Pragul democrației românești. Cum vor să împiedice PNL și PSD partidele mici să intre în Parlament

Săptămâna trecută, parlamentari de la PNL și PSD au depus o propunere legislativă de ridicare a pragului electoral de la 5% la 7% pentru viitoarele alegeri parlamentare din 2024. 

Pragul electoral este acel procent din totalul de voturi pe care trebuie să-l obții la alegeri, pentru a intra în Parlament. 

Dacă va fi adoptată, măsura va lovi partidele mici, precum Forța Dreptei, REPER, PMP, dar ar afecta și partide deja consacrate, precum UDMR-ul, care nu ar mai face pragul, dat fiind că se dorește și eliminarea pragului alternativ de 20% în cel puțin patru circumscripții electorale – planul de rezervă al comunității maghiare. 

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

De ce avem praguri electorale? Cum se desfășoară lucrurile în alte state din UE?

Nicăieri în Uniunea Europeană nu există prag de 7% la parlamentare – 5% este norma în țările din Centrul și Estul Europei, iar în multe țări din Vest cu sistem de reprezentare proporțională sau mixt, pragul este cu mult mai scăzut (în practică, în Olanda e de 0,67%) sau nu există deloc (de exemplu, pragurile electorale sunt interzise de Constituția portugheză, nu există în Finlanda, Macedonia de Nord etc.).

În principiu, justificarea clasică a pragului electoral sună cam așa: scopul alegerilor parlamentare este formarea unui guvern. Dacă intră prea multe partide în Parlament, construirea unui majorități devine mai dificilă (este mai greu să se înțeleagă mai mulți actori), deci crește și instabilitatea politică și probabilitatea căderii guvernului. Dacă ai o coaliție formată din foarte multe partide, plecarea unui singur partid mic poate duce la pierderea majorității și la dărâmarea executivului.

Drept urmare, avem nevoie de un prag care să ne asigure că vom avea mai puține partide mici în Parlament și numai partidele de o anumită anvergură intră în legislativ. Doar așa putem avea majorități solide, dar și o opoziție puternică și unită.  

Asta e și logica inițiatorilor, care încearcă să ne convingă că „fragmentarea” din Parlament a „repercutat asupra dificultății constituirii unor majorități parlamentare stabile, care să genereze o stabilitate politică și o stabilitate guvernamentală”. Drept exemplu, inițiatorii vorbesc de cele șapte (de fapt opt) guverne din ultimele două legislaturi, și anume Guvernele Grindeanu, Tudose, Dăncilă, Orban (I și II), Cîțu (uitat de istorie, dar și de inițiatori), Ciucă și, în fine, Ciolacu. În puțin peste 7 ani, România a avut 7 prim-miniștri și 8 guverne. 

De ce avem, de fapt, instabilitate guvernamentală în România? Spoiler alert: nu din cauza pragului electoral prea mic 

O scurtă lecție de istorie recentă arată că nu misterioasa „fragmentare” a partidelor parlamentare (din cauza pragului prea mic) ne-a transformat în Italia Europei de Est când vine vorba de instabilitatea guvernamentală. În schimb, avem situații clare când guverne susținute de majorități puternice, formate din două, maximum trei partide, se prăbușesc: 

Guvernul Grindeanu – doborât prin moțiune de cenzură inițiată chiar de către parlamentarii PSD, după conflictul cu Liviu Dragnea. Majoritate la învestire: 295, necesar: 233 (PSD + ALDE);

Guvernul Tudose – nu se mai ajunge la moțiune, Mihai Tudose își dă demisia, tot după un conflict cu Dragnea. Majoritate la învestire: 275 (PSD + ALDE);

Guvernul Dăncilă – doborât prin moțiune de cenzură inițiată de PNL, care nu ar fi trecut fără sprijinul semnificativ din partea parlamentarilor PSD, aceiași parlamentari PSD care votaseră pentru Dăncilă în 2018. Majoritate la învestire: 282 (PSD+ALDE);

Guvernul Cîțu – pică după ieșirea de la guvernare a USRPLUS, provocată de neînțelegeri dintre Președintele Iohannis și USRPLUS. Majoritate la învestire: 260 (PNL + USRPLUS + UDMR).

Vedem că aproape de fiecare dată când am avut o schimbare de guvern în ultimii ani, s-a întâmplat din cauza conflictelor din interiorul PSD sau din cauza intervențiilor șefului statului, care a agravat sau provocat conflicte atât în interiorul PNL, cât și între PNL și alte partide (USRPLUS, UDMR). 

Ba mai mult, toate aceste repoziționari, coaliții, căderi de guverne s-au întâmplat izolat de alegători, care în mare tind să-și mențină opțiunile politice de la un an electoral la altul și să voteze aceleași partide (așa cum ne-am aștepta într-un sistem cartelizat, ca al nostru, despre care am mai scris). 

