Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

Aproximativ 237 de mii de persoane suferă de tulburări mintale în România, arată ultimele date ale Institutului Național de Sănătate Publică. 

• De asemenea, 1 din 8 persoane din lume suferă de o tulburare mintală, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), iar specialiștii estimează că în următorii ani, aproape jumătate din toți oamenii de pe glob vor experimenta o formă de tulburare psihică pe parcursul vieții, conform unui studiu Harvard. 
• În context, în România sunt aproximativ 33.600 de profesioniști acreditați cu drept de practică, conform site-ul Colegiului Psihologilor din România, și aproximativ 950 de supervizori, care monitorizează și îndrumă terapeuții în primii ani de activitate. 
• Doar psihologii clinicieni, psihoterapeuții și psihiatrii pot identifica și trata tulburările mintale, deci numărul celor care pot interveni în tratarea tulburărilor mintale se restrânge și mai mult.  
• Deși Codul Deontologic recomandă psihoterapeuților și psihologilor clinicieni să continue să investească permanent în propria sănătate mintală și după ce devin autonomi, aceasta rămâne o opțiune personală. Astfel, nu există un sistem de verificare a bunelor practici din cabinet, iar derapajele profesionale devin și mai greu de identificat.
• Odată cu obținerea autonomiei de practică în România nu mai există nici testări sau evaluări periodice. În funcție de școala de formare și de ramura aleasă este obligatorie formarea continuă de scurtă durată, adică participarea la conferinţe ştiinţifice, congrese ştiinţifice, școli de vară și workshop-uri, care trebuie să însumeze 10 credite/an.
• În cazul în care un psiohetrapeut se simte copleșit de experiențele clienților cu care lucrează, acesta poate solicita ajutor de la un supervizor/mentor, prin inițiativă și resurse financiare proprii. Ce se întâmplă însă dacă nu își dă seama că are nevoie de ajutor?

PressOne a întrebat specialiști în domeniu cât de frecvente sunt situațiile în care un psihoterapeut pierde controlul propriei sănătăți mintale, care sunt factorii care favorizează apariția acestor situații și dacă ar trebui sau nu reglementată mai strict perioada de practică autonomă. 

Parcursul de pregătire până la practicarea autonomă 

România ocupă locul 58 mondial în ceea ce privește rata de suicid și locul 126 în ceea ce privește depresia, potrivit INSP, însă cifrele ar putea fi mult subraportate din cauza lipsei de date centralizate la nivel național. Într-un context în care sănătatea mintală a început să fie recunoscută ca o prioritate și în România, cererea pentru servicii psihologice este în continuă creștere.

Și piața profesioniștilor în domeniu este în continuă dezvoltare, iar domeniul psihologiei rămâne în topul preferințelor studenților, în multe orașe mari din țară. În funcție de specializare și de școala de formare aleasă, parcursul educațional până la intrarea în profesie durează între 3 și 8 ani, contrar unei credințe populare, afirmă Mircea Radu, supervisor în psihologie clinică. 

„Se promovează faptul că ai nevoie de master ca să intri în profesie. Nu-i adevărat. Intri în profesie cu licența pentru 9 specializări, iar pentru specializarea psihoterapie ai nevoie de o altă școală de formare, dar nu e master, sunt niște cursuri independente. Majoritatea intră ca psiholog clinician, consilier sau psiholog educațional, psiholog în câmpul muncii, în transporturi – în toate aceste arii este nevoie doar de licență”, afirmă specialistul la PressOne. 

Pentru psihoterapie însă este nevoie de minim 7-8 ani de pregătire educațională: 

• Absolvirea unui facultăți de psihologie 
• Parcurgerea unui program de formare între doi și patru ani, independent de facultate.
• 150 de ore de supervizare
• 250 de ore de dezvoltare personală/terapie personală
• Pentru o treaptă superioară de specializare (psihoterapeut autonom) este necesar și un master în domeniu. 

