România lui 788%. Cum arată oportunitățile tinerilor în România de astăzi?

PIB-ul României, adică chestia aia care măsoară cât de mare este economia țării (definiția exactă pentru curioși este aici), a crescut de aproape 8 ori din 2000 până azi, de la 37 de miliarde de dolari la 284 de miliarde. Mai mult, conform hărții, economia României a depășit alte economii din UE precum cele ale Greciei, Portugaliei, Ungariei sau Cehiei.

Creșterea nu poate fi negată, iar meritul este într-o mare măsură și al Uniunii Europene (am vorbit aici despre câți bani primim anual de la UE și cu ce ne ajută), așa că bravo nouă și să o ținem tot așa etc. 

Totuși, când am văzut harta distribuită atât de mult și entuziasmul care o înconjoară, ne-am gândit că e cazul să ne uităm un pic mai îndeaproape la creșterea asta fulminantă. Mai exact, unde se văd și unde nu se văd banii ăștia? Trăim mai bine în România datorită acestei creșteri? Categoric da, dar cine trăiește mai bine și cine putea să se bucure mai mult de acest 788%?

Mai concret, vrem să vedem cum au beneficiat tinerii din Gen Z de pe urma acestei explozii economice.

Întrebări cam inconfortabile, știm, dar ce moment mai bun să discutăm despre cât de bine sau rău o ducem noi, Gen Z & co, (adică cei care au între 10 și 25 de ani astăzi), decât de Ziua Națională? 

Bun. Pretext avem, așa că hai să vedem dacă avem ce narațiuni să demitizăm sau să confirmăm.

M-ați pierdut când ați spus PIB

Mai dă-ne o șansă! Hai să vedem ce înseamnă, concret, un PIB mai mare. Pe scurt, un PIB în creștere înseamnă că în România s-au produs mai multe lucruri (șaorme, mașini, lopeți, cămăși etc.) în fiecare an, iar oamenii au cheltuit bani pe ele.

În practică, un PIB mare ar trebui să însemne că statul a colectat taxe mai multe la buget din aceste tranzacții, firmele au vândut mai mult și au avut profituri mai mari, toată lumea este fericită – în teorie. Așadar, un PIB mai mare în fiecare an, timp de mulți ani, ar trebui să însemne o viață mai bună pentru toți. 

Veștile bune (și multe cifre, scuze) 

Dacă nu v-ați prins deja, vă anunțăm că o să aducem multe cifre în discuție, dar le explicăm. Creșterea economică, care a prins avânt după aderarea la UE, a adus creșteri notabile în cam toți indicatorii relevanți pentru calitatea vieții.

Spre exemplu, un indice foarte relevant care arată că România s-a dezvoltat în termeni reali, nu numai economici, este indicele dezvoltării umane (HDI). De la 0.4 în anii ‘70-’80 care ne încadra la categoria statelor foarte sărace, astăzi ne încadrăm la categoria statelor foarte dezvoltate cu un indice de 0.82. De ce este relevant? Pentru că HDI se uită la mai mulți indicatori de dezvoltare, cum ar fi speranța de viață la naștere, educație sau PIB/cap de locuitor.

Cu alte cuvinte, trăim mai mult, suntem mai mai bine educați și mai bogați decât oricând în istoria țării. 

Această creștere pe toți indicatorii s-a înregistrat mai ales începând cu anii 2000, pe măsură ce România se pregătea să adere la UE și începea să primească miliarde de euro în fonduri europene. Nivelul de dezvoltare a României anului 2000 reprezenta doar 26% din media UE (UE 2020=100), cu mult sub alte țări din regiune. De exemplu, polonezii erau la 48% din medie, bulgarii la 29% și grecii la 88%. În 2021, ajunsesem la 73%, lăsându-i în urmă pe bulgari (55%), greci (65%), urmând să-i depășim în 2024 pe portughezi (74%) și posibil pe unguri sau chiar pe polonezi. 

Veștile proaste: „Eu nu o duc mai bine, deci la cine au mers banii?” 

În ciuda tuturor progreselor, beneficiile acestei creșteri economice nemaipomenite, lăudate de media și de unii politicieni zilele astea au fost distribuite profund inegal în ultimii 30 de ani. România este a patra cea mai inegală țară din UE, după cele trei țări baltice, având un coeficient Gini de 0,49 în 2019 după transferuri (taxe și impozite), conform World Inequality Database, fondată de faimosul economist Thomas Piketty.

