Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

• Peste 300 de mineri au fost angajați în urmă cu două luni la Complex Energetic Valea Jiului în condițiile în care România trebuie să închidă etapizat toate minele până în 2032, ca parte a strategiei de decarbonizare.
• În ultimii doi ani Guvernul a trimis în Valea Jiului un ajutor de stat pentru închiderea minelor neperformante de cărbune, care a crescut exponențial
• Deși banii au venit, calendarul de închidere este neclar și ar putea fi aprobat abia în ianuarie 2025
• Între timp, minerii coboară în subteran cu aceleași mijloace tehnice ca acum 50 de ani 

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Toată Valea Jiului pare că visează încă numai la minerit, pentru că asta e tot ce cunoaște.  

Băieții noi sunt harnici, ne spune unul din minerii activi, care coboară încă în subteran la exploatația Lonea. Dar novicii nu pot fi lăsați de capul lor, ci muncesc numai sub îndrumarea celor vechi. A celor care cunosc întunericul și mirosul pericolului când crește concentrația de metan, al celor care s-au târât pe burtă prin galerii, cu stâlpi de susținere legați de picior. Al celor care știu cum era să încarce la lopată 7,5 tone de cărbune pe zi de om, cât era norma. 7,5 tone ridicate cu inima lui Stalin, un lopățoi cu coada grea de lemn, care ducea cam la 25 de kilograme la o singură opintire. La fel făceau minerii și în anii ‘50. Și în anii ‘70. Și în anii ‘90. Și tot de aceeași lopată se folosesc și astăzi. În timp, inima lui Stalin a devenit doar un pic mai mică și mai puțin încăpătoare. La fel ca locul minerilor în lumea noastră, unde poluarea și energia regenerabilă sunt pentru ei Brave New World, o viață pe care nu o (re)cunosc. 

Victimele tranziției post-carbon, locuitorii din Valea Jiului au ajuns să voteze masiv cu AUR. Am scris aici despre acest fenomen. 

I se spune „Pensiunea”

Complexului Energetic Valea Jiului (CEVJ) a fost înființat abia în ianuarie 2023, după ce fosta companie de stat Complexul Energetic Hunedoara (CEH) a fost restructurată. Circa 2000 de angajați de la CEH au fost preluați de noua structură și aceștia ar fi trebuit să fie ultimii mineri din Valea Jiului. Dar la începutul lui 2024, printr-o Hotărâre de Guvern, s-a hotărât suplimentarea numărului de posturi și a bugetului de venituri și cheltuieli. Executivul și-a motivat decizia prin nevoia de a „continua activitatea de punere în siguranță a zăcământului la exploatările miniere din cadrul societății” până la închiderea aferentă din 2032. 

În urechile multora „se fac angajări la mină” a sunat ca o salvare. Și a alimentat certitudinea că guvernanții nu prea știu ce fac. Închid sau nu închid minele? 

În 2021 s-a constituit microregiunea Valea Jiului, o zonă bine delimitată care să implementeze o strategie de dezvoltare bazată pe decarbonizarea zonei monoindustriale și să explice oamenilor cine și cum poate să acceseze bani și finanțări din Fondul de Tranziție Justă. Procesul s-a blocat însă la nivelul Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene (MIPE) și înaintează prin birocrație cu greu. Deocamdată niciun leu din Fondul de Tranziție Justă nu a ajuns în Vale. Ca fapt divers, înainte de alegerile europarlamentare din iunie 2024, directorul general al Autorității de Management a programului Tranziție Justă din Minister era Svetlana Gomboș, candidată pe listele AUR. 

În acest context echivoc în Valea Jiului a revenit acel sentiment binecunoscut de toți locuitorii săi: neîncrederea în decizia politică, senzația de vid în care oamenii sunt lăsați să se descurce singuri, fără nicio plasă de siguranță. 

