Reportaj. Turist de o zi la Giurgiu, orașul din România unde nimeni, nimic

„Giurgiu nu e rău, dar e doar o comună mai mare” – spun locuitorii portului de la Dunăre, aflat la doar câteva zeci de km de București, epicentrul economic al României. Am petrecut o zi în Giurgiu pentru a descoperi ce are de oferit orașul din vecinătatea Capitalei și cum își petrec localnicii timpul, într-o după-amiază de weekend.   

Pentru ei și turiștii de ocazie care se nimeresc prin oraș, parcul și portul lăsat în paragină sunt singurele atracții sau moduri de a-și petrece timpul liber. Giurgiu nu reușește să propună nimic altceva vizitatorilor, iar locuitorii săi își doresc un singur lucru: să plece de acolo. 

Giurgiu nu beneficiază nici în 2024 de infrastructură feroviară eficientă, chiar dacă mulți dintre locuitorii fac zilnic naveta în capitală. Călătoria cu trenul din București Nord spre Giurgiu, un traseu de doar câtiva zeci de kilometri, durează și câte trei ore.

• Inaugurarea rutei a fost anunțată cu mult fast, în urmă cu două luni și a durat aproape două decenii să fie construită. Asta după ce în 2005, din cauza inundațiilor, s-a prăbușit Podul Grădiștea, un punct de trecere important spre orașul Giurgiu.  

• Astăzi, drumul de 90 de kilometri se parcurge în medie în două ore, cu șase trenuri disponibile pe zi. Iar întârzierile minime sunt de cel puțin zece minute. În medie, trenul spre Dunăre circulă cu sub 45 km/h pe această rută „modernizată.”

• S-au investit 627 milioane de lei, din fonduri europene nerambursabile, pentru redeschiderea rutei, dar întârzierile se țin lanț de cele 17 stații, care deservesc distanța dintre București și Giurgiu. 

• Nici în orașul lor nu au cum sau unde să-și petreacă timpul. Cel mai important punct turistic este Portul Giurgiu și trotuarul de unde poți admira Dunărea, după spusele mai multor localnici. Mai există câte un parc, o pietonală și câteva biserici de vizitat, dar locuitorii orașului nu se înghesuie să le recomande.    

Trenul are întârziere de 30 de minute

Este ora 8 și un sfert dimineața și în Gara de Nord a Bucureștiului oamenii traversează agitați sensurile de mers dincolo încoace. Cei mai mulți vin cu bagaje, pungi de rafie grele și geamantane, târâte în grabă dinspre metrou, iar alții, abia ajunși, tocmai și-au încheiat călătoria și își fac loc prin mulțime.

Pe tabelele de program se anunță întârzieri la toate trenurile spre Constanța, iar cea mai mare este de patru ore. Oamenii opriți în mijlocul gării, cât mai aproape de panouri, răsuflă resemnați, ca și cum ar fi obișnuiți să ajungă cu patru ore mai târziu decât era planificat. Își sună prietenii și rudele și fac haz de necaz, ca să își ocupe timpul.

Trenul spre Giurgiu are și el douăzeci de minute întârziere. Apoi o jumătate de oră. 

Mă îndrept spre primul peron, unde așteaptă vreo 30 de oameni. Un grup de tineri ascultă muzică la o boxă portabilă, fumează câte o țigară și, de oboseală, își freacă ochii cu mâinile. 

Din mers prind fragmente din discuția unor bărbați supărați că un drum până la Giurgiu, după toate întâzierile, ajunge să dureze trei ore. Mai încolo, trei elevi obișnuiți cu naveta mă asigură că trenul acesta nu are de obicei întârzieri și mă îndeamnă să nu-mi pierd răbdarea. 

90 de km parcurși în trei ore

Urc în trenul spre Giurgiu, compus din două vagoane, ambele cu aer condiționat. Este ora nouă și deja avem 30 de minute întârziere. În stații, trenul pare că staționează mai mult decât în mod obișnuit. Pe măsură ce înaintăm, puterea aeriului condiționat scade. 

