Străzile din San Francisco și umbrele din fosta pușcărie Alcatraz

Există dimineți limpezi când te trezești conștientizând rapid că ești om și ai treburi omenești de îndeplinit. Sari din pat și le iei pe rând, într-o ordine clară. Diminețile stabilesc ritmul zilei. Reintri în viață ca în hainele pregătite pe scaun de cu seară.

Dar sunt și zile în care te trezești confuz, total nesigur de destinul tău planetar. Drept urmare, zaci o vreme așa, ca o pradă, analizând prin perdea calitatea luminii și trăgând cu urechi lungi, iepurești, la zgomotele lumii. Inspiri, expiri, îți asculți inima. Poate va spune ceva. Ești victima a ceea ce un personaj literar numea „trista vraiște a unor emoții confuze”.

Te perpelești în așternutul călduț devălmășit de gânduri fără contur, încercând să descifrezi ce o fi de făcut. De unde să începi? Lărgești contextul, deschizi cartea și recitești acel pasaj. În loc să te luminezi, te adâncești și mai rău în nebulozitate.

„O tristețe crepusculară, țesută din oboseli și false renunțări, o plictiseală declanșată la cea mai mică senzație, o durere ca de suspin înăbușit sau de adevăr brusc revelat. Sufletul meu distrat zărește derulându-se aceste peisaje de renunțare – lungi alei de gesturi abandonate, înalte piscuri de vise pe care nici măcar nu le-am visat bine, inconsecvențe, asemeni unor garduri vii care separă drumurile pustii, supoziții, ca vechile bazine care nu mai aruncă jeturi de apă, totul amestecat și vizualizat mediocru în această tristă vraiște a emoțiilor mele confuze.”

Fantomă taciturnă înveșmântată în culori sumbre și învăluit în tristețe precum într-o mantie de ceață, investigator solemn al lucrurilor mărunte, iscoadă abilă a propriilor stări sufletești și emoții – acesta este Bernardo Soares, personajul străin pentru lume creat de către scriitorul portughez Fernando Pessoa.

Soares s-a născut pentru a inventaria un insectar întreg de sentimente contradictorii analizate sub lupa scrutătoare a unei simple priviri aruncate asupra universului interior și asupra lumii din jur. Doar el poate observa în jur peisaje de renunțare. Rezultatul este coagulat între copertele uneia dintre cele mai intime și melancolice cărți cu putință – Cartea neliniștirii. Nu știu să fi citit vreodată ceva mai dens și, da, mai neliniștitor. Magnetic, o redeschid periodic citind la întâmplare. Descopăr câte un pasaj aidoma celui citat și mă pierd în el.

Există dimineți precum aceasta când coborârea din pat echivalează cu coborârea lui Dante în infern. Aerul se preface în gelatină, iar mersul până la baie seamănă cu străbaterea junglei în războiul din Vietnam. Totul e să nu faci gesturi bruște. Privești o vreme în tavan, sperând ca de sus să coboare peste tine, precum harul, limpezirea. Întorci capul spre fereastră. Dincolo de ea, totul e la fel de opac precum mintea ta.

June Gloom – așa îi spun localnicii acestei perioade din an când vaporii oceanului se amestecă cu ceața, rezultând într-o nebuloasă cenușie, mai stranie decât luna pe cer în miezul unei zile senine de vară. Azi nimic nu e limpede, totul e înecat într-o pastă gri, de noiembrie bacovian combinat cu o ploaie mocănească, în care oamenii și obiectele își pierd contururile și se întrepătrund într-o tăcere resemnată.

De la etajul 26 al hotelului învăluit în acest lințoliu prăfuit numai bun pentru lebede muribunde, cum ar spune Eminescu, poți doar bănui unde e cerul și unde pământul. Tot ce pot observa sunt două lucruri. Primul este acoperișul unui hotel vecin mai puțin înalt, transformat în teren de sport. Pe pista de alergare ce îl înconjoară, doi tipi, ca două jucării trase cu arcul, umblă mecanic cu capetele în pământ, plimbându-şi într-un balans exagerat mâinile pe lângă corp precum soldații în termen înainte de jurământul militar exersând un pas de defilare complet inutil, dar bățos.