Iar scandalurile n-au întârziat să apară. CEVJ e numită local „Pensiunea”, fiindcă pilele, cunoștințele și relațiile sunt angajate acolo. În iulie 2024, Ioan Nemeș – pe atunci director al minei Livezeni, aflată în subordinea Complexului Energetic Valea Jiului (CEVJ) a fost reținut de Directia de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -DIICOT. Procurorii investighează acuzații legate de practici frauduloase de angajare și potențiala utilizare abuzivă a ajutorului de stat, care ar fi plătit concedii medicale nejustificare și salarii bazate pe sute de pontaje fictive. 

Drept urmare, galeria de directori de la minele subordonate CEVJ a suferit o rotație, cât procurorii încearcă să dea de urma banilor. La Livezeni a fost numit fostul director de la Mina Lonea, Adrian Preda. Iar la Lonea a ajuns să conducă inginerul Cristian Bădău, consilier local din partea PSD. Mina Lonea a beneficiat de cele mai multe angajări în 2024. 

Lonea

Mina Lonea e un capăt de drum, înspre unde județul Hunedoara se întâlnește cu județul Alba, sub o muchie a Munților Șureanu, dacă te uiți pe hartă. La intrare e puțul cel nou, săpat cândva înainte de 2010, când încă se promiteau investiții în minerit, creșterea eficienței exploatării cărbunelui și îmbunătățirea condițiilor de muncă ale minerilor. S-a săpat până la orizontul 250 m. Construcția a păpat banii, dar nu a fost niciodată folosită. 

Intrarea e păzită de un câine mic și ciufulit, dar cu gura mare. De la poartă se vede un mural imens pe o clădire cu scoarța scorojită și înnegrită. O reprezintă pe Mucenița Varvara, cu coroană și văl luminând subpământul. Mai multe figuri mici și negre în jurul ei arată ca un Iad imaginat de un Hieronymus Bosch naiv, dar sunt mineri în munca lor de zi cu zi. Lumina vine de la lămpi și se face cu mâna și fără ajutor mecanizat. Se iese din schimbul unu. Colivia urcă cu scrâșnet de fier frecat pe fier, iar din gaura imensă care se cască de la vârful bocancilor vine un miros specific, umezeală, pământ, rugină, parcă și scorțișoară. E un miros care intră în haine și nu mai iese. Un loc din creier nu-l mai uită niciodată. 

Minerii ies pe rând, își aprind țigările. „Față de ce e jos, asta e sănătate curată!”, zice c-un zâmbet ironic un maistru corpolent, cu lampa spânzurată pe un umăr, ca și când ar fi un stetoscop. Prin curte călcăm peste cabluri vechi împletite din metal, groase cât încheietura mâinii unui copilaș și facem slalom printre câini care se încălzesc la soarele de noiembrie. Din când în când, ca și cum ar fi un decor dintr-un spectacol pe viu, câte un muncitor trece împingând o roabă plină de cărbuni sau cărând în spate o desagă din rafie plină de cărbuni. Se uită la noi absenți, de parcă nu ar ști de unde vin și unde au ajuns. Odată ce dispar în peisajul inundat de ruine industriale de toate calibrele, silozuri prăbușite din gurile cărora cresc copăcei, șine rupte și dezafectate – nici nu mai știi dacă i-ai văzut aievea sau au fost numai niște arătări din alte timpuri.

„Io lucrez de 28 de ani și o să iau o pensie. Nu știu unu’ tânăr ce-a face… Pe la ceva patron, poate ceva șofer. Lucri de dimineața până seara la patron și ai minimul pe economie. Vă dați seama dacă s-o înghesuit atâția să vină să lucreze jos la mină, în condițiile care sunt. Nici pe dincolo (în străinătate, n.red), nu mai merge cum o fost. Lumea vrea să stea casă lângă familie”. 

Vorbesc cu Petroi la intrarea în puț. Are chef de vorbă, m-ar trimite jos să văd cum e. Zice că nu și-a luat concediu de 6 ani, dar nici c-a vrut. Îi place să vină la muncă. 