Fiind vorba de ani de zile până când un psiholog poate practica autonom, adică fără vreo măsură de control din partea altui profesionist, Mircea Radu nu exclude posibilitatea abuzurilor sau derapajelor în cabinet, cauzate inclusiv de lipsa de experiență. 

În cele din urmă „dacă după opt ani nu reușești să fii suficient de conștient de tine, poate ți-ai greșit profesia”, crede specialistul. De altfel, PressOne a documentat o serie despre abuzurile care au loc în cabinetele psihoterapeuților din România, AICI.

Supervizarea inițială în psihoterapie

Practica în psihoterapie începe în același timp cu supervizarea și înseamnă că un psiholog lucrează sub îndrumarea unui supervizor acreditat, prin care participă la minim 250 de ore de mentorat. Acest proces durează între 2 și 4 ani și oferă psihoterapeutului începător ocazia de a-și aplica cunoștințele teoretice într-un cadru controlat. 

„Noi, ca supervizori, pe lângă informarea și etica pe care încercăm să le transmitem ca principii de bază, suntem atenți nu doar la tehnicile abilitare, ci și la modul în care viața personală a psihoterapeutului interferează cu viața clientului. Și, de fapt, derapajele de aici pornesc ulterior, în momentul în care baza nu a fost pusă corect”, spune la PressOne Gabriela Marc, supervizor şi formator în cadrul Institutului SPER (Societatea de Psihoterapie Experiențială Română). 

 „În această perioadă, terapeuții la început de drum vin cu toate problematicile în atenția supervizorului și este mai puțin prezentă partea de burnout, de derapaje”, adaugă aceasta. 

Cum arată perioada de supervizare 

În mod practic, aceste întâlniri săptămânale se pot desfășura în grup, individual, sau printr-un mix între cele două, în care psihoterapeuții sunt puși în diferite situații pentru a-și exersa tehnicile de lucru cu clienții. Explică cazurile și abordarea lor din cabinet și dificultățile cu care se întâlnesc de la caz la caz, teoretic tocmai pentru a limita derapajele și abuzurile ulterioare. 

„Noi învățăm atât în anii de supervizare, cât și în anii de formare cum să avem grijă, cum să folosim, de exemplu, anumite tehnici de intrare și de ieșire din rol. Cum să nu intrăm foarte mult în povestea clientului, cum să păstrăm o distanță echitabilă și benevolă”, explică Mircea Radu, supervizor în psihologie clinică.  

Riscuri ar putea apărea și la început de drum, crede el, pentru că „oboseala există, e un consum energetic mare, fiecare dintre noi a simțit asta. Dar instrumentele sunt clare din punct de vedere tehnic și ne ajută să aflăm repede ce-l preocupă pe client”, explică Mircea Radu, supervizor în psihologie clinică. 

Ca măsură de precauție pentru terapeuții la început de drum, supervizorul recomandă practicienilor cu care lucrează „să nu-și ia foarte mulți clienți în primii ani. Tocmai ca să nu ajungă la surmenaj. Un număr de 6 clienți pe săptămână e suficient.” 

Progresiv, sesiunile de supervizare se diminuează în intensitate, spun specialiștii pentru PressOne, pentru că psihoterapeuții se apropie de practica autonomă și e de așteptat să se poate descurca singuri.

„La început se analizează mai profund cazurile psihoterapeutului, iar pe măsură ce trece timpul, se analizează mai puțin, intrăm în mai puține detalii, pentru că persoana e antrenată de minim 5 ani. Dacă ne raportăm la ce înseamnă psihologie clinică, are un antrenament constant, de cinci ani, pentru a analiza bucățică cu bucățică ce i se întâmplă”, spune Mircea Radu, supervizor în psihologie clinică. 

Supervizarea opțională 

Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?, s-a întrebat PressOne. 