În ultimii 23 de ani, singurele partide complet noi care au reușit să intre în Parlament au fost Partidul Poporului Dan Diaconescu (PP-DD) în 2012, Uniunea Salvați România (USR) în 2016 și Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) în 2020; restul partidelor „noi” au fost de fapt rupturi din partide deja existente, precum UNPR, ALDE, PMP, Forța Dreptei (FD), REPER etc. Fragmentarea vine, astfel, tot din interiorul sistemului de partide existent, nu din afara lui prin apariția unor noi partide care fac pragul. Vasta majoritate a partidelor noi care apar în Parlament apar după alegeri, nu înainte. Pragul nu ar avea niciun efect asupra acestui fenomen. Așadar, numărul mic de partide cu adevărat noi, prezența constantă și consistentă în Parlament a partidelor cartelizate PSD și PNL ar fi trebuit să se traducă în stabilitate și la nivelul guvernelor, dar asta nu s-a întâmplat.

Cum explicăm fenomenul fragmentării, atunci?

De fapt, vorbim despre un alt tip de fragmentare, cea a elitelor. Practic, nu e vorba că sunt prea multe partide în Parlament, „problema” pe care vor s-o „rezolve” parlamentarii PNL și PSD prin ridicarea pragului electoral. 

Instabilitatea guvernamentală vine din faptul că neînțelegerile politice nu au o bază ideologică, fiind pur diferende de ambiții personale, pentru diverse funcții în stat. 

Partidele din România tind să fie doar vehicule pentru diverși politicieni, construite în jurul liderilor sau acaparate de aceștia. Conflictele se învârt în jurul competiției pentru funcții cu putere executivă (office-seeking) sau care oferă beneficii materiale, limitate ca număr, și doar secundar și superficial în jurul politicilor publice, valorilor, ideilor economice etc (policy-seeking).

De exemplu, între Sorin Grindeanu și Liviu Dragnea nu existau mari diferențe de viziune politică sau economică – criza guvernamentală declanșată de cei doi avea ca obiect strict puterea politică și interesul personal al lui Liviu Dragnea. Similar, show-ul dintre Ludovic Orban și Florin Cîțu nu a fost nicidecum cauzat de concepții diferite ale liberalismului economic.

Conflictele pentru putere din interiorul partidelor duc la traseism politic sau la crearea unor noi partide în jurul liderilor nesatisfăcuți, care de cele mai multe ori sunt reabsorbite de partidele-mamă, în funcție de interesele strategice ale liderilor (exemplele sunt nenumărate: UNPR și PSD și PNL; Pro România și PSD; Forța Dreptei și PNL, USR și REPER). 

De ce pragul ar trebui coborât, nu ridicat

În schimb, credem că avem nevoie de un prag mai mic, nu unul mai mare. Ca să înțelegem de ce, trebuie să ne uităm la impactul unui prag de 7% asupra competiției electorale din România. Așa cum am menționat anterior, un prag de 7% ar scoate din joc partide mici, unele de nișă, altele reprezentante al minorităților.

De ce suntem atât de siguri? Ei bine, un calcul simplu ne arată că la o prezență de 30% (cum a fost la ultimele alegeri), 5% opțiunile alegătorilor însemna aproximativ 300.000 de voturi. Cam un oraș de mărimea Clujului. 7% la același nivel de prezență ar însemna cam 420.000 de voturi, cu 120.000 de voturi mai mult. În fine, la o prezență de 50%, pragul de 7% ar însemna aproximativ 636.000 de voturi. La ultimele alegeri, UDMR a luat doar 339.000 de voturi.

Mai mult, un prag mărit ar mișcora și mai mult șansele partidelor care se învârt în jurul cifrei de 5% pentru că sunt puțini cei dispuși să riște irosirea votului. Dacă tu votezi pentru un partid și acel partid nu face pragul, voturile vor fi redistribuite către restul partidelor, proporțional cu rezultatele lor. Așa că, fără să vrei, ai putea să contribui la un rezultat mai bun pentru partide cu care nu ai fi votat niciodată. 

În cel mai bun caz, unii votanți se vor orienta către un partid mai sigur, chiar dacă nu este preferatul lor. Din același motiv, cei mai mulți probabil nu vor ieși la vot și se vor alătura celor aproximativ 70% din cetățeni care nu au ajuns la urne în 2020. Astfel, măsura va contribui și la creșterea absenteismului politic în țara în care doar 31% au votat la ultimele alegeri parlamentare. 

Oricum, lipsa din Parlament unor partide mici deja cunoscute (UDMR), dar și a unora care se luptă momentan pentru notorietate (PMP, FD, REPER), ar fi o lovitură serioasă pentru democrația parlamentară din România și nu pentru că ne plac sau displac nouă în mod special aceste partide. 

