Tocilarul, Prințesa și Cartea

Rezumat

Acum 100 de ani apărea la București o nouă și surprinzătoare traducere a Sfintei Scripturi. Receptarea ei a însemnat un amestec de curiozitate, entuziasm și revoltă. Cu vremea, această versiune, tipărită în multe milioane de exemplare, a devenit extrem de populară în țara noastră, iar în vremea regimului comunist a cunoscut numeroase retipăriri, fie oficiale, fie clandestine. Autorul ei era tânărul Dumitru Cornilescu, un proaspăt călugăr ortodox arondat Episcopiei Huși.

La Stâncești, în Județul Botoșani, nu departe de o vastă pădure, iubită cândva și de Eminescu, traducătorul a muncit asiduu vreme de cinci ani într-un conac aparținând vechii familii nobiliare românești Callimachi. Scopul? Realizarea unei versiuni mai accesibile a Scripturii, cât mai apropiată de limba vorbită de poporul acelor ani. Persoana care a finanțat aventura acestei traduceri și prime tipăriri a fost Prințesa Ralu Callimachi. Cu timpul, ea devine asociată Societății Biblice Britanice, editorul oficial al Bibliei revizuite din 1924, cea care avea să cunoască o popularitate neașteptată.

Povestea acestei traduceri s-a petrecut în tăcere, în vreme ce lumea fierbea prinsă în ițele încurcate ale primului mare război. Acum, la 100 de ani de la desăvârșirea acestui efort de traducere și tipărire a unei Biblii care a făcut valuri în epocă, un grup de lingviști și clasiciști au muncit vreme de câțiva ani pentru a confrunta traducerea Cornilescu cu originalele ebraică și greacă. Încercând să păstreze stilul autorului, acești specialiști ne oferă, cu ocazia centenarului, o ediție revizuită atent, după toate standardele. Ea poate fi studiată căutând abrevierea EDCR. Noul Testament este deja online.

Avem, așadar, acest triunghi: un tânăr traducător entuziast, o prințesă pe post de mecena și Cartea sacră a creștinătății, cel mai cunoscut bestseller internațional. Voi încerca să urmăresc povestea personajelor, a interacțiunii lor și efectele pe care le-au produs în contextul epocii respective.

Omul care a încercat să trăiască Biblia

Dumitru Cornilescu se naște în aprilie 1891 într-un mic sat de pe clisura Dunării pe nume Slașoma, din județul Mehedinți. Tatăl lui e învățător. Bunicul a fost preot, la fel ca bunicul din partea mamei. De mic se dovedește a fi un elev cu dragoste de carte. În 1904 este admis la Seminarul Central din București, un așezământ de elită, unde concurența era acerbă. Devine pasionat de limbi străine, iar cu vremea ajunge să stăpânească engleza, franceza, germana și italiana.

Cum ia note maxime și se dovedește zelos la toate materiile, devine șeful clasei, însă nu este prea popular printre colegii de clasă, fiind genul de elev concentrat mai mult pe învățare decât pe socializare. Niciodată depozitarii notelor maxime nu și-au făcut prea mulți prieteni printre colegi. Printre nesimpatizanţi se numără şi Ion Dobre, cunoscut ulterior drept Nichifor Crainic, care îl amintește în memoriile sale drept un tip „tocilar și steril, dar cu facilitate pentru limbile străine”.

La seminar se mai studiază latina și greaca, însă în mod ciudat Biblia nu face parte din programa studiilor religioase clasice. După opt ani, Cornilescu absolvă seminarul și urmează patru ani ca student al Facultății de Teologie. În paralel lucrează ca pedagog și cântăreț la Biserica Sfântul Ștefan, cunoscută ulterior drept Cuibul cu Barză. Leagă o relație de trainică prietenie cu preotul Tudor Popescu.

În acest răstimp, începe să cerceteze noi orizonturi. Traduce mici lucrări și broșuri având ca subiect viața creștină. În mintea lui se naște o întrebare neliniștitoare: Oare cum ar putea un om nu doar să cunoască, ci și să trăiască pe viu cuvintele Scripturii? Dar cum ar ajunge să le trăiască dacă această carte fundamentală a creștinătății este tradusă într-un limbaj atât de greoi, încât uneori lectura ei se dovedește a fi o piedică în loc de a deveni o invitație?

