precum cel din inimile noastre de copii. Tot ce a rămas în afară de amintiri au fost niște țăruși din lemn bătuți înclinat în pământ de care fusese ancorată cu funii cupola cea magică sub care inimile ne-au bătut mai iute decât de obicei. Urma acum ceva teribil – să colindăm cu părinții magazinele în căutare de uniforme, pantofi și rechizite și să ne cufundăm în marea tristețe adusă de treziri devreme, de frig și teme de casă.

Cum l-a stricat America pe bietul Sică

Trec anii. Liceul era pe terminate. Ne dădeam cu toții de ceasul morții să ni se încheie mediile, să luăm mai mult de șapte la purtare (eu), să luăm cu bine BAC-ul și o dată cu el, să trecem în amintire tot ce a însemnat școală obligatorie.

În toți acești ani de liceu-cimitir, Sică avusese o singură preocupare, în afară de vrăjitul fetelor pe bandă rulantă – cum să rămână repetent. Fiind un tip creativ, i-a reușit de trei ori. Ideea era simplă. Trebuia să tergiverseze terminarea liceului ca să nu fie încorporat și trimis în armată în vreun loc uitat de lume unde tinerețea ți se putea preface pe loc în bătrânețe fără de moarte. La fel ca în basme, dar pe dos.

Așadar, chemarea lui Sică în viață era temporizarea. Familia lui se pregătea de emigrare în SUA, așa că el trebuia să facă pe elevul indolent, pe chiulangiul, pe obraznicul cu profesorii sau chiar să fumeze cu emfază în curtea școlii, lucruri la care se pricepea de minune. Totul de dragul unei noi repetenții.

Cu scânteia aceea a lui fatală din privire, Sică făcea totul pe de-a-ndoaselea și se strecura prin viață precum un somon contra curentului pe un râu năvalnic din Alaska. Cu un drum, mai și râdea de noi, muritorii, nefericiții condamnați la o existență eternă sub sobrietatea constipată a regimului Ceaușescu. În cele din urmă, i-a ieșit, a fentat armata cu bine. L-am condus cu toții la gară și ne-am străduit să nu vărsăm lacrimi, fiindcă eram băieți mari acum. În schimb am alergat ca proștii după tren fluturând batiste și chiuind până s-a terminat peronul. Și dus a fost Sică peste ocean, iar în urma lui a rămas doar amintirea unor neasemuite aventuri. Cum ani buni n-am aflat nici o veste de la el, aproape că l-am uitat.

După exact 10 ani, Sică de la Pișpirica a venit în vizită din America. Atunci l-am văzut pentru ultima oară, după care, așa cum se zice în Winnetou marea carte a copilăriei noastre, a dispărut iar, de data aceasta pe “însoritele plaiuri ale vânătoarei” în Midwest, undeva în zona marilor lacuri. N-am mai aflat niciodată nimic despre soarta lui.

Problema e că noul Sică nu mai semăna cu el, părea doar umbra lui. America îl preschimbase în alt om. Acum era pufos, cam blajin, aș zice la limita blegiei, doar zâmbetul ce mai amintea de el. Scânteile din ochi i se stinseseră și devenise banal, corect și cumva previzibil. Vorbea excesiv de elevat, era îmbrăcat șic, avea un Polaroid cu care făcea poze instant și părea că trăiește într-un viitor SF care nu prea avea nimic de a face cu prezentul unei Românii năclăite de corupție și încremenite veșnic în proiecte utopice.

Toate încercările mele de a reactiva amintirile unei copilării libere și fericite s-au lovit de un zid. Vechile întâmplări trăznite îl plictiseau și le expedia rapid cu un fluturat de mână. Pentru el țara, Mănășturul și casa lui demolată pe care se înălțase un bloc cu patru etaje nu mai însemnau nimic, nu-i trezeau nici o nostalgie. Toate reprezentau un trecut mort și îngropat.

În schimb, vorbea cu pasiune despre noțiuni abstracte precum credit card. Turuia despre restaurante all you can eat, despre sistemul financiar, avantajele cupoanelor de reduceri la supermarket și diversele posibilități de îmbogățire rapidă prin abile jocuri la bursă. Nu înțelegeam mai nimic, erau concepte complet străine pentru mine. Iar oricât de înfierbântat povestea, privirea aceea care ne corupsese atât de frumos copilăria, îi rămânea stinsă ca un bec prăfuit într-un beci igrasios.

Bietul Sică… America îl stricase, la fel cum “ne strica” el pe noi la prostii pe vremea când eram puști.

Toate fotografiile aparțin Arhivei Minerva.

Surse: Adevărul / Britannica / The Atlantic / The Sun / Historia / Arta Circului blog / “Lidia Jiga, un destin crud” de Eugenia Mihăilescu, Editura Crișan 1992.