Sub ei, deasupra zgomotului compact de mașini, se află al doilea lucru observabil: un panou uriaș de reclamă la filmul Sex and the City. Dimineața asta fără speranță, înecată în „trista vraiște a unor emoții confuze” e neprielnică pentru orice, așa că mă îndoiesc serios că cineva poate avea acum chef de sex în acest city pe numele său San Francisco.

Îi putem spune oricum, dar niciodată Frisco. Este porecla interzisă, uncool. Acum vreun secol i se spunea Parisul Vestului, dar numele de alint a căzut în desuetudine. Acum poate fi Orașul Golfului, Orașul de Aur, Orașul celor Şapte Coline sau chiar Orașul Ceții. Pentru localnici rămâne simplu: The City. Pentru că, la fel ca New York, omologul lui de pe Coasta de Est, este perceput ca un oraș unic. Dar cu totul altfel.

Pe cât de grăbită și cu capul în pământ e atmosfera din New York, pe atât de destinsă și prietenoasă este cea din San Francisco. Aici totul seamănă cu o șapcă de baseball întoarsă și un tricou găurit, dar iubit, asezonate cu o nepăsare aiurită. Aerul cețos e mai rarefiat, încărcat electrostatic de acea atmosferă de tovărășie inegalabilă, de regăsit în toată această Californie solară, neatinsă de zimții iernii și înghețului.

New York se dovedește a fi complicat și uneori apăsător, un loc unde anotimpurile sunt clar definite, ritmul vieții sacadat. E orașul banilor, al marilor afaceri, dar și al culturii înalte, al artei, al vastei rețele subpământene de metrou, un loc unde iarna canalele din Manhattan și Queens emană aburi precum nările cailor din Bucovina. Nu se poate compara cu trenulețele romantice poreclite Muni (de la Municipal) sau cu tramvaiele vintage cu cablu care înveselesc aerul cu clopotele lor în acest oraș al unei primăveri continue. Aici, în San Francisco ai mereu senzația că totul, inclusiv vara, e pe cale să înceapă. E un oraș al așteptărilor încărcate de speranță.

New York nu se poate compara nici cu miresmele amețitoare de mâncăruri conținând o varietate impresionantă de pește și cele mai proaspete fructe de mare imaginabile. Vorbim despre o adevărată revoluție culinară dominată de aromele de Asia, nu degeaba avem nu doar un uriaș cartier chinezesc, ci și unul japonez. Străzile au miros, așa că umbli salivând pe malul oceanului la Embarcadero, nu departe de epicentrul culinar de la Fisherman’s Warf, așteptând ca lumina soarelui să penetreze țesătura ceții. O va face, mai mereu, pe la prânz. Se va porni și vântul.

Apoi vine diversitatea și atmosfera de o prospețime unică, de skateri care dau talpă străzilor cu energia lor de revoluționari neîmblânziți sau de tineri antreprenori tech milionari cu un aer boem aterizați din vecinătatea Silicon Valley. Aceștia se preumblă agale călare pe biciclete de o sofisticată simplitate. Se opresc și savurează supici aburinde la mese joase din plastic înșirate în fața unui restaurant cu specific de Burma, ceva imposibil de regăsit la New York. Acolo e lumea sobră a ouălor Benedict și a marilor steak-uri de vită în sânge din restaurante aflate la parterul zgârie-norilor care, atunci când te plimbi pe străzi, ai impresia că te strâng ca într-o menghină de sticlă, claustrofobic.

Aici, în San Francisco, oricât de depresivă ar fi dimineața și oricât de înecat în perdele de smog ar fi celebrul Golden Gate, locuitorii se poartă de parcă s-ar scălda mereu în lumina de aur a asfințitului, pășind grațios spre o nouă experiență culinară la un Fish House din port savurând din plin clipa și privind cu îngăduință la armata de porumbei cerșetori cu priviri fixe, de lunatici.