Tot cercetând, Cornilescu observă că versiunile existente ale Sfintei Scripturi sunt atât de arhaizate și cu o topică atât de nefirească, încât devin aproape inaccesibile omului de rând. Citite în altă limbă însă, sensurile adevărate se deschid. Încet, se înfiripă în mintea tânărului visul de a traduce Biblia într-o versiune accesibilă oricui. Va porni pe cont propriu cu Evanghelia după Matei.

La început inițiativele lui sunt bine văzute și încurajate. Ba chiar, cu binecuvântarea unui comitet de preoți, la Cuibul cu Barză se înființează un cerc de lectură intitulat Ia și citește. Sunt tocmai cuvintele auzite de Sfântul Augustin pe când medita sub un smochin și care au condus la convertirea sa.

Deocamdată însă, alături de maica Olga Gologan, Cornilescu traduce un mic calendar cu meditații zilnice semnate de pastorul elvețian Frank Thomas. Aflată atunci la Geneva, Prințesa Callimachi intră în posesia unui exemplar și inițiază un schimb epistolar cu tânărul preot-traducător. Întâlnirea lor din 1915 se va dovedi decisivă. Cei doi pun la cale un plan.

După susținerea licenței, probabil cu ajutorul prințesei și cu sprijinul episcopului Nicodim Munteanu, poate și cu scopul de a-l proteja de înrolarea pe front, Cornilescu va intra în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania Mănăstirii Dobrovăț. În 1916 se mută în conacul familiei Callimachi de la Stâncești și până în 1921 lucrează asiduu, înconjurat de Biblii în diferite limbi, dicționare și lexicoane, la desăvârșirea propriei traduceri. Nu de puține ori este asistat și ajutat direct de prințesa Ralu, care se implică activ în această poveste.

Epistola către Romani se dovedește esențială pentru ieșirea traducătorului dintr-un impas spiritual, odată cu descoperirea că Hristos poate fi într-adevăr un Mântuitor personal. Este un lucru nou pentru el, cu toate că își petrecuse toată tinerețea în școli cu profil teologic. De altfel, Epistola paulină a constituit un punct de turnură atât pentru convertirea Sfântului Augustin, cât și pentru cea a lui Martin Luther.

Peste ani, în mica broșură autobiografică intitulată „Cum m-am întors la Dumnezeu”, Cornilescu avea să noteze: „Abia atunci încet, încet mi s-a lămurit un înțeles după altul și abia atunci am ajuns să înțeleg rostul venirii Domnului nostru, rostul Evangheliei, rostul tuturor așezămintelor pentru mântuirea omului. Abia atunci am ajuns să iau lucrurile pentru mine personal.”

Prima traducere a Bibliei apare în 1921 sub patronajul Societății Evanghelice Române, însă fără binecuvântarea Sinodului BOR. Prințesa Callimachi este cea care a finanțat deopotrivă traducerea și tipărirea ei.

Receptarea noii versiuni este la început entuziastă, apoi marcată de rezerve legate de traducerea anumitor termeni „tehnici”, cum ar fi „mântuire”, „îndreptățire” sau „neprihănire”. De asemenea, una din obiecții se referă la traducerea Vechiului Testament. Cornilescu, având cunoștințe limitate de limbă ebraică, apelează la ediții traduse, drept urmare traducerea sa este considerată ca fiind prea tributară unei ediții clasice franceze, de altfel foarte fiabilă, a teologului elvețian Louis Segond.

Unul dintre criticii cei mai vehemenți ai acestei traduceri este Gala Galaction, el însuși urmând a se angaja, alături de Vasile Radu și Nicodim Munteanu, în procesul de traducere a Bibliei din originalele ebraică și greacă, ediţie sinodală ce avea să apară în 1936. Este interesant că inițial și comunitățile protestante se arată ostile noii versiuni, deoarece aceasta părea să creeze o ruptură cu Biblia de la Iași din 1874, cu care se obișnuiseră, deşi limbajul acesteia avea un caracter neologizant, care suna strident și prea modern pentru acele vremuri.

