Timișoara JAZZx 2024: când jazzul se aude la liber, pentru toată lumea

Sunt întrebări pe care ni le-am pus și noi, probabil ca toată lumea, când am fost acolo. 

Ne-am întors în 2024 cu ocazia JazzX. Bine am făcut, Timișoara nu și-a pierdut energia. Sigur, nu mai sunt atâtea evenimente concomitent, nici nu s-ar putea. Important este însă acel „inefabil” (prețios cuvânt, dar nu am găsit altul), acel vibe pe care îl simți la oamenii care mișună pe străzi, turiști sau localnici, care stau la terase (ok, i-a scos și campionatul de fotbal la terase), intră la expoziții, vin seara la concerte și par să se bucure de viața orașului. 

E ceva ce îmi place mult la JazzX – e la liber pentru toată lumea, în piață, fără restricții, fără bilet. E minunat lucrul acesta – vezi absolut toate categoriile de public bucurându-se împreună de muzică. Tineri, bătrâni, copii, oameni fără adăpost, oameni îmbrăcați de operă, corporatiști, adolescenți albaștri în cap, hipsteri, și mă opresc aici cu etichetele. Exact, we jazz together.

Ediția din 2024 a început cu Marsdelux, o trupă românească, înființată în 2023, cu Maria Arsene în centru. JazzX și-a propus să promoveze și muzicienii români și, mai mult, să contribuie la formarea lor. Astfel, artiștii de talie internațională susțin masterclass-uri pentru muzicienii aflați la început sau care studiază. Iar fiecare zi dintre cele trei de festival începe cu un artist român, urmat de doi internaționali. Iar primul dintre ei a fost Matteo Mancuso. 

Și fără să-l fi știut dinainte, Matteo Mancuso îți dă impresia pe scenă de copil minune al jazz-ului. Uimește prin tehnică și pare să fie cu toată ființa lui acolo, una cu chitara. Nu interacționează prea mult cu publicul, nu vrea să facă frumos, e concentrat pe muzica lui. E cunoscut, de altfel, pentru tehnica sa unică de picking, care combină stilurile de fingerstyle și hybrid picking, ceea ce îl face să execute cu precizie pasaje complexe și rapide.

Virtuozitatea sa a atras atenția mai multor grei ai muzicii, precum Steve Vai sau Al Di Meola. Dialogul cu Riccardo Oliva, basistul cu care a venit pe scenă, a fost superb. Aveai senzația că vorbesc prin muzică, într-un limbaj al lor, pe care, deși nu îl cunoști, ai senzația că îl înțelegi. 

Roberto Fonseca m-a trimis imediat într-un club din Havana, de acum mulți ani, când mai mulți muzicieni cântau în fața unui public ce părea format, cel puțin jumătate, din familiile lor. Dar sentimentul de familiaritate și intimitate vine din jazz-ul cubanez, de melancolie combinată cu bucuria de a trăi, de dans cu un strop de tristețe, de intensitatea vieții așa cum o trăiesc cubanezii. 

Fonseca ​​îmbină elemente de jazz, muzică cubaneză tradițională, muzică clasică, muzică afro-cubaneză, precum și alte influențe de world music. Publicul de la Timișoara s-a înfrățit imediat cu tărâmurile cubaneze și a dansat de a rupt pe muzica lui Fonseca & band, i-a ascultat poveștile și s-a bucurat de prezența lui. 

A doua seară de festival a fost deschisă de Tereza Catarov, o prezență fresh și interesantă, o artistă cu origini românești, din Timișoara, dar și bulgărești, care trăiește la Londra. Cu un jazz cu influențe orientale, clasice și etnice, și cu o trupă multiculturală lângă ea, Tereza Catarov a plusat pe emoție – tatăl ei a cântat împreună cu ea pe scenă, iar bunica și mama erau în public. Proiectul la care lucrează vrea să spună poveștile femeilor din comunitatea ei și să le onoreze moștenirea. 

MonoNeon a fost superb, firește, atât prin prezența excentrică pe scenă, cât mai ales prin muzica pe care o face. Cu șosețica pusă pe basul cu care face minuni, MonoNeon pare îmbrăcat de un copil care a mâncat prea multe dulciuiri și nu se hotărăște dacă vrea să se facă snowboarder, muncitor pe șantier sau, cum spune chiar el, o pictură de Ellsworth Kelly sau o sculptură de Anne Truitt. Superb, cum spuneam. Șosețica este parte din conceptul de „bas ready made”, obiect dadaist, inspirat de pasiunea lui pentru mișcările avangardiste. Și de Marcel Duchamp. 

Hainele nu-s singurele pe dos la MonoNeon. Așa este și basul. Deși e dreptaci, el cântă la un bas pentru dreptaci întors invers, cu susul în jos, folosindu-se de mâna stângă pentru a plimba corzile și mâna dreaptă pentru a le ciupi, ceea ce îi permite să efectueze bending-uri intense pe corzile superioare. 