„Io am prins dinainte de prima ordonanță, din 1997. Am prins când eram cu miile. Credeți-mă că multe s-au schimbat. În rău. Și oamenii s-o schimbat. Oamenii înainte știau ce au de făcut, lucrau. Acuma toți vor bani, dar să nu lucre. Și-n Germania, dacă lucri, iei, dacă nu, nu”, zice. 

Nu crede în regenerabile, nici în încălzire globală, fiindcă a văzut fața poluării și ceea ce este astăzi nu se compară cum era în urmă cu 30 de ani. „Cu solare, eoliene nu ne putem descurca, nu-mi vine-a crede. Fotovoltaicele și eolienele, nici poveste! Apele scad că s-a schimbat și clima aici la noi”. 

Îl secondează inginerul Varga, care lucrează la compartimentul de închidere controlată a exploatării Lonea. „Noi acuma ne rostogolim până când ajungem jos, închidere totală. Și de acolo nu mai poți să te ridici. Una era conservarea, să rămână un minimum de personal, care să vegheze, cum s-a făcut în Ungaria. Io nu cred nici asta cu clima. Păi, aicea la noi de la Lonea la Uricani numai centrale pe cărbune mergeau și era o poluare de nu puteai să pui hainele la uscat afară, că se înnegreau. Atâta erau fulgii de cenușă! Și era iarna-iarnă cu geruri și vara cald. Și acuma că nu mai este nicio centrală pe toată Valea, totul s-a restrâns. Nu mai e poluarea care a fost”, zice Alexandru Varga.  

Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran. Numai PSD-ul a făcut angajări, mi se tot repetă, și a făcut-o la intervale regulate și după ce România a luat decizia în 1997 să închidă sectorul minier considerat o gaură neagră care aduna numai pierderi. Fronturile de lucru din subteran trebuie epuizate înainte de închidere, altfel există riscul unor explozii. Apoi, spune Varga, galeriile vor fi închise cu diguri de beton, rând pe rând, iar la final, puțurile se vor rambla, adică vor fi înecate în steril. Toate construcțiile de la suprafață vor trebui puse la pământ, dinamitate, iar molozul îngropat și transportat pe rampe, perimetrul nivelat și înierbat. Ca și când nimic n-ar fi fost. Niciodată.

Perspectiva îi sperie pe mineri. Orice urmă a trecerii lor prin lume va fi ștearsă. Și apoi uitată. În fața acestui angajament se lasă greu convinși că ceva atât de diafan cum e energia regenerabilă, curată, provenind de la vânt sau soare, poate susține nevoile unei industrii și cerințele domestice ale unei țări ca România. 

Vor să cumpărăm energie din afară, spun minerii. Ultimul cui care a cimentat această convingere este închiderea și vânzarea termocentralei de la Mintia. În 2022, Ministerul Energiei a anunțat vânzarea acesteia către un concern irakian, care s-a angajat să-i retehnologizeze capacitatea de producţie a energiei electrice pe gaz până în 2026. De la punerea ei în funcțiune în 1969 și până în 2011, termocentrala Mintia arsese 117 milioane de tone de cărbune provenit din Valea Jiului. 

Cât va costa, în final, închiderea minei Lonea îl întreb pe directorul Cristian Bădău. Un tip scund, fără opinii, care și-a păstrat sus pe o grindă din birou loc pentru propriul portret în galeria directorilor de mină perindați pe la această exploatare minieră. „Eu voi fi ultimul director de la Lonea”, spune și îmi arată locul cu degetul. Spune că nu știe nimic despre costuri, despre cât se cheltuie din ajutorul de stat venit de la Guvern pe salariile personalului, acum că s-au făcut și angajări. Pe finalul scurtei noastre întâlniri, mi-a dăruit un pix roșu pe care scrie „Marcel Ciolacu Președinte”.

O viață de om 

„Merg în subteran de mult, de 15 ani. Aveam 16 ani când m-am angajat la preparație. Aici se spăla cărbunele de la Lonea, Dârja și Petrila Sud. Fac 51 de ani..”, îmi spune Edi. Stăm într-o încăpere plină de fum, în care pare că se depozitează toate obiectele posibile, recipiente, un expresor, un steguleț tricolor, pixuri, felurite echipamente, chei, o bormașină și resturile unui prânz în pungă de plastic. 