Imediat după lansare, devine evident că ediția princeps a noii traduceri are nevoie de o rapidă revizuire. Intră în scenă Societatea Biblică Britanică, ce se va implica foarte activ în tot acest proces, în special în materie de distribuție.

Deopotrivă, în acești doi ani până la tipărirea în condiții grafice de excepție a versiunii Cornilescu din 1924, se petrec câteva lucruri interesante în biserica păstorită de Tudor Popescu, un preot foarte îndrăgit de enoriași. Într-un interval scurt de timp îi moare fratele, apoi soția și rămâne văduv cu trei copii mici. Tulburat peste măsură, începe să fie preocupat de problema suferinței.

În afara slujbelor de la biserică, începe să organizeze la el acasă adunări cu credincioșii, lucru nou în epocă. Acolo se discută deschis despre rostul Evangheliei, starea de păcat, existența răului în lume, problema suferinței, necesitatea înnoirii și a unei vieți trăite conform Scripturii. Cornilescu i se alătură. Încep să predice împreună. Are loc o așa-numită mișcare „de trezire”, de factură tipic evanghelică.

Aceste întâlniri de taină cunosc un neașteptat succes. Printre cei care frecventează adunările se numără la un moment dat și Octavian Goga, care avea să descrie predica lui Popescu: „Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clișee uzate de doctrina teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăzneț, cu accente de eclesiast militant, cu fraza rotundă și sonoră, răscolind în auditoriu întrebări și pasiuni.”

În 1922 are loc un denunț anonim, iar cei doi preoți sunt acuzați de simpatii protestante. Se iscă o lungă dispută publică. Același Galaction, trimis de Mitropolie să analizeze fenomenul Cuibul cu Barză, avea să constate că slujitorii de acolo creaseră „o comunitate bisericească stranie, sub coajă ortodoxă, dar cu miez protestant”.

Sub aceste auspicii, Tudor Popescu este caterisit, iar Dumitru Cornilescu devine persona non grata. Supus presiunilor, părăsește țara. Sinodul BOR interzice folosirea traducerii Cornilescu de către clerici și laici deopotrivă, sub pretextul că „nu corespunde textului canonic în Biserica ortodoxă”.

Cu toată interdicția, noua traducere va depăși granițele unui public eminamente protestant evanghelic și va ajunge să fie citită de oameni de toate coloraturile religioase și din pături sociale din cele mai diverse. Practic, odată cu Cornilescu ideea de Biblie se democratizează, iese din spațiul eclezial și umple străzile, devenind foarte accesibilă. Iar limbajul folosit, deși pe alocuri colocvial, înlesnește accesul mai direct al publicului la mesaj.

Cu toate că o consideră tendențioasă, eretică și prea tributară ediției franceze Segond, Galaction îi recunoaște totuși anumite merite în materie de limbaj: „Deși cu puțin simț literar, Cornilescu a izbutit să ne dea o traducere curgătoare și cât se poate de înțeleasă.” Așadar, accesabilitatea și limbajul par să fie cele mai importante merite ale noii versiuni.

În 1923, după un conflict cu viitorul general de armată Gheorghe Rusescu, Cornilescu este provocat la duel. În urma sfatului primit de la Miron Cristea, viitorul patriarh al României, pleacă vremelnic la o casă de odihnă din Germania, nebănuind că nu avea să se mai întoarcă în patrie niciodată. Fostul călugăr va intra încet în uitare, în schimb Biblia tradusă de el va cunoaște în continuare retipăriri în tiraje impresionante.

După doar doi ani de peregrinări prin Europa, Cornilescu se căsătorește cu Jeanne Ducommun în Elveția, unde se va naște fiul lor Alexandru. Peste ani, nu știm de ce, acesta își va schimba numele în Alexandru Corna. Vreme de aproape 25 de ani, Cornilescu este capelan, pastor al bolnavilor și duhovnic al diaconițelor din Casa de convalescență din Ländli, aparținând cantonului elvețian Zug. Peste 400 dintre aceste studente păstorite de el se vor risipi în toată lumea ca misionare.

