REPORTAJ. Sus la Șușman. O drumeție prin munții Apuseni, unde celebrul partizan a luptat 10 ani cu Securitatea

Sunt 14 ani și câteva luni de când cadavrul lui Șușman bătrânu’ a văzut iarăși lumina zilei. Mort în 1951. Dezvelit în 2010. Mi-amintesc ca dintr-o altă viață cum am trecut podulețul din centrul satului Răchițele (jud. Cluj), pe lângă fosta cooperativă, pe lângă brutăria aia care ademenește și azi drumeții coborâți din munte, ca să urc spre „Raiul lui Şuşman” – fosta lui gospodărie și apoi loc de veci. Atunci era iunie, mijloc de vară. Azi e octombrie, început de toamnă. Dar ca și astăzi, atunci a plouat pe rupte și era frig.

Arheologii montaseră o copertină improvizată atârnată între doi paltini, ca să-i ferească de potop pe muncitorii care săpau de zor. Când arheologul Paul Scrobotă a ridicat din pământ și a scuturat cu palma o bucată îngălbenită din craniul lui Teodor Șușman, în jur s-a făcut tăcere. Apoi ploaia s-a oprit. 

Într-un fel de călătorie rotundă, m-am întors la Răchițele zilele trecute, să merg pe Calea Partizanilor din Apuseni, un traseu tematic-memorial, pe urmele adăposturilor și locurilor secrete folosite de cei din grupul Șușman în acei ani negri când au dat bătaie de cap Securității. La capătul unei descoperiri vechi de mai bine de un deceniu – care a clarificat unul din episoadele misterioase ale istoriei noastre recente, e o troiță. Și un drum de 10 kilometri, presărat cu panouri informative, pe care le identifici după o aplicație.

În aceste puncte cheie, niște oameni care au încercat cu încăpățânare să își apere credința și stilul de viață, s-au adăpostit iernile în hrube de sub pământ, s-au iubit, și-au ucis dușmanii și apoi au fost uciși la rândul lor. Povestea lor e fascinantă și dă identitate unui sat, Răchițele. Locul acela în care Şuşman a Lipchii, Tatăl Moților, a învins Securitatea, care l-a aruncat în groapă. Chiar dacă a fost nevoie de 70 de ani.

„Cam așa o să stăm și noi, dacă vin rușii”, strigă un tânăr în bluză kaki, imediat după ce urcăm primii 200 de metri la deal pe Calea Partizanilor, spre liziera unei păduri.

Îl recunosc pe băiatul care mi-a dat o sticlă de apă în parcare. E pregătit de invazie, e clar. Eu am încălcat deja prima regulă a muntelui și m-am dus fără apă în sălbăticie și zonă fără semnal la telefon. 

Cum intrăm sub bolta pădurii, dăm de un adăpost săpat în pământ, reconstituit de istoricii care au documentat toată povestea din spatele acestei drumeții. S-au folosit de toate informațiile pe care securiștii le-au trecut cu acribie în dosarele de urmărire ale membrilor grupului Șușman, odată ce identificau câte un adăpost clandestin cum e și acesta. Inventarele perchezițiilor de atunci fac posibilă astăzi această fereastră înspre un trecut foarte îndepărtat.

A fost o dată ca niciodată, undeva pe Valea Firei, mai sus de Răchițele înspre Doda Pilii, un grup de oameni care s-au bătut cu regimul comunist. Aveau arme și le foloseau. Securiștii le-au zis bandiți. Noi le spunem azi eroi. Pe panourile de informare plasate din loc în loc pe această Cale a memoriei li se zice în limba engleză The Highlanders. Nemuritorii noștri. Moții din Apuseni.

Înăuntru e întuneric. Pe un snop de paie, un pled de învelit, sub o icoană naivă pictată. Îl reprezintă pe Cristos Pantocrator – judecătorul lumii, desenat parcă cu cenușa din vatră. Într-o cazemată ca aceasta, situată chiar aici, lângă această pădure și poate chiar în acest loc, au iernat între noiembrie 1951-februarie 1952 Mihai și Lucreția Jurj, soția lui și cumnatul lor Roman Oneț. Oneț era fratele după mamă a lui Mihai Jurj, și amândoi făceau parte din grupul Șușman. 