Oamenii sunt relaxați, zâmbitori și impregnați de acel optimism tipic american absolut cuceritor. La așa ceva nu poți rămâne indiferent, te contaminezi inevitabil. Așa că fereci toate confuziile vraiște la pachet cu tristețile provinciale în camera de hotel și te lași zăpăcit de labirintul străzilor parfumate, așa cum vara vecine grase îți ciufuleau părul blond când erai mic. Ieși pe stradă, așteptând ca soarele să alunge urâtul și să dea la o parte ca o perdea vaporii de apă venind dinspre golf.

Șansa rătăcirii pare semnificativă, fiindcă rețeaua de străzi e mult mai puțin rigidă și previzibilă ca în New York. Orașul e înconjurat de dealuri, așa că imediat ce părăsești zona portului dai peste străzi lungi și abrupte care urcă la cer sau peste străzi întortocheate și șerpuitoare, cum ar fi celebra Lombard Street, toată numai curbe strânse și scuare pline de flori.

Prietenul Criss a ținut odată morțiș să o urcăm cu mașina. Ne-a luat o veșnicie, păream un car funerar care se chinuia să meargă la pas lent, în ritmul îndoliatului cortegiu. Dar a fost memorabil. Și cu parfum de ferodou de ambreiaj.

Acum s-a făcut amiază și, iată, soarele a învins. A apărut acel soare tipic californian, sticlos, mai mereu înviorat de briză și rafale, pe care îl regăsești în San Diego, Santa Barbara sau pe culmile dimprejurul cochetului Monterey, sălașul acelor paisanos zdrențăroși de pe dealurile cu pini din vecinătatea fabricilor de conserve, în permanență însetați de vin și de umor absurd din poveștile lui John Steinbeck. 

Odată cu soarele, lumea capătă brusc contururi și umbre. Strada prinde viață și ciudații lumii răsar din neunde de-a valma, însă fără să se lezeze reciproc. Funcționarii de bancă se amestecă lejer cu curierii grăbiți și cu oamenii fără adăpost în căutarea unei direcții și eventual a unui sfert de dolar, iar tineri trendy și generoși cu zâmbetele se opresc politicoși la un colț de stradă să asculte o partitură interpretată de o tânără violonistă. Până și călugării budiști în sandale și robe portocalii s-au contaminat de energia pozitivă, prin urmare râd tare și se freacă de punkerii retro cu gecile lor negre din piele și fermoare mari. Nu degeaba ne aflăm în cel mai liberal și mai incluziv oraș al Americii.

Aici este spaţiul unde oricine poate avea un loc al lui, fie acesta pe o bordură oarecare înfulecând un burrito sau chiar direct pe jos, cum se poartă în Embarcadero, doar că acolo e obligatoriu să încerci un taco cu pește prăjit. În acest oraș amețitor și permisiv, care a luat ființă din goana după aur, dărâmat de cutremure, însă niciodată învins și de fiecare dată reconstruit mai frumos, s-a născut ca dintr-o joacă un festival hippie de legendă, care avea să dea naștere doi ani mai târziu celebrului Woodstock, tocmai pe cealaltă coastă, nu departe de New York.

Summer of Love 1967 a fost un fenomen social care a atras la San Francisco peste 30 de mii de oameni. Poeții generației Beat și muzicienii de top ai vremii s-au amestecat psihedelic cu protestatarii de profesie, hippioții cu flori în păr, manifestanții anti-Vietnam, totul sub umbrela cuvântului Love. Cum n-au avut parte de protecție polițienească, așa-zisa ordine a fost asigurată de motocicliștii rebeli din grupul Hell’s Angels. Greu de imaginat. Dar în San Francisco, Orașul Iubirii, totul este posibil.

Însă, de cum intri în China Town, atmosfera se schimbă. Intri pe Poarta Dragonului ca într-un univers paralel. Este cel mai vechi și mai mare cartier chinezesc din toată America. Gata cu boemia, aici totul vorbește despre muncă, eficiență, iar foiala generală rezonează cu foșnetul banilor. Piața de pește e un spectacol pe steroizi, unde vocile înalte și mișcările iuți sunt întrerupte de satâre ascuțite ce taie cu zgomot înfundat capete de pești, filetează, secționează, apoi oamenii aranjează rondele pe gheață, cumpără, vând, îndeasă bani sub șorțuri.