După propriile mărturii, Cornilescu a redactat întregul text al Scripturii scriindu-l de mână de trei ori. Poate nu întâmplător se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă și suferă o intervenție chirurgicală la cotul drept, în urma căreia va rămâne cu un handicap pentru tot restul vieții.

În 1937 divorțează, iar peste trei ani se recăsătorește cu mai tânăra Anne Lauchenauer, care îi va fi cel mai de nădejde sprijin pentru următorii 35 de ani. Se vor stabili pe Riviera elvețiană, într-o vilă cu vedere spre lac și munți, în apropiere de Montreux.

Deși medicii îi preziseseră cu multă vreme în urmă că nu va avea parte de o viață lungă, Cornilescu a trăit 85 de ani, într-o stare de sănătate relativ bună până în ultimii ani. Dorul de țară și de ai săi l-a măcinat mereu. A fost un om taciturn, discret, foarte modest, dar care a avut mereu darul de a se apropia de bolnavi și năpăstuiți.

Nu a încetat să transmită în jur mesajul în care credea: „Niciodată o ființă umană nu a strigat către Dumnezeu fără să primească răspuns.” Chemarea cea mai importantă a vieții sale s-a realizat în tinerețe, când abia împlinise 30 de ani. Şi cel mai important lucru: a lăsat în urmă o traducere vie a Bibliei, una care inspiră și azi, după 100 de ani.

Prințesa ce și-a ascultat inima

Familia Callimachi este, spun istoricii, de origine moldovenească, originară de pe lângă Orhei, în Basarabia. Inițial au fost răzeși, pe numele de Călmașul, iar mai apoi, când au devenit boieri, și-au adaptat numele după moda fanariotă. Au dat Moldovei mai mulți principi. Urmașii neamului Callimachi au jucat un rol important pe scena istoriei românești a secolului al XIX-lea.

Și-au stabilit refugiul pe moșiile de la Stâncești din Județul Botoșani, unde au ridicat un palat impresionant, cu grădini de vis întreținute de grădinari italieni și populate cu cerbi și păuni. Reședința în stil neo-clasic cu elemente gotice, distrusă ulterior de comuniști, rivaliza pe atunci cu conacele nobiliare ale prinților europeni. În timpul celui de al doilea război mondial, ofițerii germani își făceau poze pe treptele conacului și le trimiteau acasă, uimiți de frumusețea locului.

În familia Callimachi exista o tradiție ca toți copiii să studieze în cele mai bune școli din Europa. Dintre ei s-a remarcat Teodor, căsătorit cu Zenaida (fostă Moruzi), un diplomat de carieră care a jucat un rol esențial în negocierile cu Poarta Otomană pentru dubla alegere ca domnitor a vărului său, Alexandru Ioan Cuza. Astfel a contribuit decisiv la Unirea din 1859.

În mod ciudat, în această familie respectabilă avea se nască în 1896 la București un personaj aparte, care merită o mică paranteză. Un nepot al lui Teodor, pe nume Scarlat Callimachi, avea să devină, paradoxal, primul boier comunist din istoria noastră. A fost poreclit Prințul Roșu. Acesta devenise un fervent antifascist în timp ce se afla printre studenții la drept din Paris.

Vrăjit de un discurs al lui Lenin, îmbrățișează doctrina socialistă, bate cârciumile muncitorești, finanțează greve și se căsătorește cu o actriță, Dida Solomon. Din istoric, eseist și poet futurist, devine sindicalist și jurnalist. Publică oficiosul de extremă stângă „Clopotul”. Când acesta e închis, îl relansează cu un alt nume: „Clocotul”.

Neastâmpărat și militant, Scarlat este mereu șicanat de autorități. În 1940, este trimis în lagăr la Miercurea Ciuc și i se impune domiciliu forțat. Așa cum era de așteptat, comunismul românesc îl dezamăgește profund, fiindcă nu avea să semene mai deloc cu idealurile sale revoluționare. Însă, independent de voința lui, devine un simbol al ideologiei comuniste, fiind considerat prințul care s-a lepădat de obiceiurile nesănătoase, boierești. Moare frustrat și relativ sărman în 1975, fără să fi devenit vreodată membru de partid.

