Suveranismul, doctrina care vine direct de la Kremlin. Nu și pentru Nicușor Dan, după cât se pare

„Suveranismul este o alegere politică legitimă. Nu vreau să mă pronunț pe cât este de benefică pentru România.” Asta declara Nicușor Dan într-un interviu pentru Hotnews ieri, în care se declara deranjat nu de tema suveranismului împinsă în arena politică românească de către partidul AUR, cât de derapajele antidemocratice și măsurile populiste ale acestuia.

Cu alte cuvinte, dacă Simion și-ar îndulci derapajele de limbaj și ar renunța la populism, tema suveranismului ar putea avea locul ei legitim în discuțiile din România?

Acest politician uns din ce în ce mai gros cu toate alifiile, speranța românilor care voiau o țară ca afară sau măcar un oraș în care să respire, consideră că nu e cazul să se pronunțe despre cât de „benefic” ar fi suveranismul pentru România.

Nu că ar fi un dezastru, o catastrofă absolută care ne-ar duce înapoi în epoca de piatră din care încă mare parte din țară n-a ieșit. Nu că suveranismul vine direct de la Kremlin, drept o confiscare abilă a unei teme legitime – cea a reprezentării corecte în instituțiile euroatlantice din care România face parte, nu. Astea să le zică alții, cu subiect și cu predicat. 

Domnul primar al Bucureștilor nu se pronunță, lasă loc de bună ziua la domnii suveraniști, tot așa cum a învățat să facă tumbe în fața principalelor partide, doar-doar o obține ceva pentru orașul pe care încearcă să-l administreze.

Ce mai contează că tema suveranismului este împinsă în mod artificial în toate țările iliberale fix de către politicienii și partidele care își sincronizează agenda cu Moscova, fiind folosită inclusiv de exponenții unor curente religioase care luptă împotriva „stricăciunilor mintale ale Occidentului? Ce mai contează că suveranismul este, de fapt, doar un paravan pentru regimuri corupte, care mustesc de oligarhi cu relații cel puțin dubioase cu Rusia (atunci când nu sunt finanțați pe față)? 

Ce mai contează, în cele din urmă, că România nu de falsa dezbatere a suveranismului are nevoie, ci de cea a integrării inteligente într-o Europă unită?

Oricine își imaginează că suveranismul ar putea vindeca România de relele corupției și ale statului capturat de către politicienii autohtoni promovează, de fapt, teza „coloniei” care stă drepți în fața marilor puteri – fix asta spune, de fapt, AUR. În ce fel poate fi această temă „legitimă”, în condițiile în care doar normele europene mai țin bruma de democrație din România în viață?

Sunt curios, își închipuie domnul primar al Bucureștilor că o Românie suveranistă (suverană este, pentru că toate deciziile legate de UE și NATO le-a luat prin reprezentanții săi aleși democratic) – deci o Românie aflată pe cont propriu, neutră politic și militar și neafiliată niciunui bloc economic – ar avea vreun viitor, într-o lume în care aceste blocuri se află pe un curs de coliziune?

Tema reală pe care niciun partid din România nu o aduce în discuție este lipsa de reprezentativitate reală a României în cadrul Europei – acolo unde ne este locul legitim, din cauza incompetenței incredibile a celor aflați în pozițiile de putere din țară. Am mai scris despre asta, nu mai revin. Dar asta se rezolvă tocmai printr-o strategie de împingere a oamenilor valoroși din România în aceste instituții, iar nu prin suveranism.

În timp ce la noi candidații la președinție se întrec în atragerea publicului naționalist și religios, Polonia găzduiește un congres al miniștrilor de externe din Franța, Germania, Italia, Marea Britanie și Spania, împreună cu vicepreședinta UE Kaja Kallas (Estonia), pe tema relațiilor continentului cu SUA lui Trump, continuarea sprijinului pentru Ucraina, dar și perspectivele europene pentru Republica Moldova și Georgia. 

Asta este Polonia, cea în care suveranitatea este înțeleasă corect, vine la pachet cu o strategie coerentă atât în cadrul instituțiilor europene (acolo unde polonezii își revendică un rol tot mai mare, pe măsura economiei lor din ce în ce mai puternice), cât și în cadrul instituțiilor NATO (acolo unde investițiile militare sunt uriașe), dar și în relația cu SUA (acolo unde au fost pregătiți pentru orice scenariu în urma alegerilor).

România nu se află acolo, pentru că deși e cea mai mare țară după Polonia pe flancul estic al NATO, e condusă de oameni care încă gândesc în termeni de „stânga” și „dreapta”, de cumetrii și baroneli locale, dar și de suveranism autarhic. 

Ca să-ți afirmi suveranitatea trebuie să scapi, în primul rând, de falsa idee a suveranismului ceaușistoid promovat de AUR și să înțelegi că pozițiile-cheie în sistemul euro-atlantic se câștigă, nu se acordă din milă sau pentru că intonezi imnul la țambal.

Sigur, poate că primarul Bucureștilor a vorbit fără să gândească prea mult la impactul cuvintelor sale. Poate că nu le are cu termenii politici, el fiind concentrat pe administrație publică. Legitimarea tezei suveraniste poate că nu era pe radarul său de azi, când trebuie să facă frumos în fața tuturor politicienilor care i-ar putea sabota bugetul pentru București. Are de trecut un referendum care să-l dezlege de mâini, de principiu (sau care să-i dea suficiente fonduri urmașului său la cârma orașului).

Dar nu este nicidecum un element izolat. Și nici ușor de trecut cu vederea. Vine după un lung șir de repoziționări ale politicienilor care trebuiau să modernizeze România și să învețe măcar ABC-ul integrării României în valorile și instituțiile euroatlantice. 

Așa că toți cei care au vrut o țară ca afară își pot pune întrebarea legitimă: cu ce fel de oameni am votat noi, de fapt? Cu ce fel de oameni vom vota și acum, de fapt? Nu de alta, dar și Viktor Orban era, la un moment dat, o mare lumină a democrației și valorilor europene.