Controlorul intervine să remedieze situația. „Da, păi s-a încins, nu mai răcește în capătul ăsta” și deschide geamurile, ridicând din umeri. 

Ajungem la Jilava, încă aproape de București. Doi bărbați își dau coate între ei. „Uite, unde am ajuns, în junglă”. Iar celălalt răspunde rânjind. „Da, da, nu știu de ce mai oprim și aici.”

La fiecare stație nu urcă mai mult de cinci persoane, care par să recunoască figura controlorului. Călătorii îi aruncă o privire scurtă la urcare, își strâng mâna, iar în loc de bilet, câteva bancnote de un leu și de cinci lei trec discret dintr-o palmă în alta.

Pe această rută urcă familii cu mai mulți copiii, unii murdari de pământ după ce au muncit în câmp, elevi, tineri, bărbați și femei, care fac naveta cu laptop-urile în poală, și mai mulți pensionari. Drumul pare că nu se mai termină, dar puțini sunt cei care au mers pe această rută dintr-un capăt în celalalt.

Ajungem la Giurgiu la 11:30, iar plecarea din București era stabilită la 8:28. Este cea mai lungă călătorie pe care am parcurs-o pentru atât de puțini km. 

Ce să faci dacă ajungi în Giurgiu

Întreb cei trei proaspăt liceeni, care m-au asigurat că trenul nu are de obicei întârzieri, ce ar fi de văzut în oraș și ce îmi recomandă să fac. Se uită la mine ca și cum aș fi spus ceva nepotrivit, iar una dintre fete râde în pumn. 

„Păi ce să vezi aici, portul e de văzut, dar să nu mergi pe jos că sunt câini”, îmi spune confuză. Prietenul ei intervine. 

„Cum nu are ce să vada? Avem portul, cetatea, bisericile, muzeuri, parcuri și două pietonale”, spune aproape mândru. Turiști nu prea a văzut în zonă de când locuiește aici, dar crede că mulți dintre ei vin special pentru aceste mici obiective turistice. 

Prietena lui îi dezaprobă. „Deci cum ziceam, nu e de văzut nimic” și râde. 

Pornesc spre centrul de informații turistice, care e la zece minute de mers pe jos de la gară. Trec de poștă, de câteva supermarket-uri și, printre blocuri, ajung într-un parc gol. Nu e nimeni la ghișeul de informații. Toate băncile sunt goale și spațiul de joacă pentru copii este aproape neatins. Mă apropii de bărbatul de la pază. Mă lămurește că în weekend nu are cine să vorbească cu mine despre turism, așa că îl întreb pe el încotro să mă îndrept. 

„Păi, ce să vă zic să vedeți, un port. Turiști nu prea avem, e un oraș mic.”

Dar e aproape de Capitală, îl completez. 

„Da, de asta majoritatea lucrează în București. Noi am avut prima cale ferată din România și după ce s-au închis întreprinderile mari, s-a pierdut tot. Acum au redeschis-o, dar nu avem ce vă arăta.”

Mă îndeamnă să iau un taxi din fața Spitalului Județean și să merg spre port. Îmi atrage atenția, pe finalul discuției, că ar mai fi parcuri de vizitat și pleacă. 

Turul orașului în 5 minute

Urc în taxi cu destinația spre port. Șoferul, cărunt și cu vocea înfundată, ascultă muzică populară. Mă întreabă de unde sunt și de ce am venit tocmai în Giurgiu. Îi explic că sunt în trecere și că eram curioasă cum aș putea să îmi petrec timpul aici, find atât de aproape de București. Îl bufnește și pe el râsul și îmi face turul orașului din mașină. 

Ajungem în centru, care e deosebit de restul orașului prin piatra cubică de pe jos și câteva terase goale, care îngreunează accesul mașinilor. Soferul, revoltat, îmi arată pe geam că după piațetă, e un drum asfaltat pe care ar putea merge mașinile, dar primarul orașului se încăpățânează să păstreze acea porțiune doar pentru pietoni, ca să se plimbe. 