Edi se pregătește să iasă la pensie la anul. Preparația unde a lucrat însemna de fapt o secție în care se separa cărbunele, se sorta și se făcea brichetajul. A funcționat până „la un moment dat”, zice minerul, când apa reziduală folosită se ducea direct în Jiu și a devenit o problemă. „Pe timpurile alea nu țineau cont de asta. Acuma-s altele, cu mediul, cu poluarea”, spune și își scarpină nasul mare. 

A fost greu în subteran și încă este, dar niciodată nu i-a fost frică. Numai de muncă, nu și de întuneric. „Am lucrat într-un frontal clasic. Am prins elita aia când se muncea, dar se muncea. Și lucram 6 ore, de la șut la șut. M-am adaptat. Mi-am ținut familia, fata la facultate la Cluj. Acum lucrez la sistemul de aeraj. Aici trebuie să cunoști toată mina”, zice Edi. El e dintre cei vechi, cei care pot fi numărați pe degete. 

„Au venit din toamnă angajați noi. Nu-i cunosc pe toți, dar suntem mulți. Trebuie să am grijă de ei, nu-i bag peste tot, mă duc io unde-i mai greu. Răspund de ei. Totul se învață, dar știi cum îi? Să n-ai atac de panică, să nu te sperii de nimic. Să mergi cu credință și să te întorci cu credință, că dacă ai greșit undeva mina nu te iartă niciodată! Ai făcut o greșeală, ești gata, aia e moartea. Nu există a doua zi”. 

Edi, miner Mina Lonea

În Valea Jiului s-a exploatat exclusiv huilă. Conținutul ridicat de sulf și cenușă din huila din Valea Jiului a făcut ca riscul de accidente miniere grave, explozii necontrolate, să fie mai mare decât în alte părți. Huila din această regiune este predispusă la acumulări de gaz metan în subteran, iar concentrația mare de sulf favorizează formarea unor amestecuri explozive. Când aceste cocteiluri vin în contact cu o sursă de aprindere, chiar și cu o mică scânteie, pot rezulta explozii devastatoare.

La schimbarea de temperaturi de la suprafață, toamnă spre iarnă, cum e și acum, îmi explică Edi, procesul de aeraj al minei se face cu o precauție mai mare decât de obicei, fiindcă riscul e mai mare. Apar focurile subteranului. 

„De la presiunea aerului de afară, prin frecare. O bucată de cărbune dacă o scoți din subteran și o lași afară pe o masă se descompune singură. Și jos în subteran, dacă e prea mult oxigen, se aprinde. Trebuie să lași o limită de 19% de oxigen, ca să nu se aprindă. Dar când faci asta, omul de acolo inhalează alte gaze și când iese la pensie nu trăiește minerul până la 80 de ani ca alți pensionari, știi ce zic?”. 

Știu, îmi vine să zic. Dar de fapt nu știu. Și mi-e greu și să înțeleg de ce ar intra cineva 400 de metri sub pământ în fiecare zi. 

În decembrie 2002, cu câteva zile înainte de Crăciun, o explozie de metan a ucis un om și a rănit alți 4 mineri care lucrau într-un front de la Lonea. În martie 2003, trei mineri au suferit arsuri majore de pe urma focurilor din subteran, în 2004 un alt om a murit după ce s-a prăbușit peste el o stâncă. În 2006 și 2008, la Petrila – care e mina soră a Lonei – exploziile din vintrele pământului au ucis 7 mineri, apoi 13 și au rănit alți 15, apoi alți 10 au fost blocați în subteran și au fost salvați cu greu. Printre cei care au intrat după ei a fost și Cătălin Cenușă, azi miner pensionat, salvator minier la Petrila și voluntar la Muzeul Salvatorului Miner. 

