REPORTAJ. „Mi-e foarte foame, Dumnezeu să vă binecuvânteze". Poveștile românilor care apelează la mila trecătorilor în Țările de Jos

Cocoșat, purtând o jachetă groasă, dar peticită, și o șapcă, cu o pancartă pe care scrie: “Mi-e foarte foame, Dumnezeu să vă binecuvânteze” și un pahar de hârtie cu câteva monede, un bărbat stă pe Herestraat, una dintre cele mai circulate străzi din orașul studențesc olandez Groningen.

Mormăie un “mulțumesc” de fiecare dată când cineva îi mai pune unul sau doi euro în ceașcă. Stă liniștit în fața unui magazin și nu vorbește cu nimeni. Strânge colțurile unei pături. Nu orice pătură, una maro, groasă, cu flori pe ea, de genul celor pe care le-ai vedea în casa bunicii undeva în Europa de Est.

Bărbatul, Vasile*, al cărui nume a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea, vine din Piatra Neamț.  Are 21 de ani și e slab ca o pană. Dar mâinile îi par călite de muncă. Doar ochii căprui i se disting în spatele straturilor de haine groase, cu cearcăne care trădează lipsa de somn.

Români păcăliți de angajatori români

Vasile e în Olanda de puțin peste două săptămâni. A venit cu soția, ca să lucreze la o spălătorie auto din Utrecht, la recomandarea unei cunoștințe din Piatra Neamț.

Munceau pentru un patron român, care trebuia să îi plătească săptămânal. Însă nu a făcut-o, susține Vasile. Așa au ajuns pe străzi, cerându-le străinilor 15-20 de euro pe zi, pentru a-și permite un bilet de întoarcere acasă.

Noaptea dorm în jurul gării din Zwolle, un oraș mai mic aflat la o oră distanță, deoarece adăposturile pentru persoanele vulnerabile solicită dovada reședinței și a muncii în Țările de Jos de cel puțin cinci ani.

Cei doi călătoresc des la Groningen, pentru că este un oraș mai mare. Și o fac cu trenul, deși fără bilet, spune Vasile: „Mai primim câte o amendă, dar asta e tot. Cu amenda neplătită nu se întâmplă nimic dacă nu stai aici mai mult de câteva luni.”

Vasile și soția sa nu sunt singurii români care cer bunăvoința locuitorilor din Groningen. O figură nouă poate fi zărită pe străzi cam la fiecare două zile. Același bagaj, aceeași pancartă de carton și aproape aceeași poveste: o recomandare de la un prieten, un loc de muncă fără contract, un patron care nu vrea să plătească și nevoia stringentă de bani pentru a se întoarce în România.

Am vorbit cu șapte persoane care cer bani în Groningen. Toți sunt veniți din Piatra Neamț. Susțin că trăiesc pe străzi în Zwolle și călătoresc cu trenul până la Groningen fără bilet. Deși nu se cunoșteau dinainte, au format o comunitate după ce s-au întâlnit aici. Și au învățat cum să se adreseze străinilor pentru bani unii de la alții, spune Constantin*, un alt tânăr de 26 de ani care face parte din grup și a cărui identitate este anonimă.

Constantin a lucrat la negru timp de două săptămâni la demolări, la începutul lunii martie, după ce un prieten al unui prieten din Piatra Neamț i-a povestit despre job. A renunțat însă când nu a primit niciun ban.

Prima dată când l-am întâlnit, fuma o țigară în centrul orașului în timp ce aștepta ca ceilalți să iasă dintr-un supermarket. Un munte de om, purta o geacă de puf XXL cu logo-ul Jordan și o pereche de pantofi Fila albi, un contrast puternic cu căruciorul de piață în carouri ruginii pe care îl căra.

„Am mai lucrat în Italia și Spania. De fapt, tocmai m-am întors din Spania, unde am avut o slujbă sezonieră”, spune el. „Trebuia să încep să cerșesc astăzi aici, pentru că am nevoie de bani ca să mă întorc acasă, dar mi-a fost prea rușine să o fac. Nu am cerșit niciodată înainte, am muncit întotdeauna”, adaugă el.