Familia lui Teodor și a Zenaidei Callimachi are trei fete (Ralu, Zenaida și Smaranda) și doi băieți (Alexandru și Jean). Iernile și le petrec pe Coasta de Azur într-o societate cosmopolită, fiind mereu prezenți la diverse recepții de gală din saloanele nobililor vremii. Acolo se naște în 1867 Prințesa Ralu, la Nisa. Numele ei complet era Raloue Marie Pulcherie Zénaïde Callimachi.

Copilăria și-a petrecut-o la Stâncești, sub atenta supraveghere a unei bone de factură victoriană pe nume Rebecca Paxton. Guvernanta aceasta austeră avea să rămână o apropiată a familiei vreme de 40 de ani. Datorită ei, Prințesa este trimisă la Geneva, unde, prin intermediul oamenilor și cărților, face cunoștință cu spiritualitatea specifică Reformei.

Deși botezată ortodoxă, se convertește la Paris, în urma unei predici a pastorului Ruben Saillens. Devine o persoană foarte evlavioasă și dornică de acțiune. Cum moștenește de la mama ei terenuri și o sumă considerabilă de bani, Prințesa se hotărăște să îşi pună averea în slujba poporului, mijlocind o traducere a Bibliei pe înțelesul tuturor. Ideea centrală este ca noua traducere să aibă un impact asemănător printre conaționali cu versiunea teologului Louis Segond de la finele secolului al XIX-lea. Visul ei se va întâlni în mod providențial cu visul unui tânăr traducător pasionat.

În 1895 Prințesa se căsătorește cu un moșier bogat din familia Cantacuzinilor. Li se naște o fiică, Lucia. Om de lume, pasionat de bani și cai de rasă, Alexandru Cantacuzino-Pașcanu nu aderă defel la fervoarea religioasă și la chemarea misionară a soției. Drept urmare, mariajul lor nu rezistă, iar cei doi se despart.

Deși ar fi putut locui oriunde în Europa, Prințesa alege să petreacă cel mai mult timp la moșia de la Stâncești, oferindu-i protejatului său toate condițiile și ajutându-l efectiv în procesul de traducere. Întocmește fișe cu termeni teologici specifici și lucrează comparativ cu dicționare, lexicoane și diverse versiuni ale Scripturii, fiind o bună cunoscătoare de engleză, franceză și germană încă de la o vârstă fragedă.

În 1974, cu un an înaintea morții sale, Cornilescu este vizitat de un grup de protestanți evanghelici români și străini. Discuția e înregistrată pe o casetă audio, iar mărturisirea lui e relevantă din acest punct de vedere: „Prințesa a dorit ca să mai ajute și ea ceva la lucru și eu i-am spus ce poate să facă. Ea cunoștea limbile. Eu aveam cărțile mele, pe masă și împrejur. Și ea avea traduceri moderne. Și eu traduceam aicea și o întrebam: «Cum stă la Luther, cum stă la celălalt, la Stuttgart? Cum stă la Segond? Cum stă la Ostervald? Ăsta a spus așa, ăsta așa». (…)”

În 1930, din cauza crahului bursier și a severei crize economice, Prințesa este ruinată și ajutorul ei constant pentru Cornilescu încetează. În 1944 moare la vârsta de 77 de ani și este înhumată în complet anonimat. După alți 77 de ani, în urma unei cercetări cu iz detectivistic, mormântul ei este redescoperit și reabilitat la Cimitirul din Salcea, județul Suceava.

Despre mătușa sa Ralu, Scarlat Callimachi avea să scrie: „Minunată femeie, o sfântă cu adevărat! Asemenea ființe n-ar trebui să moară niciodată!”

Cea mai citită Carte a lumii

Este un fapt cunoscut că oamenii sunt ființe aflate permanent în căutarea unui sens. Când nu descoperim anumite tipare sau o semnificație precisă în viețile noastre, simțim că ceva este în neorânduială. Aici se ascunde probabil marele succes al Cărții sacre a creștinătății, cea pe care o numim Sfânta Scriptură.