Improvizează, se joacă, face greșeli intenționate, experimentează, integrează disonanțele, îmbină jazz cu funk, soul, electronic, rock psychedelic, în compoziții pline de sample-uri, sunete atonale și voci polifonice distorsionate.

GoGo Penguin au fost ca un trip muzical, muzică de terapie, introspecție și meditație, complicat, melodios, profund și complex emoțional. După MonoNeon, Gogo Penguin au preluat scena cu discreție, fără flash-uri, fără show-off, fără nici un fel de stridență. 

Au umplut-o cu poezie și atmosferă dreamy, cu o chimie extraordinară între ei, naturală, în care cântă împreună și își fac loc unul altuia să se desfășoare. Amintesc pe alocuri de Aphex Twix, Radiohead sau Massive Attack. Muzica lor avea efect hipnotic asupra pieței Libertății pline, într-un timp ce părea să se dilate și într-un spațiu ce părea că facă loc emoțiilor să se exprime.

Primul pe scenă în a treia zi, ultima, a fost, ca de obicei, un artist român. Și ce artist! Mischa Blanos îmbină muzica clasică cu cea techno, de clubbing, într-un show care te face să te întrebi ce faci pe scaun, de ce nu dansezi, unde sunt ceilalți raveri și dacă apa aia e chiar apă. Misha a fost forță, cu un pian nebun, cu sintetizatoare, cu o muzică pe care nu știai de unde să o iei, într-un trip puternic și foarte, foarte sofisticat muzical. E o muzică a prezentului, a lumii în care trăim. 

E un gen nou pe care l-a inventat, care îl obligă, ca artist, să meargă mai departe și să împingă limitele, spunea el apoi într-o discuție pe care am avut-o. Influențat de atmosfera Berlinului, unde a locuit, unde totul e electro, totul e club, totul e artă și totul e experiment, a vrut să se diferențieze și să își facă semnătura lui, de artist.

Mischa a vrut să facă altceva și acel altceva să fie greu, să nu fie confortabil, să fie inedit. Așa că și-a adus educația consistentă de muzică clasică, fiind un prodigy child al pianului, în club. Rezultatul e uluitor și, cumva, reușește să placă și raverilor, dar și pasionaților de muzică clasică. Recunosc că, pentru mine, a fost unul dintre cele mai bune show-uri de la JazzX, cu energie, vibe și un soi de nebunie. Loved it. 

I-au urmat ungurii de la Jazzbois, și ei un mix interesant, între jazz și hiphop, cu efecte ușor psihedelice. Cumva, Jazzbois au transmis intimitate și căldură, probabil date de saxofonul ce curgea lin, de texturile bogate ale muzicii și profunzimea sunetului. O poezie contemporană dreamy, care a băgat Piața Libertății din Timișoara într-o mică transă. 

Soft, numai bun pentru o seară de vară, atmosferic, minimalist, fără să solicite prea mult ascultătorul, ci doar liniștindu-i gândurile și emoțiile, Jordan Rakei a încheiat melodios duminică JazzX. Muzica lui Jordan Rakei vorbește cu blândețe și sensibilitate despre lucrurile simple ale vieții, despre bucurii și tristeți, despre ce înseamnă să fii părinte, despre prietenie, despre lecțiile de zi cu zi ale vieții. What we call life, cum spune titlul ultimului său album. Iar de pe scenă, Jordan Rakei, împreună cu trupa cu care părea să fie în perfectă armonie, exact asta a transmis de pe scenă. 

A fost și anul acesta Spoken Word, unul dintre cele mai frumoase proiecte ale Timișoarei.  Ce se întâmplă? Artistul Chris Redmond, împreună cu alți mentori din Tongue-Fu, lucrează cu oameni din zona scriiturii – poeți, prozatori, jurnaliști etc, cu care face workshop-uri de cum se pot prezenta pe scenă, cu lecturi, mișcare, performance, improvizație. Avem astfel sesiuni de poezie performativă, care pune literatura pe muzică, care improvizează, spontană și dinamică. 

Au fost două sesiuni matinale, dimineața pe răcoare, cu soarele care împărțea în două Strada fără nume, cu poezia ce stătea, metaforic firește, și în lumină, și în umbră. Cum spunea Chris, poezia ne face să vedem umbrele din noi. O poezie puternică, implicată, activistă, o poezie despre lumea în care trăim, despre războaie, refugiați, despre Starlink și societate, despre discriminare, despre identități sexuale și libertate, despre sexualitate și rușine.

Alături de Chris Redmond, în cele două zile, pe scenă au fost poeții Soweto Kinch, Jasmine Gardosi, Ben Norris, Maureen Onwunali. Iar oamenii din gașca TongueFu au fost și serile la Jam Session-urile de la Comenduirea Garnizoanei. 

Închei cu aceeași curiozitate – ce va face Timișoara în continuare?