Data viitoare când ne-am întâlnit, doar câteva zile mai târziu, avea ochii roșii, ca și cum nu dormise de ceva vreme. Jacheta îi era ruptă și stătea pe o stradă de lângă Universitatea din Groningen, cu semnul de carton, paharul de hârtie și pătura indispensabilă.

„Pătura și cartonul sunt de la ceilalți cerșetori care au plecat. Ei m-au învățat câteva trucuri.” Cu toate că, într-o zi norocoasă, nu obține mai mult de 20 de euro, susține el. Și Zwolle nu mai e un loc atât de bun. „Este prea aglomerat. Doar în Zwolle mai sunt zece sau unsprezece cerșetori români”, spune el.

O nouă interdicție privind cerșetoria în Zwolle

În Țările de Jos, reglementarea cerșetoriei depinde de fiecare municipalitate. În Groningen, cerșetoria este interzisă doar dacă este făcută în mod incomod. Dar în Zwolle nu a existat nicio interdicție până în luna martie a acestui an, când municipalitatea a emis o nouă decizie: interzicerea în zonele desemnate ale orașului.

Decizia afirmă că numărul celor care apelează la bunăvoința trecătorilor a crescut din vară. Această concluzie se bazează pe 21 de plângeri ale cetățenilor și pe observațiile poliției. De asemenea, se menționează că unii cerșetori dorm în locuri publice, deoarece nu sunt rezidenți ai Zwolle.

„Nu se știe în acest moment cine sunt aceste persoane. Decizia urmărește să obțină informații în acest sens și să ajute persoanele respective”, susține Sam Rademaker, purtător de cuvânt al municipalității Zwolle.

Între timp, municipalitatea din Groningen a fost mai proactivă. După rapoartele apărute în presa locală în noiembrie anul trecut despre un grup de „cerșetori profesioniști”, poliția și autoritățile locale au început colectarea de informații.

„Putem spune că un grup de cel puțin șase persoane, bărbați și femei de origine română, cerșesc în Groningen de la începutul lunii noiembrie”, explică Jan Smale, purtător de cuvânt al municipalității din Groningen. Grupul duce o viață nomadă și a fost întâlnit în diferite locuri din Țările de Jos, aproape în aceeași componență.

„Ei sunt văzuți în mod regulat la gară dimineața și după-amiaza. Se bănuiește că se deplasează cu trenul”, adaugă Smale.

Am verificat această ipoteză pe 4 aprilie, urmărind un grup de trei români care cereau compasiunea trecătorilor în Groningen. În jurul orei 18:19, cei trei s-au urcat într-un tren spre Zwolle. Au lăsat două cărucioare pe coridor și s-au așezat la clasa întâi.

Niciun controlor de bilete nu a verificat trenul în acea zi, dar, după cum s-a dovedit, toți trei au avut de fapt bilete, fie la clasa întâi sau nu.

La ieșirea din gara din Zwolle, au scanat câte un bilet de hârtie. Biletele de hârtie pot fi cumpărate doar de la un automat din gară, iar o călătorie de la Groningen la Zwolle, pentru un adult la clasa a doua, costă 21 de euro.

Uneori, ei sunt văzuți călătorind cu mașina. Frank, un localnic olandez fără adăpost, care cerșește și în Groningen, susține că i-a văzut pe români fiind lăsați devreme dimineața și preluați seara de la gară de o mașină albă. Poliția din Haga a observat, de asemenea, că cerșetorii români sunt ridicați cu mașina. „În multe cazuri, îi vedem adunându-se în parcări, unde dorm în mașini în grupuri mai mari”, spune purtătoarea de cuvânt Suzanne van de Graaf.

O poveste a Cenușăresei: „În România există palate construite din asta”

Teodor*, în vârstă de 26 de ani, care nu vrea să i se menționeze identitatea, a confirmat călătoria prin mașină între Groningen și Zwolle. Spune că îl ia fratele său uneori.