„Dezastrele nu au fost puține. Ultimul e cel din 2008, când au murit mulți. Strada minei, pe pod, era plină de femei care plângeau și lumânări care ardeau. Eu trebuia să fiu în acel schimb − noroc cu niște arsuri căpătate cu o zi înainte, care m-au ținut acasă”, îmi spune Cenușă. În 2015, Petrila s-a închis. Administratorii de atunci au aruncat moloz în puțuri și le-au blocat pe vecie. Dar va fi singura care va rămâne, de fapt, în picioare.

„În toate pericolele m-am dus că am avut siguranța că bunul Dumnezeu, Maica Domnului și Sfânta Varvara, ocrotitoarea noastră au grijă de mine. Au fost zile când am ieșit și m-am pus în genunchi, mi-am făcut cruce și am mulțumit, că altcineva nu are cine să mă protejeze acolo jos. Și eu cu bucuria asta m-am dus acasă în fiecare zi. De fiecare dată când mă duc în fundul pământului eu mă rog. Nu pot să vă spun minunile care mi s-au întâmplat, că sunt pentru mine, le țin în sufletul meu. Trăim cu speranța și cu iubirea de Dumnezeu. Știți cum este? Intrăm, dar nu știm dacă putem ieși. La ora actuală nu ne mai apreciază nimeni din România” (Edi, miner la Lonea, 51 de ani).

Edi își stinge țigara și începe să se roage. Avem pe masă o farfurioară de plastic cu covrigei și două țoiuri de pălincă lângă o scrumieră care dă pe dinafară. „Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare, făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri”.

În aer plutesc cuvintele. Fumul de țigară se subțiază brusc și radioul se oprește și susură, ca pe vremuri când se pierdea semnalul Europei libere. 

Gaura 

Într-un răspuns la solicitările PressOne, Ministerul Energiei arată că în ultimii 4 ani, cuantumul ajutorului de stat pe care Guvernul l-a aprobat și l-a trimis în Valea Jiului a crescut constant și exponențial. Ajutorul de stat trebuie utilizat de principiu pentru scopuri aprobate și poate necesita raportări periodice pentru a asigura conformitatea. 

Dar banii s-au dus tot în niște găuri negre. 

Momentan, România se află într-o etapă intermediară care prevede executarea de lucrări de punere în siguranță a zăcămintelor și de închidere și ecologizare a minelor. Minele Lupeni și Lonea ar trebui să fie închise și ecologizate până la 31 decembrie 2026. Livezeni și Vulcan până în 31 decembrie 2032.

În 2020, CEVJ a beneficiat de un ajutor de stat în sumă de 26.102 mii lei. În 2021, compania a beneficiat de un ajutor de stat în sumă de 6.555 mii lei. În 2023, CEVJ a beneficiat de un ajutor de stat în sumă de 100.671,10 mii lei, din care în octombrie-noiembrie 2023, printr-un OUG, Guvernul a acordat pentru minele Lonea, Lupeni, Livezeni și Vulcan, o finanțare sub formă de grant în sumă de 70.502 mii lei. Apoi a suplimentat suma pentru perioada decembrie 2023-30 iunie 2024 cu 349.954 mii lei. Potrivit O.U.G-lui inițial, nr.129/2023 finanțarea sub formă de grant către CEVJ acordată până la finalul acestui an ar trebui să se ridice la 705.749 mii lei. 

Ultimele tranșe din aceste fonduri sunt un împrumut acordat pe post de ajutor de stat, urmând a fi notificată și Comisia Europeană despre această decizie. Banii vor trebui rambursați. În 2024 până în septembrie 2024, CEVJ primise 277.379,71 mii lei.

Livezeni

În 2020, puțul minei Paroșeni a fost dinamitat. Mina fusese deja închisă din iarna lui 2017, când s-a scos din subteran ultima tonă de cărbune. În 2018 au demarat lucrările de închidere și ecologizare a subteranului și a zonei de suprafață. Astăzi nu mai există niciun indiciu că acolo a fost vreodată o mină. Paroșeni e doar numele termocentralei care se hrănea pe vremuri cu cărbunele. 