Nu durează mult până să vrei afară, la loc larg, înghesuit fiind de comercianții cu cărucioare care livrează marfă proaspătă restaurantelor din port. Un gură-cască nu prea are ce căuta aici, nu e ca în Fort Kochi în India, unde piața de pește avea un aer de muzeu combinat cu biserică, iar comercianții sobrietatea unor cântăreți de strană. Afară pe stradă aerul e la fel de trepidant, lumea se mișcă grăbită, cu direcții clare, mai puțin un chinez bătrân foarte zen, care ciupește molcom corzile unei țitere. Pare mai veche decât piramidele egiptene. Iar el, un stâlp al lumii.

Mătur străzile, scanez dughenele, încerc să citesc chipurile oamenilor – mai toate fețele par preocupate, în misiune, unele parcă purtând amprenta unor dureri intercostale surde, de origine necunoscută. Nimic neconformist, doar o mulțime tăcută, cu direcții precis trasate și sarcini sobre de îndeplinit, pe ceas.

China Town e strident, înăbușitor, excesiv, mult prea intens pentru o dimineață plină de emoții vraiște. Parcă ai pune un proaspăt convalescent, care tocmai a scăpat viu dintr-o pneumonie, să alerge un maraton. Ies și o iau năuc spre Embarcadero, vreau să trag adânc aer în piept, nu doar pe jumătate. De acolo se vede limpede Alcatraz, insula misterioasă din mijlocul golfului, cea care a jucat de-a lungul istoriei multe roluri, cel mai faimos fiind cel de pușcărie de maximă securitate. Porecla insulei este The Rock (fanii lui Sean Connery ştiu…).

La început au fost pelicanii, de unde și denumirea în spaniolă (los alcatraces) dată cândva insulei. Triburile de indieni nativi, locuitorii originari ai acestor locuri, au fost împinși spre periferie de către conchistadori și venetici, la fel ca peste tot. Au apărut aventurierii însetați de aur și de îmbogățire rapidă, astfel că orașul a prins viteză și a tot crescut.

Apoi insula a devenit far, a fost garnizoană, închisoare militară, iar vreme de aproape 30 de ani a fost considerată cea mai sigură pușcărie americană. Putea găzdui maximum 300 de prizonieri și era râvnită din mai multe motive: peisajul era frumos, clima umedă, rece, însă relativ acceptabilă, iar cel mai important factor – un director deștept s-a prins că dacă le oferi deținuților acces la o bibliotecă impresionantă, diverse instrumente muzicale și mâncare pe cinste, pofta lor de a evada scade dramatic.

Deținuții aveau celule minimaliste individuale ca să nu se hăcuiască între ei, tot la trei prizonieri exista un gardian vigilent și bine înarmat, iar ca tacâmul să fie complet, garnizoana era înconjurată de ziduri imense, stânci abrupte, ape ostile, reci, pline de curenți și de rechini. Așadar, șansele de evadare erau minime, deși până la țărm nu sunt decât doi kilometri în cap, iar mai nou se organizează acolo un eveniment sportiv de marcă: Escape from Alcatraz Triathlon.

Cu toate acestea, de-a lungul vremii, 36 de deținuți și-au încercat norocul folosind diverse metode în încercarea de a evada. Un brav înotător a ajuns mai mult mort decât viu la picioarele podului Golden Gate, de unde a fost repatriat în celulă. Majoritatea evadaților au fost prinși, au fost împușcați ori s-au înecat. Toți, mai puțin trei indivizi a căror soartă e învăluită în mister până azi. Frank Morris și frații Anglin, trei foști spărgători de bănci, au reușit să iasă printr-o gură de aerisire din acoperiș, apoi au folosit o plută cusută din pelerine de ploaie pentru a dispărea în noaptea de 12 iunie 1962, cu doar un an înainte ca pușcăria să se desființeze.