L-am găsit într-o altă după-amiază în același loc în care îl întâlnisem pe Vasile cu doar câteva zile înainte. Un bărbat scund, dar bine făcut, stătea înfofolit din cap până-n picioare într-o geacă second-hand și un hanorac negru cu lanțuri galbene. Spre deosebire de ceilalți, părea îngrijit, cu un zâmbet strălucitor. Și cu o poveste destul de diferită.

A venit la Zwolle de jumătate de an, pentru a lucra într-un abator, dar a fost concediat după două luni de muncă, în urma unui conflict. Fratele său nu l-a putut ajuta, susține Teodor. Deși era stabilit în Zwolle, trebuia să aibă grijă de familia sa.

„Lasă-mă să-ți spun un secret. Să nu crezi că nu poți face bani pe stradă. Sunt palate construite din asta în România. Să nu credeți că acești cerșetori mor de foame. Ei sunt aici ca să facă bani”, spune el chicotind oarecum mândru. Teodor susține că face câteva sute de euro pe săptămână, dacă nu mai mult, călătorind lunar între România și Olanda, trimițând în același timp bani soției sale de 17 ani și celor doi copii ai lor din Piatra Neamț.

Două luni mai târziu, însă, s-a întors acasă cu doar 35 de euro în buzunar. Cele câteva sute de euro pe care pretindea că le câștigă în timp ce cerșea s-au transformat curând într-o zi norocoasă în doar 30 de euro. Acum are o slujbă cu bani gheață în Piatra Neamț, în construcții, pentru 15 euro pe zi. Dar vrea să se întoarcă în Olanda, de data asta cu un loc de muncă și cu întreaga familie.

Furturi mărunte

În urmă cu 11 ani, cerșitul era mai degrabă o misiune secundară, de obicei pentru femeile și vârstnicii din grup, în timp ce bărbații furau din buzunare. Lucrurile s-au schimbat, între timp.

Din când în când, mai apar mici furturi din magazine alimentare sau de haine: o pereche de încălțăminte, brânză, niște șuncă, pâine sau apă.

Ar putea acești oameni care dorm pe străzi să câștige sute, dacă nu chiar o mie de euro pe săptămână? Și dacă o fac, banii sunt într-adevăr ai lor sau ajung la cineva mai sus în rețea? Un agent de poliție din Utrecht, a cărui identitate rămâne anonimă din motive de securitate, studiază fenomenul încă din august și susține că nu există semne de trafic de persoane sau de cerșetorie forțată. Cel puțin nu încă, pe baza conversațiilor pe care poliția le-a avut cu românii.

„Nu există o anchetă penală oficială, dar sunt monitorizați în permanență, atât de poliție, cât și de detectivii de trafic de persoane din cadrul poliției. Deși nu există indicii de exploatare, există semne de organizare, cum ar fi aceleași cartoane, locurile strategice de cerșit, faptul că par să se cunoască între ei și să călătorească împreună”, spune el.

„În momentul de față sunt doar familii din România care fac asta pentru a trăi. O fac pentru câteva luni în Olanda și trimit banii înapoi rudelor din România”, explică el, adăugând că familiile sunt cupluri. „La fel ca lucrătorii migranți din Europa de Vest, câștigă mult mai mulți bani aici decât pot câștiga în Estul Europei. Deci, pentru ei, este doar un fel de model de afaceri. Și o fac organizat, astfel încât să poată câștiga mai mult”, susține el.

Deși poliția din Utrecht i-ar fi văzut cu bani cash, cum ar fi bancnote de 10 euro și uneori chiar de 50 de euro, nu există cifre cu privire la cât de mulți bani ar câștiga, de fapt, cerșetorii români.

Nu au acces la adăposturi, dar au o mulțime de amenzi: „Au o viață grea aici”

Barka este un ONG polonez care ajută muncitorii est-europeni să-și găsească un loc de muncă sau să reia legătura cu țările lor atunci când ajung pe străzi în Olanda.