Gini-ul variază de la 0 (egalitate completă, toți oamenii au aceleași venituri într-un an) la 1 (inegalitate completă, o persoană are tot venitul, restul nu au nimic). Comparativ, Polonia are un scor de 0,4, iar Ungaria de 0,35. 

Spus altfel, cei mai bogați 1% dintre români dețin 23,2% din toată averea personală netă (aici intră case, terenuri, mașini, active financiare etc.).

Primii 10% dețin o felie uriașă de 57,5% din toate averile, în timp ce jumătatea cea mai săracă a populației, doar 4,9%. În ceea ce privește veniturile, cei mai bogați 10% din populație câștigă 41,1% din venituri, în timp ce jumătatea de jos a românilor, doar 15,4%.

Inegalitatea își face simțită prezența și când vine vorba de educație și oportunitățile tinerilor. Dintre cei cu vârste între 25 și 34 de ani, doar 23,3% au absolvit o facultate – cel mai mic procent din întreaga Uniune Europeană.

Spre deosebire de noi, 33,8% dintre colegii bulgari, 40,6% dintre polonezi și 57,5% dintre lituanienii de aceeași vârstă aveau măcar diploma de licență luată. Apoi, întrebarea este câți dintre cei 23,3% de absolvenți rămân în țară după terminarea facultății – dacă e să ne luăm după acest articol PressOne, putem intui că nu foarte mulți.

Altă statistică Eurostat arată că România are cel mai mare procent de tineri al căror job nu se potrivește cu domeniul în care au studiat (peste 55% dintre tineri lucrează în alt domeniu decât cel pentru care s-au pregătit, mulți dintre ei fiind supra-calificați față de ce muncesc în prezent). 

Și totuși, ați putea spune, nici în Germania nu sunt mulți absolvenți de facultate, mulți tineri urmând școli profesionale și având oportunități de ucenicie, intrând direct în industrie de pe băncile școlii.

Ei bine, școlile profesionale din România sunt depășite și neadaptate la cererile angajatorilor: elevii acestor licee sunt stigmatizați pe nedrept, managementul lor este haotic (în 2009 au fost chiar desființate pentru trei ani) și drept rezultat, pregătesc mai puțin de 10% din necesarul anual de 100.000 de meseriași.

Acestea sunt cazurile relativ mai fericite, unde elevii ajung totuși să-și continue studiile liceale, ajungând chiar la facultate, ceea ce nu se întâmplă foarte des. România are cea mai mare rată a abandonului educațional (”early leavers”) din UE: peste 15% din tineri abandonează liceul/facultatea/alte forme de instruire înainte de vreme. 

Imaginii depresive a inegalității și slabei instruiri i se adaugă și inegalitatea regională. Creșterea nivelului de dezvoltare a României despre care vorbeam mai sus s-a concentrat într-o proporție covârșitoare în București, lăsând la ani-lumină în urmă restul județelor țării: PIB-ul regiunii București-Ilfov era de aproape 60 de miliarde de euro în 2019, cât cel al Bulgariei, iar nivelul de dezvoltare era de 160% media europeană, în timp ce regiunea Nord-Est (Moldova) era la doar 43% față de media UE.

Nu mai vorbim aici de accesul la educație, sănătate, oportunități sau alte servicii sociale. Rezultatul? Creșterea numărului de NEETs – tineri care nu muncesc, nu studiază și nu urmează alte forme de pregătire profesională („not engaged in education, employment or training”). Procentul lor a ajuns la 20,3% în 2021 dintre toți tinerii cu vârste între 15 și 24 de ani, al doilea cel mai mare din UE.

Toate datele de mai sus ne arată că politicile publice pentru tineret (sau absența lor) încercate până acum nu au funcționat: așa cum știm cu toții, dacă nu ești născut în București sau în cele câteva orașe mari din țară, ești puternic dezavantajat și ai șanse mult mai mici să ieși din sărăcie și să beneficiezi de creșterea economică fulminantă din ultimii 22 de ani. Familia ta va avea venituri semnificativ mai mici decât în Capitală, probabil nu vei avea acces la servicii publice bune în județul tău și nici la o educație de calitate, urmând să-ți fie foarte greu să găsești un job cu un salariu decent.

Pe bună dreptate, vei începe poate să fii dezamăgit de clasa politică și nu vei mai vota deloc sau, din contră, te vei orienta spre partide anti-sistem. 