Din port, un ofițer de poliție a văzut în acea noapte un vaporaș alb cu luminile stinse care proiecta cu lanterna lumină peste apele agitate. E posibil ca cei trei să fi fost preluați de pe plută în acea barcă. Legenda spune că, periodic, mama fraților Anglin primea buchete de trandafiri cu un bilețel semnat de Clarence și John.

Iar în 2013 FBI a primit o scrisoare misterioasă semnată de John Anglin în care autorul povestea că e bătrân, bolnav de cancer și a rămas singurul supraviețuitor din cei trei care au reușit imposibilul – să evadeze cu succes din fortăreața considerată a fi cea mai sigură închisoare americană. Analizele grafologice comparative nu au putut confirma pe deplin identitatea autorului. Scrisoarea a fost făcută publică cinci ani mai târziu, iar povestea a rămas pentru vecie învăluită în mister.

Printre musafirii de la Alcatraz regăsim multe nume faimoase, dintre care mai reprezentativi sunt Al Capone și George „The Machine Gun” Kelly. Sunt gangsterii clasici din anii de glorie ’20 pasionați de activitățile lor obișnuite: făcutul de bani de pe urma prohibiției, spargerilor, prostituției și jocurilor de noroc. Imediat ce Al Capone, supranumit Inamicul public nr. 1,  capul mafiei din Chicago, cel care în închisoarea locală avea privilegii precum bucătar personal, lenjerie de mătase, linie telefonică privată și vizite ale altor prieteni gangsteri, a fost transferat la Alcatraz, a pierdut totul, devenind prizonierul model nr. 85 și atât.

Frustrarea i-a fost atât de mare, încât s-a îmblânzit de-a binelea. S-a apucat de muzică și lectură. În trupa fondată de el, Al Capone „Scarface” cânta la banjo, iar colegul său, „The Machine Gun” Kelly, la percuție. Și-a perfecționat gramatica limbii engleze și a lecturat o sumedenie de cărți, preferata lui fiind „Viața începe la 40 de ani”, un bestseller din 1932 semnat de Walter Pitkin. După eliberare, a apucat să trăiască liber și relativ fericit în Florida până la vârsta de 48 de ani, murind în urma unui sifilis din tinerețe niciodată tratat corespunzător. La rubrica „ocupație” a certificatului de deces e trecut drept „pensionar”.

Povestea lui Kelly e ceva mai drăguță. Începe în Memphis, Tennnnessee. E un tânăr falit și fără perspective, dar îndrăgostit foc de frumoasa Kathryn. Creativă, iubita îl cadorisește cu o mitralieră Thompson. Flatat, se simte obligat să se apuce de exersat. Cum devine rapid expert, se decide să-și folosească abilitățile într-un scop lucrativ. Astfel ajunge gangster pe cont propriu – criminal, jefuitor, contrabandist, spărgător de bănci și răpitor de oameni înstăriți. Vânat de FBI prin toată America, sfârșește la Alcatraz. Nu va mai gusta libertatea pentru tot restul vieții. Schimbă pușcăriile ca pe ciorapi, iar în 1954, undeva în Kansas, chiar de ziua lui, își face cadou un infarct.

Insula Alcatraz, azi devenită muzeu și integrată în rezervația naturală a golfului, exercită un magnetism aparte cum stai așa și o privești din port după risipirea ceții. Anual este vizitată de peste un milion și jumătate de oameni. Acum există feriboturi care execută un du-te vino permanent și viteza de vizitare poartă marca inconfundabilă a turismului de masă pasionat de bifarea obiectivelor și neapărat înmagazinarea lor în smatphones. Un tur durează maximum trei ore. Există și un tur de noapte.