Larisa Melinceanu, director adjunct și coordonator de proiect la Barka Nederland, știe despre cerșetorii români și a fost în contact cu unii dintre ei de-a lungul celor 12 ani petrecuți în organizație.

„Tind să cred că acești oameni din Piatra Neamț sunt doar grupa din acest an. Acum doi ani era unul de la Sibiu. Au umblat prin Franța, Belgia și Olanda – și aveau și niște dubițe, dar sărace, nu ca mașinile sofisticate ale mafioților despre care se vorbește în ziare”, spune ea.

Pentru Larisa nu pare suspect că sunt toți din același loc, pentru că este suficient ca unul sau doi să vină pentru ca restul să îi urmeze. Este o rețea socială.

„Pur și simplu fac reclamă la asta de la unul la altul. Deși nu înțeleg cum ar putea avea o influență pozitivă. Pentru că au o viață destul de grea aici, poliția îi hărțuiește foarte mult, nu au acces la adăposturi de noapte. În unele zone, abia au acces la cele zilnice”, explică ea. Probabil că banii sunt cei care îi țin în aceste condiții grele, crede Larisa.

„Am întâlnit odată un cerșetor, în jur de 40 de ani, cu care m-am împrietenit. Mi-a arătat pe Facebook fotografii ale casei sale, cu o grădină bine îngrijită și doi porci, o gospodărie frumoasă, dar nu palatele celebre despre care auzi în presă. Și îmi amintesc că am fost atât de surprinsă de cât de bine îngrijită era gospodăria lui, încât am început să mă gândesc: acesta este prețul pentru a te bucura de o casă frumoasă? Dintr-o dată, mi s-a părut că înțeleg mai bine totul”, spune ea.

Barka a încercat, de-a lungul timpului, să-i ajute pe românii care apelează la mila trecătorilor olandezi. Dar nu a avut prea mult succes.

„Încercăm să le spunem că noi ajutăm oamenii aflați în situații dificile. Le arătăm că există agenții de ocupare a forței de muncă și îi întrebăm cum au ajuns în această situație. Dar în momentul în care menționăm un plan de reintegrare, nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Sunt foarte independenți, în comparație cu alte persoane cu care lucrăm.”

Deși rar, unii apelează la ajutorul Barka, dar numai dacă se simt forțați. De exemplu, atunci când primesc o scrisoare de la poliție privind revocarea dreptului lor de ședere în Țările de Jos. Scrisoarea vine ca urmare a acumulării de amenzi neplătite.

„Ceea ce simt din întâlnirile pe care le avem cu poliția este că nu sunt deranjați de acești cerșetori, pentru că, în comparație cu alții, sunt ca niște îngeri. Dar când intervine municipalitatea, pentru că există prea multe plângeri legate de cerșetorie, atunci sunt obligați să ia măsuri.”

De aceea încep să îi preseze și să le dea amenzi peste amenzi. „Este și cinic, îi amendezi pentru că dorm pe stradă, dar nu le dai dreptul la adăpost. Așa că îi tot amendezi până când biroul de emigrare le retrage dreptul de ședere”, explică Larisa.

Ofițerul de poliție din Utrecht pare să fie de acord că este vorba mai ales despre estetica orașului, deoarece cerșetorii români nu reprezintă o amenințare reală pentru cetățeni. Ei sunt doar o pată în peisajul urban și îi induc în eroare pe oameni, făcându-i să creadă că sunt săraci, susține el, în timp ce îi subminează pe “adevărații cerșetori”, care de fapt au nevoie de bani pentru a mânca în fiecare zi.

Cu toate astea, Larisa nu este de acord cu premisa “cerșetoriei comerciale, profesionale”, deși înțelege de ce autoritățile o cred.

„Cred că este și o ipoteză moștenită, pentru că au mai existat astfel de povești. Noi încercăm să le explicăm că da, există un anumit grad de organizare. La urma urmei, acel bărbat de 69 de ani nu a venit singur în Olanda. Probabil că a venit cu niște rude, cu niște cunoștințe și poate chiar trebuie să plătească un pic pentru serviciile cuiva care îl ajută. Dar nu observăm nimic mai profesional sau comercial decât atât”, spune ea.