„În perioada aceea nu există obligativitatea să mai fie supervizat. Mai mult ai obligativitatea ca terapeut să te îngrijești de formarea ta profesională, să ai grijă de igiena ta mintală. Nu este așa de imperativ cum este în această perioadă de supervizare inițială, unde spune foarte clar să faci cele 150/250 de ore, ai nevoie de raportul final. Acestea sunt cerințele clare”, spune Gabriela Marc, formator și supervizor în psihoterapia experienţială a unificării. 

Teoretic, procesul de supervizare/mentorat poate să aibă loc și în perioada de practică autonomă a psihoterapeutului, dacă acesta constată că are nevoie de îndrumare sau simte că pierde controlul asupra cazurilor pe care le tratează în cabinet. Dar, din nou, este pur opțională. 

În schimb, se recomandă ca profesionistul să participe constant la cursuri de formare, să rămână în contact cu colegii de breaslă și să investească în propria sănătatea mintală.  

„În momentul în care păstrezi contactul cu colegii după ce ai terminat formarea și există acest sharing natural, uman și firesc, îmi e greu să cred că apar derapajele. Eu împărtășesc, tu împărtășești. Facem schimb de niște cărți, vorbim despre niște insight-uri personale sau despre o metodă nouă”, explică Gabriela Marc. 

Izolarea de această interacțiune sistematică poate fi însă un factor care favorizează, de fapt, derapajele și abuzul, crede specialista. „Când ești singur, izolarea te înstrăinează de tine și te dezumanizează. În profesia asta nu ești unul la unul. Dacă rămâi unul la unul și te izolezi de comunitate, apar derapajele”, adaugă. 

Singura obligativitate a practicienilor este să participe la minimum un eveniment științific pe an, conform cerințelor Colegiului Psihologilor din România, din care să acumuleze minimum zece credite. O oră de participare este echivalentul unui credit. 

Agresiunea în cabinetul psihoterapeutului

Cele mai frecvente derapaje, cred ambii specialiști, sunt cele realizate din neatenție sau dintr-o motivație greșită, care apare, de obicei, din perioada de formare a specialistului. 

De exemplu, „derapajele înseamnă prelungirea inutilă a procesului de terapie din cauza oboselii sau lipsei de competențe specifice. În loc să ajungem mai repede la ce avem de făcut, ajunge să dureze mult mai mult. Că nu mai sunt eu atât de atent, de productiv, poate sunt părtinitor. Putem să-i îndrumăm spre niște piste greșite”, explică Mircea Radu, supervizor în psihologie clinică.   

Cu toate acestea, psihoterapeutul poate deveni agresor în momentul în care sare anumite etape esențiale în procesul terapeutic, afirmă și Gabriela Marc, formator și supervizor, precizând că o intervenție părtinitoare nu este singurul risc.

„În momentul în care tu nu ții cont de ritmul clientului, nu mai ai răbdare cu el, că știi procesul, știi ce se întâmplă, nu mai ai prezență ca terapeut. Grăbind procesul, îl agresezi indirect. Asta e dinamica. Uneori poți să agresezi chiar și prin faptul că grăbești procesul.”

Limitele terapeut-client 

Alte derapaje apar din lipsa unei bariere clare de apropiere între specialist și client, care poate crea confuzie ulterior în relația terapeutică. 

„Cel mai des se confundă cadrul terapeutic, adică terapiile au loc ca acasă la terapeut, la un nivel mai intim sau se mai confundă situația de urgență”. În astfel de situații, clientul își contactează psihoterapeutul oricând, pe orice canal, fără să existe o situație de urgență, cum e în cazul pacienților cu un diagnostic medical care necesită suport sau cei cu atacuri de panică. 

„E o diferență între genul ăsta de mesaj și clienții care au tendința să manipuleze. Unii dintre ei vin cu tot felul de mesaje și la un moment dat nu mai există niciun fel de cadru, nici un fel de limită în ceea ce privește terapia, ci devine o relație de prietenie. Genul ăsta de derapaje apar cel mai frecvent”, afirmă pentru PressOne, Gabriela Marc. 