De ce avem salarii mici și taxe mari când ieșim din facultate?

Ajungem astfel și la partea sensibilă – salarii și taxe. Salariul minim în România este de 1524 de lei (în mână). Asta ne pune aproape de vârful clasamentului european al statelor cu salarii minime mici (poziția a patra ca să fim mai exacți). Cam 1 din 3 salariați câștigă doar salariul minim pe economie. Greul cade în mare măsură pe tineri. Dacă nu lucrezi în IT nu ai șanse foarte mari ca în primii ani, fără experiență de lucru, să câștigi mai mult decât salariul minim.

Drept dovadă, 62% din tinerii din România câștigă sub 3000 de lei, dintre care 25% câștigă sub 1500 de lei pe lună. Cam puțin dacă ne gândim că un adult singur în România are nevoie de 3.275 de lei pentru un trai decent.

De ce este salariul minim atât de mic? Ei bine, explicațiile sunt multiple, dar cea imediată este că taxele pe muncă sunt foarte mari în România. 40,2% din ce ar trebui să câștige un angajat se duce la stat, iar în schimb statul ar trebui să asigure servicii publice pentru toată lumea.

Explicația mai largă se leagă și de modelul economic al României. Până acum, România a menținut salariile mici pentru a încuraja investitorii străini să vină în țară. Asta ar explica și de ce taxele pe muncă sunt mai mari decât cele pe profit sau de ce sindicatele au avut puteri diminuate până foarte recent.

Strategia pare că a funcționat, dar un lucru este destul de evident, chiar dacă ați citit articolul pe diagonală: acest 788% nu s-a tradus în termeni reali și egali pentru toată lumea, în speciali pentru tineri.

Pe scurt, putem să cădem de acord că narațiunea dezvoltării nemaipomenite și nemaiauzite nu este atât de simplă precum pare. 

Și totuși care sunt consecințele? Ce ne așteaptă dacă continuăm tot așa? Explicăm mai jos.

Ce se poate întâmpla dacă nu dăm șansa tuturor să simtă creșterea asta?

Nemulțumirea, întru totul justificată, vine din împărțirea acestei nesperate prosperități, fiind accentuată de comparațiile inevitabile pe care le facem atunci când, de exemplu, vizităm prieteni de la oraș sau când călătorim în restul Uniunii Europene.

Oamenii au tendința să-și compare veniturile cu cei pe care îi consideră similari lor sau cu care intră în contact des – de aceea inegalitățile între regiuni, de tipul celor care există în România, tind să creeze resentimente: un teren fertil pentru populism și extremism. 

Consecințele inegalității de venituri și averii asupra politicii sunt încă dezbătute – noi vedem două mari modele posibile.

Pe de o parte, inegalitatea de venituri poate duce la scăderea implicării în politică, a prezenței la vot, în special printre tinerii din zonele cele mai dezavantajate.

Confruntarea politică devine un soi de joc al elitelor, oamenii de rând rămânând dezinteresați din moment ce niciun partid nu livrează politici care să ridice nivelul de trai. De partea lor, partidele vor încerca mereu să-și asigure intrarea în Parlament la fiecare rând de alegeri, deci apatia le convine de minune și vor încerca s-o încurajeze. Fiecare formațiune politică are asigurat procentul susținătorilor loiali din puținii alegători activi și întreaga clasă politică colaborează pentru a elimina competitorii din peisaj. Cum? Prin subvenții masive pentru partidele deja parlamentare, prin finanțarea presei pentru reportaje favorabile și prin monopolizarea funcțiilor în stat.

Sună cunoscut? (Despre acest fenomen, numit „cartelizarea” sistemului de partide, am mai scris aici). De amintit că efectul cartelizării este apariția partidelor anti-sistem, populiste, care obțin votul celor lăsați în urmă – nu e o coincidență că cea mai mare parte a electoratului AUR are între 18 și 30 de ani. În rândul tinerilor și nu numai, apatia politică și nemulțumirea se pot transforma rapid în sprijin pentru lideri autoritari (remember Vadim?).