De-a lungul vremii, Biblia, această compilație de texte disparate, dar cu un mesaj unitar, a împlinit nevoia umană de sens, fie că vorbim despre Psalmi, cărți de înțelepciune sau Evanghelii. Această Carte, vândută în peste cinci miliarde de exemplare în toată lumea, deși ne situează în miezul unui mister aproape insondabil, are calitatea de a fi mereu deschisă interpretărilor. Emite pretenția revelației. Solicită mereu sensuri noi, iar mesajul ei provoacă, reclamând o lectură activă. Pe scurt, Cartea poate schimba vieți dacă întâlnește cititorul potrivit, aflat pe drumul unei căutări sincere.

Sfânta Scriptură cuprinde două mari părți, Vechiul și Noul Testament, și a fost scrisă în trei limbi: ebraică, aramaică și greacă. În prezent, a fost tradusă integral în 736 de limbi. Iar Noul Testament singur cunoaște 1.658 de limbi adiționale în care a fost tălmăcit.

Inutil să amintim că, de-a lungul vremii, Biblia a reprezentat deopotrivă o ispită și o provocare pentru orice traducător. Pe undeva, traducătorii Cărții seamănă cu profeții din Vechiul Testament. Misiunea acestora este una încredințată de Sus, iar rolul lor este să livreze un mesaj integral, nealterat. Ei sunt păzitorii sensului, iar munca lor constă în redarea cât mai fidelă a mesajului din textul-sursă în textul-țintă, fără rest.

Este o chemare teribilă, o provocare imensă, dar nu imposibilă. Traducătorii adevărați sunt permanent invitați să infirme cunoscutul dublet traduttore – traditore, prin care ni se sugerează că orice traducere reprezintă în cele din urmă o formă de trădare. Cu această vorbă diavolească, ni se strecoară în suflete îndoiala. În fapt, o traducere bună este o formă de artă în sine, apreciată uneori nepermis de puțin.

Nu mă pot abține să nu deschid aici o paranteză amintind de o mare nedumerire a lui Andrei Cornea, filozof și clasicist, legată de traducere. El nu pricepe în ruptul capului de ce în Vulgata, versiunea latină a Bibliei din secolul al IV-lea, la binecunoscutul început al Evangheliei după Ioan, cuvântul grecesc logos este tradus prin latinescul verbum. Citez din cartea sa, „Cuvintelnic fără frontiere”:

“«La început a fost Cuvântul». Apoi a urmat Greșeala. De traducere, de interpretare, de înțelegere. (…) Sfântul Ieronim, interpretul latin al Scripturilor, a tradus eronat, sau cel puțin extrem de forțat, prin verbum (deci «cuvânt», «vorbă») un termen grec fundamental care însemna aproape orice avea o legătură cu limbajul articulat, numai «cuvânt» (adică substantiv, verb, adjectiv, interjecție, etc. luate izolat) – nu. Similar au procedat și mulți alți traducători ai Evangheliilor, ca de exemplu Luther, autorii lui King James Bible, până la traducătorii români de mai târziu.”

Am închis paranteza. Revenind, traducătorii adevărați nu trebuie doar să cunoască în mod intim limbile cu care operează, ci și să simtă melodicitatea frazării, ritmul, accentele gramaticale, să înțeleagă cum pot fi echivalate unele expresii specifice, plus să înțeleagă stilul autorului în cele mai mici detalii.

De exemplu, un traducător avizat nu va traduce evenimentul debarcării în Normandia, cunoscut ca The D-Day drept Ziua D, ci Ziua Z. La fel, o expresie englezească precum to kick the bucket va fi echivalată cu expresia românească a da ortul popii și în nici un caz nu va fi tradusă ad literam cu a da un șut găleții. Avem așadar de a face cu o aventură pe cât de discretă, pe atât de fascinantă. Până la urmă, orice traducere reprezintă un profund efort de înțelegere. Toți cei care s-au angajat vreodată într-o muncă serioasă de traducere pot mărturisi acest fapt.