„Nu-mi cunoașteți povestea”

Ramona*, a cărei identitate va rămâne, de asemenea, anonimă pentru că nu vrea să-și afișeze situația vulnerabilă, are 26 de ani și e tot din Piatra Neamț. Am întâlnit-o în Utrecht la sfârșitul lunii aprilie. Poartă o eșarfă neagră pe cap și stă în fața gării câte 12 ore pe zi.

Ramona a locuit în Olanda timp de câteva luni, înainte de a se întoarce în România la începutul lunii mai. A venit aici împreună cu soțul ei, cei doi copii și mama ei, după ce un prieten i-a recomandat soțului un loc de muncă în Eindhoven și chiar a ajutat familia cu bani pentru biletele de avion.

Când au ajuns aici, s-a dovedit că locul de muncă nu prevedea nici contract, nici cazare. Soțul ei a lucrat o vreme ilegal, în construcții, pentru 55 de euro pe zi, în schimburi de 12 ore și doar trei-patru zile pe săptămână. Între timp, toți cinci locuiau într-o cameră închiriată ilegal de la o femeie din Bulgaria. Pentru a face față cheltuielilor, Ramona cerșea în zilele în care mama ei putea sta cu copiii.

 „Am văzut pe cineva făcând asta. Așa că am luat un carton, am scris ceva asemănător pe el și mi-am încercat norocul în Eindhoven.” Dar poliția din Eindhoven nu a lăsat-o să ceară bani trecătorilor prea mult timp, motiv pentru care s-a deplasat la Utrecht, unde nu există nicio interdicție privind cerșetoria.

Nu făcea mai mult de 20-25 de euro pe zi, dar primea multă mâncare, ceea ce o ajuta cu copiii. „Am reușit chiar să conving niște oameni să-mi cumpere lapte praf pentru fiul meu de un an. Pentru ei fac asta”, spune ea.

Ramona a trebuit să trimită copiii înapoi acasă în cele din urmă și a făcut-o cu ajutorul organizației neguvernamentale Barka. Dar ea a rămas cu soțul ei, s-a mutat pe străzile din Utrecht și a continuat să cerșească. Am văzut-o din nou, cu câteva zile înainte de Paștele Ortodox. Cu o expresie sumbră pe față, nu putea vorbi decât despre cei doi copii ai ei. „Mă simt vinovată că îi părăsesc, dar așa putem trimite acasă aproape 100 de euro pe săptămână, ceea ce înseamnă mulți bani”, explică ea.

Ramona locuiește într-o căsuță pe care o împarte cu familia surorii sale în Dărmănești, cunoscut drept unul dintre cele mai sărace și subdezvoltate cartiere din Piatra Neamț. Chiar și așa, Ramonei îi este foarte dor de casa ei, îi este dor să gătească acolo, și, mai ales, îi este dor de copiii ei. Și lor le e dor de ea.

Poliția Română știe de existența persoanelor care cer bani pe străzi, în Olanda. Autoritățile olandeze l-au contactat pe Hans Maasdam, atașatul poliției olandeze la București, solicitându-i datele personale și antecedentele penale ale celor 55 de români identificați în Olanda. O unitate centralizată din București a efectuat aceste verificări, iar autoritățile au rămas în contact până la sfârșitul lunii aprilie. Deși cerșetoria nu este pedepsită, autoritățile țin fenomenul sub observație.

„Cineva a țipat odată la mine că sunt falsă”, relatează Ramona. S-a obișnuit cu asta. „Dacă ar fi să pun totul la suflet, aș plânge toată ziua. Aș vrea doar să le spun: «You don’t know my story», dar nu vorbesc engleza suficient de bine pentru a face asta.”

Acest articol a fost documentat și scris ca parte a Programului de mentorat în jurnalism al Forumului Rațiu, sub îndrumarea Emiliei Șercan, în calitate de mentor profesionist. Mai multe informații despre proiect sunt disponibile aici.