Astfel, pragul mărit ar afecta profund calitatea reprezentării politice a alegătorilor din România. Dacă doar partidele mari (PNL, PSD) și cele medii (AUR și USR) reușesc să treacă pragul, categorii întregi de alegători care nu se regăsesc în mesajele acestor partide nu vor fi reprezentați în Parlament, iar vocea lor nu se va auzi de la tribună, chiar și așa distorsionată cum se aude de obicei în România. Mai mult, dacă nu sunt în Parlament, nu pot face parte din coalițiile de guvernare, deci mici șanse ca un guvern de coaliție să fie interesat de problemele lor. 

De ce este asta relevant? În momentul în care niciun partid nu poate forma singur un guvern, intervine procesul de negociere cu celelalte partide. În acest proces, depinzând de numărul de partide de care este nevoie pentru a obține votul de învestire, toți actorii implicați trebuie să facă un compromis pentru a putea să guverneze împreună. Astfel, teoretic, fiecare partid pierde ceva, dar și obține ceva pentru alegătorii săi.

Cu cât mai multe partide în guvern, cu atât mai mare este șansa ca diferite categorii de alegători să primească ce au dorit, pe principiul the more the merrier (pentru noi, cetățenii, nu pentru politicieni). Astfel, fragmentarea, în anumite limite, poate să fie de ajutor pentru buna reprezentare a intereselor din societate. 

Un prag mai mare ar scăpa partidele mari (PNL-PSD) de bătăi de cap și ar reduce amenințarea la adresa cartelului. 

Cu un prag mai mare, dintr-o dată, nu mai trebuie să își bată capul cu negocieri și compromisuri, ele putând singure să decidă ce politici sunt prioritare și pentru cine.

Totuși, dacă nu votezi cu aceste partide mici poate te întrebi „Ok, dar eu mă bucur că partidele astea nu intră în Parlament, bleah *insert orice partid care nu îți place*, de ce mi-ar păsa?”. Nu trebuie să îți placă aceste partide, ci principiul care stă la baza discuției. Poate într-o zi, un partid mai bun ca cele actuale se va lupta să intre în Parlament, dar pragul de 7% îl va bloca.

Nu trebuie să luăm astfel de decizii bazate pe cum arată acum scena politică, ci pe cum ar putea arata la modul ideal. Partidele vin și pleacă, așa că ne-am putea trezi că aceste modificări au, pe termen mediu și lung, consecințe neașteptate. 

În fine, eliminarea UDMR din Parlament ar putea să bucure o parte a societății care tresare când aude de vecinii noștri din Vest. Exact aici este problema. Prezența constantă a UDMR în Parlamentul României, și în destul de multe guverne în ultima vreme, este o veste bună pentru democrație, indiferent ce credem despre politicile UDMR.

Faptul că într-o țară în care patriotismul se confundă cu naționalismul și este încă instrumentalizat pentru a obține voturi, indiferent de consecințe, faptul că un partid care reprezintă o minoritate are un cuvânt de spus în politica națională este un lucru bun și bine văzut pe plan extern. Adăugăm faptul că Președintele României este de etnie germană și religie luterană (ambele minoritare la noi în țară) și imaginea pe care o proiectăm este destul de impresionantă, dar uităm des acest lucru. 

Multe democrații vechi nu au reușit să ajungă la astfel nivel de cooperare, așa că ar fi bine să nu pierdem unul dintre puținele puncte pe care le-am câștigat la capitolul democrație. 

Propunerea noastră este simplă – întoarcerea la pragul de 3%, cum am avut și înainte de 2000. 

Motivele sunt simple – pragul de 3% ar avantaja partidele care reprezintă segmentele de societate care astăzi nu au reprezentare parlamentară, ar duce la un Parlament destul de fragmentat încât orice guvern va trebui să ia în componența sa măcar un partid cu ideologie diferită care să-l facă să cadă la compromis, dar nu destul de fragmentat încât să așteptăm luni întregi pentru un guvern, ca în Olanda. Propunerea oricum pare că nu este asumată de partidele de guvernare, iar pentru unele alegeri (cum ar fi cele locale și europarlamentare) este deja prea târziu să se schimbe regulile. Legea electorală nu poate fi schimbată cu mai puțin de un an înainte de alegeri. 

Ce nu trebuie să uităm, în caz că dezbaterile continuă pe acest subiect, este următorul lucru: compromisul înseamnă moderare și despre asta ar trebui să fie politica din România. Un prag de 7% ar putea să pară o idee bună, mai ales pentru cei care nu iubesc negocierile prelungite și anumite partidulețe, dar nu trebuie să uităm că în politică regulile trebuie gândite pe termen lung, nu pentru a combate neplăceri de moment.