Pe de altă parte, nu putem să nu admitem că limbajul are limitele sale. Iar aceste limite devin limitele traducerii. Însă, din trădare, traducerea bună devine adaptare, creativitate și libertate într-un spațiu bine delimitat. Devine empatie și o formă de inteligență emoțională, dacă vreți. Ea reprezintă o întreagă aventură lexicală ce implică nu doar cunoașterea autorului, ci și a culturii și a epocii în care a scris acesta. Echilibrul devine precar, iar dreapta măsură e totul.

În spațiul românesc, cum bine știm, procesul acesta de traducere a Sfintei Scripturi a pornit cu o întârziere istorică specifică poporului nostru, despre care istoricul Lucian Boia dezvoltă o întreagă teorie în cartea sa „De ce este România altfel?”.

Așadar, în 1648, apare Noul Testament de la Bălgrad (astăzi Alba-Iulia) sub coordonarea arhiepiscopului Simion Ștefan. Este interesant de precizat că acesta apare sub patronajul principelui maghiar de religie calvină Rákóczy György care guverna pe atunci Principatul Transilvaniei. Traducerea integrală realizată de către moldoveanul Nicolae Milescu și editată de frații Radu și Șerban Greceanu apare în 1688 și este cunoscută drept Biblia de la București, fiind tipărită la ințiativa lui Șerban Cantacuzino, domnitor al Munteniei.

Pe măsură ce ne apropiem de vremurile moderne, procesul se accelerează. Apar tot mai multe versiuni ale Scripturii, iar fiecare traducător implicat în această poveste dorește să ofere mereu o variantă mai bună decât cele existente, cu un limbaj cât mai adaptat vremurilor. Avem, drept urmare, Biblia de la Blaj, de la Buzău, Iași, Sibiu, chiar Sankt Petersburg, așa cum avem versiunea „britanică”, traducerea Nitzulescu, Cornilescu și așa mai departe.

Să facem un inventar complet ar însemna să ne lungim nepermis. Cert este că au existat anumiți domnitori care au ținut neapărat să-și lege numele de patronajul unor noi traduceri sau adaptări ale Cărții, astfel că au existat mai multe variante de traducere, fie independente, fie versiuni sinodale, adică oficial acceptate de BOR.

Ultima de acest gen, pe care mă strădui să o citesc de ceva vreme (are 1.773 de pagini!), este Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod din 2001. Pe frontispiciu Cartea se prezintă astfel: „Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli”. Dușman declarat al versiunii Cornilescu, autorul susține că „o adevărată traducere a Bibliei, întru totul corectă, nu poate fi decât ortodoxă, iar aceasta, pentru că vechile texte autoritative sunt ele însele ortodoxe”.

Dar ce înseamnă acest a diortosi, atât de rar folosit în limba română? Conform DEX, cuvântul vine din grecescul diorthóō și înseamnă a corecta, a îndrepta. Cu alte cuvinte, Arhiepiscopul Anania nu emite pretenția unei traduceri de la zero, ci doar a editării unor versiuni ortodoxe mai vechi, prin metoda comparatistă, folosind la bază textul grecesc al Septuagintei, alături de numeroase Biblii în limbi diferite. În munca sa îndârjită de 11 ani, autorul s-a concentrat simultan pe patru planuri: lexic, sintaxă, ortografie și stil.

Personal, găsesc că limbajul Bibliei Anania este destul de poetic și căutat arhaizat, cu cert parfum ortodox. Recunosc că, pe alocuri, mi s-a părut greu de citit, cu o sintaxă nefirească, plus că nu am înțeles din ce pricină autorul a preferat apostroful în detrimentul cratimei.

Însă frumusețea acestei versiuni constă în amplele introduceri lămuritoare de la începutul fiecărei cărți în parte. În plus, există un fascinant și generos aparat de note de subsol, în care diortositorul-traducător îi explică didactic cititorului nu doar diverse subtilități teologice, dar și de unde vine opțiunea sa pentru alegerea anumitor termeni. Astfel, suntem invitați în bucătăria internă a procesului de traducere, pentru a vedea cum funcționează mecanismele subtile de căutare a sensurilor cât mai apropiate de textul original.

În loc de final. La început, Cuvântul.