În cele din urmă, setarea unor limite și cadrul în care se desfășoară terapiile, intră în atribuțiile profesionistului. „Dacă eu ca psiholog clinician sau psihoterapeut nu mi-am însușit cu claritate și cu responsabilitate tot ce înseamnă conținutul informațional legat despre ce înseamnă terapia, ce înseamnă o evaluare psihologică, mă refer la cadru, consimțământ, limite foarte clare, modalități de comunicare, e-mail, WhatsApp și așa mai departe, atunci șansele de confuzie sunt mai mari”, e de părere Gabriela Marc.  

Conform regulamentului Colegiului Psihologilor din România, toate aceste condiții sunt stabilite printr-un contract, prin care ambele părți se angajează să respecte cadrul, modalitatea de intervenție și limitele relației. 

Alte situații mai grave, despre care a relatat și PressOne în trecut, sunt cele în care au loc relații intime sau sexuale între profesionist și client. 

Factori care descurajează psihoterapeuții să ceară ajutor

Un exemplu de scenariu în care un psihoterapeut intră „prea mult” în povestea clientului este atunci când încearcă să-l salveze. Acesta este un indicator al faptului că specialistul nu și-a înțeles rolul, spune pentru PressOne Gabriela Marc, specialistă în psihoterapie.  

„Vine o clientă și se activează în tine calitatea de salvator și tu începi să acționezi în direcția asta, condus de acest sindrom de helper, care, de fapt, îți perturbă claritatea în ceea ce privește procesul. În contextul ăsta, dacă terapeutul, fără să-și dea seama, intră într-un rol de salvator, indirect pacientul devine o victimă, care a suferit o nedreptate. Și terapeutul începe să fie un fel de salvator împotriva făptuitorului, care poate să fie partenerul sau cineva din familie, care aparent a rănit clientul”, exemplifică Gabriela Marc, supervizor și formator în psihoterapia unificării. 

Relația supervizor – psihoterapeut are un rol foarte important în procesul de conștientizare a punctelor slabe ale psihoterapeutului, crede Gabriela Marc. Chiar și în perioada de practică autonomă, specialistul ar trebui să aibă încredere să ceară din nou ajutorul supervizorul lui, dacă relația este una sănătoasă. Dacă nu, se va simți judecat și se va izola de propriile greșeli din cabinet. 

„Dacă n-ai avut o relație sănătoasă cu supervizorul și tu te confrunți în cabinet cu activarea unor problematici personale, care nu au fost suficient lucrate în perioada de formare și, implicit în perioada de supervizare, tendința va fi să ții pentru tine dificultățile cu care te lovești în cabinet. Adică nu o să ieși în exterior, pentru că o să fii copleșit de rușine și o să zici, ok, nu pot să discut asta, că s-ar putea să fiu judecat”, explică dr. Marc. 

Mircea Radu, supervizor în psihologia cliniciană, are o abordare fermă cu privire la atitudinea unui psihoteraput în momente de vulnerabilitate. „E normal și e de la sine înțeles ca psiholog să fii conștient de riscuri, având în vedere că ești un specialist în tratarea sănătății mintale. Ar trebui să poți să identifici repede și foarte repede semnalele de stres, de burnout, de suprasolicitare, de anxietate, de depresie și așa mai departe. Adică ăsta e jobul tău. ”

Recunoaște însă că „avem din păcate și colegi care nu reușesc să integreze foarte bine dimensiunea asta clinică, a profesiei noastre. Și atunci bineînțeles că este mai greu să identifice ce i se întâmplă.”