Pe vremuri era puțin mai complicat. Aveai nevoie de o rezervare cu două săptămâni înainte și totul era mult mai tihnit. Puteai sta cât pofteai și nu te zorea nimeni. Nu existau ghizi, panouri cu explicații, ci doar câteva mici filme documentare de prezentare în diverse săli. Ajungeai pe insulă cu un vaporaș având o capacitate maximă de vreo 30 de persoane. Acolo aveai două opțiuni: să cumperi un tur ghidat cu căști sau să te plimbi de capul tău aiurea o zi întreagă prin celule, cotloane, curți, terase și să te împrietenești cu diverși pescăruși curioși, veșnic înfometați.

Când am observat că turul ghidat transforma imediat oamenii într-o mică turmă care făcea mișcări mecanice, se întorcea ca la comandă sau toți ridicau simultan capetele spre câte un tavan privind maniacal înspre ceva important ce li se șoptea în ureche, mi s-a făcut puțin teamă și mi-am zis că mai bine mă lipsesc.

Așadar, am petrecut pe Insula Alcatraz o zi lejeră plimbându-mă fără țintă și fotografiind. Am avut parte de mai puțină informație și mai mult feeling. Da, nu știu nici până azi care a fost exact celula lui Al Capone și prin ce gaură săpată cu lingurița s-au strecurat cei trei ca niște șoricei ca să ajungă pe acoperiș, dar țin minte că am zăcut pe o bancă privind îndelung apele golfului, am ascultat vântul care nu contenea să bată și am studiat cum cade lumina printre zăbrele pe zidurile pătrunse de umezeală, încercând să mă pun în pielea prizonierilor, nu puțini închiși acolo pe viață.

Doar că în acele vremuri totul părea anume făcut ca să îți taie pofta de viață. Zilele semănau unele cu altele, rutina zilnică se întâmpla la ore fixe, inclusiv mesele sau plimbările în cerc, în lanțuri, din curtea interioară. Structurată pe trei etaje, ca un atrium, cu un soi de curte interioară pe unde patrulau permanent gardienii, celulele erau toate la vedere. Printre barele de metal – un pat, o masă pliantă, un raft, o chiuvetă și un vas de wc, atât. Zero intimitate pentru deținutul care stătea acolo ferecat ca la zoo. Totul trebuia să fie permanent expus, vizibil, iar prizonierii erau numărați de nu mai puțin de 13 ori pe zi. Șase turnuri de observare străjuiau zidurile pușcăriei.

Îmi imaginez șocul gardienilor când, la sunetul strident al fluierului ce dădea deșteptarea dimineața la ora 6.30 fix, în locul celor trei evadați au descoperit sub pături trei momâi frumos create din cârpe, inclusiv cu figuri din carton pictat și cu fire de păr șterpelite de la frizerie și lipite pe țeastă.

M-am pierdut cu orele pe lungi coridoare întunecoase și sinistru de lungi, am respirat aerul igrasios al carcerelor din cărămidă năpădite de mușchi, am studiat celulele minimaliste, încercând să reconstruiesc mental zgomotele ușilor de metal date deoparte, ale lanțurilor, ale tacâmurilor și farfuriilor din tablă din sala de mese acum tăcută.

M-am impregnat de atmosfera apăsătoare de pușcărie de maximă siguranță, care avea totuși un aer, cu tot cu igrasia lui, boem, cu parfum de libertate, fiindcă din curtea pentru plimbare deținuții măcar puteau asculta vântul, privi cerul și pescărușii, ba chiar zări în depărtare The City, ca o chemare. Nu era totul lipsit de perspectivă, ca la Sighet sau Gherla.

Într-o încăpere pustie de la un etaj m-au fermecat niște scări absurde care duceau spre o fereastră zăbrelită prin care se vedeau apele golfului. Am dus aparatul la ochi și o vreme am așteptat. Ceva lipsea. Deodată, aerul s-a tulburat de o prezență străină, discretă ca o umbră. Fără vreo vorbă, o necunoscută a apărut de nicăieri, a privit pe fereastră câteva secunde, apoi a plecat. A lăsat în urma ei un fuior de parfum și pentru mine cea mai semnificativă imagine despre starea mea de atunci. Un soi de pace melancolică amestecată cu o tristețe crepusculară, plus niște emoții vraiște, cum frumos ar spune Pessoa.