Doresc să mă întorc la paranteza legată de Andrei Cornea, referitoare la traducerea termenului de logos și implicit la unul din cele mai frumoase texte din Scriptură, de regăsit în prologul Evangheliei după Ioan. Este un text cu un accent pe dualismul lumină – întuneric, având trimitere directă la începuturi, la Cartea Genezei, cea care se ocupă de creația lumii văzute și celei nevăzute.

Evanghelistul ne duce însă cu un pas mai departe, undeva în afara timpului, în abisul veșnic de dinainte de Creație, unde Cuvântul este Dumnezeu. Teza lui Cornea este că Sfântul Ieronim a tradus logos prin Cuvânt și nu prin „raționament”, „principiu”, „concept” sau „temei” tocmai pentru a crea o punte între Vechiul și Noul Testament, între Geneza și Evanghelia după Ioan.

În cele din urmă, este unanim recunoscut faptul că această scriere reprezintă o carte a iubirii și credinței, fiind cea mai mistică dintre cele patru evanghelii. Una dintre cele mai revelatoare cărți pe acest subiect este „Comentariul integral la Evanghelia după Ioan” avându-l ca autor pe un teolog de excepție, monahul André Scrima. El spune așa: „Ioan nu și-a scris Evanghelia ca să ne informeze despre Christos și despre trecerea lui pe pământ, ci ca să avem «viață în numele Lui» (Ioan 20:31). Așadar, scopul lui este o «Persoană» care să ne cucerească credința și inima.”

Propun, în loc de încheiere, un mic exercițiu de studiu comparativ, cu iz ecumenic. Fiindcă, în cele din urmă, indiferent de nuanțele limbajului și de culoarea cultului creștin, mesajul Cărții rămâne în esență neschimbat. Am ales tocmai primele cinci versete ale Evangheliei ioanice în trei traduceri diferite. Poate fi un exercițiu interesant să încercăm să ne situăm mental în epoca respectivă și să le lecturăm pe rând, atenți fiind la lexic, grafie și melodicitatea frazării, pentru a o alege pe aceea care ni se pare cea mai potrivită.

Începem cronologic cu Biblia de la Blaj din 1795, în traducerea lui Samuil Micu supranumit și Clain / Klein, nepotul episcopului și iluministului greco-catolic Inocențiu Micu.

„Întru început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta, întru început, era la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără de Dânsul nimic nu s-au făcut ce s-au făcut. Întru Dânsul viiață era și viiața era lumină oamenilor. Și lumina întru întunearec luminează și întunearecul nu o au cuprins.”

Ediția revizuită Dumitru Cornilescu sună astfel:

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate prin El s‑au făcut, și nimic din ce s‑a făcut nu s‑a făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina strălucește în întuneric, și întunericul n‑a biruit‑o.”

Pe final, iată și cea mai recentă variantă publicată, în diortosirea arhiepiscopului Bartolomeu Anania.

„Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu; toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut. Viaţă era într’Însul, şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.”

…………….

Surse:

Dumitru Cornilescu  – Ce-mi mai lipsește?, Editura Stephanus, București, 2000. / Dumitru Cornilescu – Cum m-am întors la Dumnezeu, Editura Stephanus, București, 2021 / Alexandru Măianu – Viața și lucrarea lui Dumitru Cornilescu, Editura Stephanus, București, 2021 / Dorin Dobrincu, Dănuț Mănăstireanu (coordonatori) – Omul evanghelic, o explorare a comunităților protestante românești, Editura Polirom, București 2018 / Emanuel Conțac – Noi informații despre activitatea de traducător a lui Dumitru Cornilescu. Un interviu din 1974, Revista Archiva Moldaviae, vol XI, 2019 / Andrei Cornea – Cuvintelnic fără frontiere, Editura Polirom, București 2002 / Emanuel Conțac – Cornilescu. Din culisele celei mai citite traduceri românești a Sfintei Scripturi, Editura Roua, Oradea, 2021 / Andre Scrima – Comentariu la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, București, 2003.

Mulțumiri speciale lui Emanuel Conțac pentru resurse, imagini și ajutor neprețuit.