În fundul încăperii e o altă icoană. Sfântul Gheorghe ucide balaurul. Amândouă sunt reproduceri făcute de pictorița Mirela Ungureanu, după două fotografii de la Securitate, când, în urma unei arestări din 1958, au dat de aceste obiecte în satul Tranișu. Ambele icoane fuseseră pictate de fiul lui Șușman Bătrânu’, Teodor Șușman junior, mare pictor de cele sfinte. Are mai multe variante pe sticlă ale acestei imagini care, se pare, îl obseda, cavalerul Domnului în luptă cu răul absolut.

Cornel Jurju (foto sus) este istoric și a studiat în profunzime această poveste fabuloasă a oamenilor din Țara Moților care s-au opus comunismului. Teodor Șușman-fiul a fost prins de trupele Securității abia în 2 februarie 1958, îmi spune, în satul Tranișu, împreună cu fratele lui Avisalon. Uciși, au fost arși apoi în șura în care și-au găsit sfârșitul. 

Dar până atunci, Teodor a trăit ani de zile sub mai multe nume false, a participat la nunți și a stat la masă cu milițieni și șefi de raion, care habar nu aveau cine era. Ca să le afle mișcările și planurile, Securitatea a recrutat în acel deceniu în care s-a aflat pe urmele lor aproape 1.000 de informatori. Și asta nu i-a adus aproape niciodată cu un pas mai aproape de elucidarea misterului grupului Șușman. Și asta pentru că, în majoritatea ei, populația din Apuseni și din orașele submontane, îi cunoștea, îi ajuta cu alimente și adăpost și, când i se solicita, dădea chiar piste false, care să îi trimită în necunoscut pe urmăritori. 

„Îmi imaginez că s-au consumat resurse economice și umane extraordinare. La un moment, când au aflat că una din identitățile false ale lui Teodor Șușman-fiul era Vlaicu Teodor, i-au căutat în toată țara pe toți care purtau acest nume. Au făcut-o. Și nu l-au găsit”, spune Jurju. 

Suntem un grup eterogen de copii și adolescenți, câțiva arheologi, câțiva monarhiști (sau poate mai mulți), câțiva pensionari cu spirit de aventură și câțiva curioși. Înaintăm cu greu, alunecând pe lemn ud, foșnind pașii peste frunzele căzute la început de toamnă, până într-un luminiș, de unde se deschide o panoramă largă înspre vârful Muncelul Mare. A turnat noaptea trecută. Din coroana care ascunde cerul încă picură. Între trunchiuri se ridică negura. 

Mi-amintesc, din nou, de acel sfârșit de iunie 2010. La 13:45, arheologii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), coordonați atunci de Gheorghe Petrov și Marius Oprea, găseau prima bucată din craniul lui Șușman. Fusese aruncat într-o groapă improvizată în spatele casei sale. Câteva minute mai târziu, la marginea gropii venea preotul satului Răchițele, Teodor Boc. „Sinucigaşii, criminalii şi arghirofilii nu pot fi eroi”. Arghirofilii, iubitorii de arginți, nu-și au locul în Împărăția Cerurilor.

Preotul e și astăzi unul dintre cei mai aprigi dușmani în viață ai memoriei lui Șușman, un om mort din 1951. Teodor Boc e urmașul primului primar comunist din Răchițele, Suciu Pașcu. A fost ucis de partizani într-una din peșterile pe unde urmează să treacă acest traseu de munte pe care mergem azi, peștera Humpleu. 

Suciu Paşcu și Teodor Şuşman au fost parteneri de afaceri, la un moment dat, când au deținut împreună un magazin alimentar. În timp, relațiile dintre ei s-au deteriorat, Pașcu a devenit din prieten dușman. Cu câteva luni înainte ca Șușman să-și piardă el însuși viața, l-a judecat pe Suciu, spun martorii acelor evenimente. 

Într-o seară de august din 1951, îmi povestește Cornel Jurju pe când ne opintim la deal, doi partizani din grup, Ioan Cioca și Mihai Jurj s-au dus acasă la Suciu Pașcu, care era în pat. Erau deghizați în milițieni. „L-am prins pe Șușman”, i-au spus, „hai să îl identifici!”. Pașcu a sărit din pat și i-a urmat la un adăpost din Nimăioasa. Acolo, Șușman stătea legat formal ți îl aștepta. „Îl recunoști”, l-au întrebat pe Suciu Pașcu. „Da! Dacă îmi dați o pușcă, acuma îl împușc!”, ar fi spus. Atunci, în ziua următoare, Pașcu a fost adus în Humpleu și executat.