Se va planta iarbă și aici, ca la Paroșeni, îmi arată Adrian Preda, directorul minei Livezeni. Curteaminei e un depozit de fier mâncat în subteran despre care spune că e un complex mecanizat din 1976. Livezeniul e una din puținele exploatări miniere din Valea Jiului unde exploatarea se face cu o mașinărie și nu manual, cu lopata. 

„Mormanul ăsta de fier vechi noi l-am recuperat din mină, din zona unde v-am arătat pe hartă că nu se mai exploatează. În 2003 la mina asta Livezeni, exact unde intrăm acuma, o fost o aprindere de cărbune. La vremea respectivă conducerea de atunci a luat decizia pentru siguranță de a monta pompe, că aici în spate e un afluent al Jiului și a băga apă în galerii. Utilajul ăsta a rămas acolo jos. În 2015 am scos apa, am scos complexul mecanizat și ne-am apucat iară să exploatăm cu el. 12 ani s-o putut conserva tot orizonul și ne-am putut folosi de el. Acuma o să-l recondiționăm din nou, luăm bucată cu bucată, o curățam, îl sudăm și-l reintroducem iar în mină în martie 2025 în partea unde mai avem de lucru”. 

Preda a venit la conducerea Livezeniului, după ce predecesorul lui a fost reținut de DIICOT. Zice că vine dintr-o familie de mineri, mama și tata au lucrat și s-au pensionat tot de acolo. O mină nu se închide așa ușor, nu închizi cu cheia și gata, spune, în timp ce ne conduce peste șine dezafectate prin culoare înguste și întunecoase, labirinturi străjuite literalmente de zeci și zeci de câini fără stăpân. Sunt pretutindeni. E nevoie de 4-5 ani ca să închizi fiecare zonă. Trebuie epuizate fronturile de lucru deja decopertate.

Producția de cărbune și de la Lonea și de la Livezeni merge în stocurile termocentralei Paroșeni. Aceasta nu funcționează constant în sistemul energetic național, rolul ei fiind acum doar să neutralizeze resursele, adică să ardă cărbunii care e musai să mai fie scoși. Energia care rezultă în acest proces e un bonus, al cărui cost se scade din împrumutul ajutor de stat acordat deja de către Guvern. 

„Statul ăsta român nu se gândește cu capul pe umeri… Dacă ne spune Uniunea să închidem până în 2030, bine, închidem, dar lăsăm în conservare până în 2040 să vedem ce se întâmplă, că evoluția asta în Europa e nesigură. Dacă atunci consideri că te-ai descurcat și fără minerit, închizi total. Nu vedem ce se întâmplă pe lângă noi?”, se întreabă Preda. 

Pe energia regenerabilă nu te poți baza 100%. E convins de asta. Îmi povestește un episod din ianuarie 2006, când temperaturile au coborât la -20 de grade timp de 2 săptămâni. 

„La asemenea temperatură gazul nu circulă pe conductă, eoliene nu mai merg, panourile nu emit, apa e înghețată și nivelul ei scade și numai cărbunele e singurul care arde oricând. S-au făcut atunci niște calcule că România că dacă ar trebui să cumpere energia aia necesară pentru cele 2 săptămâni ar mai susține niște ani buni industria minieră. Că nu-s profitabile minele… Bine! Până la urmă, ce treabă au ei? Eu mă descurc cum vreau! Per total și cărbunele ăsta, dacă vă uitați pe strategia națională, e cam 7% adunat Valea Jiului cu Oltenia. Noi suntem doar 1% în momentul de față. E foarte puțin. Dar, cu ceva investiții, puteai obține 15%”. 

Din curtea Livezeniului se vede o panoramă clară spre Vârful Parângul Mic și Vârful Cârja. Le admirăm împreună, apoi Preda ne trezește din visare: Nu poate fiecare miner din Valea Jiului să deschidă o pensiune.