„Păi câți pietoni sunt, măi frate? unul la o mie de ani. Mă face cu capul primarul. Domnișoară, e caniculă, altă dată când e mai răcoare mai vezi un pieton, doi, dar acum majoritatea stau în casă, la aer condiționat. Ce să și facă?”

Îmi arată unde ar fi cel mai bun hotel, direcția cetății și conduce cu 40 de km/h, aproape cu aceeași viteză cu care merge și trenul CFR pe ruta București-Giugiu. 

El crede că orașul obișnuia să aibă mai multe de oferit și deplânge perioada lui Ceaușescu, pentru că atunci „lucrurile erau bine făcute”. Se referă la construcții, la amenajarea orașului și la „calitatea tencuielilor”. Mai trage o privire din când în când spre bancheta din spate să se asigure că înțeleg. 

„Nu vreau să te dezamăgesc. Eu locuiesc aici și puteam să îți spun că e aurul de pe pământ, dar după pleci și rămâi cu o părere greșită.” 

Se lasă tăcerea câteva secunde. „Oricum îți dădeai seama că mint”, spune. Pentru giurgiuveni, normalitatea este să plece din oraș, să se mute în altă parte, crede ghidul de ocazie. „Aici ce să facă? Că nu mai e nimic de muncă. Eu la vârsta mea nu mai plec, dar alții da.”

În cele cinci minute de mers cu mașina până la port aflu că în tinerețe a lucrat în București. Susține că a fost șoferul „celui mai mare general din Ministerul de Interne” în epoca ceaușistă și apoi schimbă subiectul. Vorbim de administrația Bucureștiului de astăzi, de alegeri și se oferă să mă ducă înapoi în București cu taxiul. Își cere scuze că nu are prea multe de zis de Giurgiu. 

Am ajuns în port, unde sunt parcate un șir de mașini, deși abia se văd câțiva oameni în jur. Șoferul incearcă o justificare. „Toată lumea vine aici, nu numai dumneavoastră din afară, e singurul loc unde oameni pot să-și petreacă timpul. Mergeți mai încolo, că o să vedeți lume.”

Turiștii ar fi atrași de zonă pentru că se poate mânca pe vas, adaugă. „Găsești orice vrei. Comanzi, prinde peștele pe loc și ți-l face în fața dumitale”, îmi explică. 

Ne luăm la revedere și mă taxează dublu față de cât ar merita cursa, pentru că e „zonă turistică.”

Portul, mândria Giurgiului 

În port sunt două restaurante pe Dunăre și unul pe uscat, cu priveliștea spre fluviu. De pe primul vapor se aude muzică live și oamenii ridică mâinile în aer, să încurajeze formația. Este plin ochi. Dau o tură pe marginea malului Dunării și văd vase cu marfă care pleacă din port. Din când în când, trece și câte o barcă mai mică, dar doar în jurul vapoarelor restaurant. 

Localnicii vin, se pozează de la balustradă albastră, care marchează punctul maxim de pe uscat pe care te poți deplasa, și apoi se urcă în mașină. Cei mai curioși dintre ei înfruntă temperaturile de vară stând câteva minute pe băncuțele amenajate sub umbra copacilor. Este un spațiu cu opt bănci puse pe rânduri, dar are vedere spre Dunăre. 

Turiștii români de prin zonă discută despre alte locuri vizitate înainte să se oprească aici. Unii vin din Maramureș, alții de la mare, special ca să vadă „cel mai important port din țară”. Totul pare însă aproape lăsat în paragină, dincolo de locurile de parcare disponibile și cele câteva restaurante deschise. 

Întâlnesc și un cuplu de vizitatori olandezi. Sunt dezamăgiți că nu pot înota în Dunăre din cauza balustradei care înconjoară uscatul. Au venit fix pentru asta. 