„Nu s-a găsit nicio probă materială și n-o vom găsi niciodată, dar din documente, pot spune cu certitudine că partizanii l-au executat ca și colaboraționist și pe Suciu Pașcu și pe Petru Purcel. În 1953, Avisalon Șușman – unul din frații Șușman, se întâlnește cu o susținătoare din Răchițele și îi spune: eu nu știu exact cum l-au executat, dar tata mi-a spus că lui Pașcu Bontii n-o să-i mai cânte niciodată cucul”, spune istoricul. 

Un an înainte, în ziua de 4 septembrie 1950, Șușman Bătrânu’ și feciorii lui erau condamnați în lipsă de Tribunalul Militar Cluj, iar Traian, penultimul dintre frați, condamnat la închisoare cu executare, fiindcă se afla în arest din 1948. Fusese prins după informațiile date Securității de un sătean pe nume Petru Purcel. În ziua condamnării, Purcel era prins și el în Valea Firii, dus la peștera Humpleu și executat de către Ion Bortoș, un alt partizan din grup. Trupul lui a fost aruncat într-un aven. În 2010, după ce trupul lui Șușman a fost deshumat, nepotul lui Purcel, Teofil Răchițeanu, profesorul de română din sat, a venit și a scuipat în groapa lui. 

A trecut puțin peste un an și jumătate de la condamnare și până când Șușman a fost încolțit. Era în dimineaţa de 15 decembrie 1951 și partizanul se adăpostea într-o şură. Avea în buzunar 1.700 de lei, o traistă de cânepă cu carne de porc prăjită şi crudă şi slănină proaspătă, o altă traistă cu şase cutii de chibrituri învelite în vată, o pereche de izmene ţărăneşti din cânepă, două şervete de cânepă murdare, două bucăţi de săpun de casă, un brici, o pensulă de bărbierit, o perie de dinţi, o lanternă, praf DDT şi o a treia traistă cu 18 cartuşe pentru carabină, două caiete dictando nescrise, dar cu câteva file rupte şi o bucată de pâine coaptă. Trupele de Securitate au înconjurat șura și au executat foc susținut asupra ei. 

În 2012, o rezoluție a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București – care a examinat rămășițele pământești descoperite în 2010 de IICCMER – concluziona că Teodor Șușman se sinucisese prin împușcare înainte să fie prins. A folosit un pistol marca Staer de calibrul 9 mm și și-a tras un glonț în cap. Restul proiectilelor găsite de arheologi în groapă, care căzuseră din trupul de pe care s-a mâncat carnea, proveneau din armele oamenilor Securității. 

Din gospodăria lui Șușman s-a ales praful. După dispariția familiei, comuniștii au transformat-o în post de miliție, apoi în casă de nașteri. Teodor Șușman a fost căsătorit cu Catrina Boc și au avut 4 băieți, Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil și o fată, Romulica. Ultimii doi dintre ei au fost deportați în Bărăgan, de unde nu s-au mai întors niciodată.

De aici de sus se vede Valea Firii și drumul care astăzi trece la câțiva pași de peștera Humpleu – locul unde se petreceau judecățile lui Șușman. O curbă de aproape 180 de grade, străjuită de molid impunător, care pare să fie acolo de când e lumea. Dar nimic nu e ce pare a fi.

Acum 70 de ani, drumul acesta nu exista, drumul între cele două sate, Răchițele și Doda Pilii se făcea pe poteci umblate doar de cunoscători, cu cai de povară, iar pădurea era de foioase, nu de conifere, îmi spune Alin Moș, directorul Parcului Natural Apuseni. Comuniștii au plantat molid doar cu gândul la exploatare pentru nevoile industriei care avea nevoie de această materie primă în cantități uriașe. Singurul lucru care pare să fi rămas neschimbat este că încă se taie lemn în Apuseni. Pe traseu dăm de camioane gata să fie încărcate și de un tocător. 

Coborâm în tăcere de pe munte, înspre ultimul punct marcat de pe traseu, la Humpleu. E locul Răfuielii, cum l-au numit istoricii. Organizatorii de la Asociația Clubul Monarhiștilor Clujeni o vor primi aici pe Principesa Sofia, cea de-a patra fiică a Regelui Mihai. Vestea că o Alteță Regală vine în Țara Moților a adus zeci de curioși din zonă la punctul de pornire, troița ridicată pentru sufletul lui Teodor Șușman. Cel care în 1925 s-a dus în fața regelui Ferdinand împreună cu avocatul Amos Frâncu și preotul Aurel Munteanu ca să susțină dreptul moților de a fi împroprietăriți. 

Un ceaun cu gulaș bolborosește pe tăcute. Și câinii de stână dau târcoale curioși.