Deja preferințele tinerilor din România se îndreaptă spre conducători „puternici” care să rezolve problemele sociale. Un studiu al Fundației Friedrich Ebert arată că peste 60% din tineri (18-34) ar dori un lider autoritar, 19% ar vrea ieșirea din UE și 13% s-ar simți confortabil într-un regim militar: 

Un loc unde dezechilibrele dintre regiuni au dus deja la preluarea puterii de partide populiste este Polonia. Și aici există inegalități economice mari (mai mici decât în România, ce-i drept), mai ales între orașele mari și mediul rural. Resentimentele oamenilor din zonele rurale față de elitele urbane au fost exploatate cu succes de politicieni populiști precum Jaroslaw Kaczyński, liderul partidului de guvernământ Lege și Justiție (PiS).

PiS a conectat prăpastia economică și socială dintre rural și urban de teme culturale, precum avortul, euroscepticismul și rolul Bisericii Catolice în societate. Rețeta a fost de succes: PiS a câștigat toate alegerile din 2015 încoace, independența justiției a fost eliminată, iar calitatea democrației în Polonia a ajuns la nivelurile României din 1996. 

Cum putem să beneficiem toți de oportunități?

Pe de-o parte, un început bun ar fi adoptarea unei Strategii naționale pentru tineret (România nu mai are una de doi ani) care să ia în considerare inegalitățile și inechitățile discutate și contextul actual.

Politicile publice pentru tineret ar trebui să fie o prioritate în perioada următoare (și ar trebui să primească finanțare adecvată) și ar trebui să fie gândite nu ca un domeniu separat, izolat, ci ar trebui să facă parte din aproape toate planurile guvernamentale, în toate domeniile.

Nu este ca și cum o modificare a nivelului de taxare sau o politică nouă în zona de sănătate nu va afecta, în final, și tinerii. 

În fine, răspunsul autorităților trebuie să se adapteze la noul context în care trăim. Se vorbește din ce în ce mai mult de „policriză” – o etichetă pentru timpul nostru, ce descrie exact ceea ce vă gândiți – trăim într-o eră a crizelor multiple. Deja, Gen Z a trecut prin două mari crize: cea economică din 2008, resimțită în România în 2009-2010, și pandemia. Crizele economice și non-economice se suprapun și creează un context foarte instabil sau chiar periculos pentru cei mai vulnerabili.

De ce ne interesează? Pentru că, similar cu politicile pentru tineret, pentru a combate crizele actuale nu putem să găsim soluții unice pentru fiecare domeniu – economic, social, militar etc. Guvernele și liderii politici trebuie să înceapă să găsească soluții care să spargă barierele imaginare dintre domeniul economic, cel social sau oricare altul și să gândească politici care să atace problemele din mai multe unghiuri.

Organizația Europeană pentru Cooperare și Dezvoltare (OECD), un club destul de tare al țărilor dezvoltate la care urmează să aderăm, a creat acum câțiva ani o unitate numită „Noi Abordări privind Problemele Economice” (New Approaches to Economic Challenges) care se ocupă cu exact aceste abordări integrate. Un pic abstract și cam nou pe piață acest termen, știm, dar ne-am gândit că este o temă bună de gândire. 

Pe de altă parte parte, putem să ne gândim la câteva remedii mai directe și concrete care să crească atât încrederea tinerilor în echitatea sistemului cât și veniturile lor reale, reducând astfel decalajul între creșterea economică și nivelul de trai sau numărul de oportunități ale tinerilor.

O posibilă soluție este trecerea la un sistem de taxare progresiv care nu numai că este perceput ca fiind mai echitabil, dar ar putea să reducă taxele pe muncă, în special pe salariul minim, și să lase în buzunarele tale mai mulți bani (apropo, am rămas cam singurii din UE cu taxă unică).

Alte soluții la îndemână sunt cele care urmăresc să ajute tinerii să urce în ierarhia socială – de la accesul la cultură (vouchere culturale precum în Spania sau Germania) la finanțare adecvată pentru învățământul profesional sau politici care să ne ajute puțin să atenuăm inegalitățile regionale (stimulente pentru firmele care merg în zone subdezvoltate, stimulente pentru tinerii care se mută pentru lucru).

Urmează să vorbim pe larg despre soluții concrete în următoarele articole. Pentru Ziua Națională ne-am propus doar să demitizăm una dintre narațiunile care ni se par că fac mai mult rău decât bine, pentru că ne împiedică să ne uităm cu un ochi onest și critic la cele întâmplate în ultimii 20-30 de ani.

Așadar, sperăm că procente de genul celor 788% vor mai apărea, dar vom face lucruri mai bune cu ele, în special pentru noi, tinerii.