Cei doi sunt în România de două luni și fac înconjurul țării cu o rulotă. Au venit pentru că bărbatul lucrează des cu românii în restaurantele din Olanda, și a vrut să vadă cum e traiul lor, acasă. „Românii mei lucrează din greu, sunt foarte harnici”, adaugă bărbatul. 

Povestesc că le place aici. Au întâlnit și oameni bogați și oameni aflați în nevoie, dar nu au putut să nu remarce că sunt parcate „foarte multe mașini scumpe”. Trag concluzia că ăsta e etalonul pe care românii îl afișeză, dar că în realitate situația multora ar arăta diferit. 

„Oamenii sunt atât de săraci în unele părți ale țării, inclusiv aici, că nu și-ar permite să cumpere ceva de prin preajmă. Totul e foarte scump, dar fac sacrificii”, și îmi arată cu mâna spre restaurantele vapor. 

În jurul nostru nimic nu mai este deschis. Se vede în depărtare o rulotă de clătite părăsită și un magazin alimentar închis. Iar din port nu există niciun mijloc de transport pe care să îl iei spre oraș. Dacă ai vrea să cumperi o apă, nu ai avea de unde. Ori mergi cinci km pe jos, ori iei taxiul. 

„Te plictisești în Giurgiu. Ori te muți, ori înduri”

M-am întors în centru, care arătă totuși primitor și îngrijit. Mai trece câte un localnic cu bicicleta și câte o mașină când și când. Cele mai multe mașini care traversează orașul sunt, de fapt, taxiurile. Văd turnul cu ceas, un obiectiv turistic pe hartă, care are la bază un restaurant, câteva terase goale și străzi pustii. La intrarea pietonalei închise azi pentru mașini, într-un parc, dau de alți trei adolescenți, care stau de vorbă. 

„Pierdem și noi vremea, că altceva nu avem ce face. Eu în general mai stau pe telefon, stau într-un parc sau mă plimb, că mai mult nu am ce să fac. Mă gândesc să mă apuc de sală, ca să îmi mai ocup timpul”, îmi spune Monica, o tânără care visează să studieze la București. I-ar plăcea să meargă la Facultatea de Drept sau la Psihologie. 

Spune că ea și familia ei oricum sunt pe picior de plecare. „Nu avem deloc posibilități să facem ceva cu viața noastră”, iar în Giurgiu a auzit că angajații sunt plătiți doar cu minimul pe economie. 

„Nu e foarte rău, dar nu e nici prea bine. Eu mi-aș dori un 4 mii de lei, altfel aș muncii”, adaugă. 

O prietenă de-ale ei s-a mutat recent în Franța și i se pare că nu există termen de comparație cu opțiunile pe care le are aici, în Giurgiu, unde mai vine în vacanțe. „Acolo nu ai cum să le faci pe toate, în timp ce aici nu ai ce să faci”, spune Ana. 

E revoltată în special, pentru cât de greu este să cumperi chiar și o carte. „Avem o biblioteca în Giurgiu, vai de capul ei, ar putea fi renovată, că nici bibliotecara nu cred că mai vine acolo. Dacă vrei să faci rost de o carte, trebuie să mergi până la București sau să o comanzi online. E aiurea.”

Dragoș, prietenul lor, intervine. „Mie mi se pare orașul ăsta mai frumos de 100 de ori decât Breaza”, orașul lui, și se uită serios la prietena lui. „Crede-mă, că se poate mult mai rău”, adaugă. 

E a patra oară când vine în Giurgiu și a remarcat că „aici chiar ai pe unde să te plimbi, ai locuri de vizitat, în Breaza am o singură stradă principală și câteva artere laterale. Aici ai o varietate de lucruri.”

Niciuna dintre fete nu e impresionată și Ana recunoaște că nu s-ar mai uita înapoi după un an locuit în Franța. „Te plictisești în Giurgiu. Ori te muți, ori înduri”, o aprobă Monica.