Practicieni absolvenți de teologie, asistență socială și medicină 

În prezent, legislația în vigoare pentru ramura psihologiei nu prevede o testare psihologică a practicienilor la momentul intrării în profesie și, mai degrabă, ea este privită ca o bună practică.  Din punctul lui Mircea Radu de vedere, supervizor în psihologia clinică, este una dintre defecțiunile sistemului în care activează. „Cu siguranță ar trebui introdusă evaluarea psihologică la intrarea în profesie și evaluarea psihologică periodică. Mie mi se pare periculos că noi nu suntem evaluați nici la intrarea în profesie”, afirmă specialistul. 

De asemenea, ultimele modificări ale normelor privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică permit practicarea psihologiei și absolvenților de medicină, psihopedagogie, filosofie, teologie și asistenţă socială, din 2021, sub anumite condiții. 

Trebuie să parcurgă cinci cursuri obligatorii din programa unei facultăți de psihologie, fiecare cu durată de 40 de ore, un program de formare și absolvirea unui program de master în psihologie recunoscut de către Colegiul Psihologilor din România în domeniul general de specializare. „Practic, completezi cursurile pe care nu ai avut cum să le faci la facultatea respectivă”, afirmă Mircea Radu. 

„Într-adevăr medicii, psihopedagogii, teologii și asistenții sociali pot fi psihoterapeuți, în niciun caz psihologi clinicieni, adică pot face terapie, consiliere, dar nu pot face evaluare psihologică, nu pot să stabilească un diagnostic clinic. Pot doar să aibă sesiuni în care, prin niște tehnici învățate într-o altă școală de formare, să susțină dezvoltarea, destructurarea situațiilor neplăcute sau să dezvolte resurse în funcție de ce dificultate avea clientul. Dar nu dacă ai terminat asistența socială, poți să devii psihoterapeut”, explică Mircea Radu. 

Cum ar trebui reglementată perioada de practică autonomă 

Specialiștii nu exclud situațiile în care anumiți colegi de breaslă participă la evenimentele științifice obligatorii pe an doar pentru a-și obține minimul de prezențe, fără să investească continuu în propria sănătate mintală. Pentru prevenirea unor astfel de situații punctuale, Gabriela Marc ar vedea utilă o măsură de control din partea unei autorități precum Colegiul Psihologilor din România.  

„Dacă am 20 și ceva de ani, termin facultatea, am făcut o primă formare și mă opresc aici și, din când în când, mă mai duc la niște conferințe doar ca să îmi iau creditele, fără să am o motivație reală în ceea ce privește creșterea mea personală, aici aș impune într-adevăr reglementări clare, cu motivare. N-aș merge pe testare, pentru că dacă mă gândesc cum e la profesori, și acolo s-au făcut testări și tot au apărut derapaje. Cred ar pune presiune, ar crea haos”, afirmă specialista. 

Dar ar introduce ședințele de terapie, dezvoltare personală sau supervizare în formă continuată. 

„Ar ajuta, într-adevăr, să se continue și ulterior ca un proces de intervizare. Adică să fie ceva continuu pentru a lucra cu triggerii și problemele personale. Că noi ne schimbăm ca oameni. Trecem prin procese, apar evenimente în viața noastră și evenimentele acestea, la un moment dat, ne pot vulnerabiliza”, explică Gabriela Marc. 

Fiecare psihoterapeut, crede dr. Marc, este conștient de responsabilitatea pe care o are față de un client, pentru că este format ani de zile să ajungă la această convingere. Pentru ea, cu și fără o monitorizare mai strictă a perioadei de practică autonomă, angajamentul luat ar trebui să aibă aceeași importanță pentru practician. 

„La noi există moral această responsabilitate, exact cum e la medic jurământul lui Hipocrate. Noi când intrăm într-o intervenție terapeutică începem, într-adevăr, cu un ascendent asupra clientului, că avem o anumită putere. El vine la noi cu încredere”, adaugă Gabriela Marc, formator și supervizor în psihoterapia experienţială a unificării.