Town Hall în Casa Poporului. „Provincialismul faraonic” de care dă dovadă Antena 3 în încercarea de a umaniza prezidențiabilii României

Elena Lasconi nu știe care sunt membrii Consiliului de Securitate ONU. Nicolae Ciucă pune virgulă între subiect și predicat. Mircea Geoană ar colabora cu hackeri israelieni care operează prin ferme de boți, iar fiica lui a plagiat-o pe nepoata lui Trump. 

Sunt singurele frânturi de informații pe care le-am putut reține după trei „dezbateri” prezidențiale regizate de o televiziune hiper partizană, abonată la banii marilor partide, dar care de ani buni mă minte că importă jurnalism de talie mondială din America. 

Într-o atmosferă de plenară PCR cu accente de gală hollywoodiană, politicienii și televiziunea organizatoare nu fac decât să continue procesul de delegitimare, în spațiul românesc, a conceptului de „dezbatere politică”. 

De câteva zile încoace, o televiziune de știri din România – afiliată unei vestite televiziuni de știri din Statele Unite ale Americii – își încântă publicul cu o serie de „dezbateri” prezidențiale în care candidații urcă pe o scenă din Palatul Parlamentului și răspund la întrebări puse de studenți, jurnaliști, susținători și rude. Până la ora redactării acestui articol, am avut plăcerea de a-i asculta pe Lasconi, Ciucă și Geoană, urmează premierul Marcel Ciolacu. 

„Modelul Town Hall” – așa a fost numit formatul dezbaterii de către televiziunea organizatoare. Un town hall este un eveniment, de obicei televizat, în care un politician răspunde întrebărilor adresate de „popor”. Un instrument des folosit în politica americană, scopul lui este de a pune pretendentul la o funcție publică față-n față cu potențialii alegători, iar interacțiunea dintre politician și public este mediată de un jurnalist cunoscut/respectat. 

La un nivel foarte superficial, „dezbaterile” difuzate în ultimele zile au urmat, parțial, rețeta unui town hall nord-american. Candidații au fost aduși, într-adevăr, în fața și casa „poporului”. Interacțiunea dintre „popor” și prezidențiabili a fost intermediată de un jurnalist cunoscut. Respectat? Nu comentez, pentru că asemănările cu ce se întâmplă în SUA se opresc aici. 

Un town hall prezidențial din SUA este organizat de giganți mass-media care generează, într-o singură lună, venituri din publicitate mai mari decât prejudiciile aduse statului român de privatizarea frauduloasă a Institutului de Cercetări Alimentare. Totuși, în ciuda resurselor imense pe care le au la dispoziție, televiziunile americane aleg să organizeze town hall-urile într-un cadru restrâns și relativ modest, care să încurajeze apropierea dintre candidat și „popor”. 

La jumătatea lunii în curs, Donald Trump – miliardar și fost președinte american – participa la un town hall organizat de Fox News într-un studio de televiziune decorat precum hambarul unui fermier texan obsedat de curățenie. Din cauza spațiului restrâns pus la dispoziție de televiziune, la eveniment au participat doar câteva zeci de persoane. O săptămână mai târziu, Kamala Harris participa la o întâlnire similară, într-un spațiu și mai restrâns pus la dispoziție de televiziunea parteneră a trustului care organizează astăzi „dezbateri prezidențiale” în România.

În contrast, town hall-urile românești din ultimele zile au fost organizate într-o sală somptuoasă din Palatul Parlamentului, în fața a sute de cetățeni în straie de sărbătoare. Am avut senzația, în fiecare zi, că asist la fructul iubirii dintre congresul al XIII-lea al Partidului Comunist și ceremonia anuală de decernare a premiilor Oscar. Dacă mi-ar cere cineva să descriu evenimentele în doar 2 cuvinte, probabil că „provincialism” și „faraonic” ar fi primele care mi-ar veni în minte. 

Cadrul e cu atât mai ciudat când îți dai seama că, altminteri, televiziunea organizatoare a depus eforturi considerabile pentru a-i „umaniza” pe candidați: apeluri video cu mămica, întâlniri „emoționante” cu soția, copiii (unii dintre ei plagiatori, aparent) și nepoțeii. Toate eforturile de umanizare devin praf în ochi când, juma’ din dezbatere, candidatul e cocoțat pe o scenă înaltă, într-o sală de operă, plutind deasupra unui popor upper-middle class parcă adus cu arcanul. 

Modul în care organizatorii, respectiv politicienii români au ales să interpreteze ideea de town hall ar merita cercetat, cândva, într-un „laborator” de științe politice sau de comunicare și relații publice. Pentru că senzația de regie ieftină apare, pe alocuri, și-n evenimentele organizate peste ocean. Acolo, însă, „regizorii” au grijă să aleagă reprezentanți ai poporului care chiar par „din popor”, nu participanți la un dineu oficial. 

Sunt curios, de exemplu, cum a arătat procesul de selecție a „votanților” sau „studenților” care le-au pus întrebări candidaților. Pe parcursul ultimelor zile, au existat momente în care calitatea de „susținător” a unui prezidențiabil sau altul a fost menționată explicit de televiziunea organizatoare. Alteori, însă, gazda „dezbaterii” a omis să precizeze că între emițătorul/emițătoarea întrebării și politicianul de pe scenă ar exista o relație ceva mai specială. 

Un exemplu clar, depistat în timpul primei dezbateri. După o jumătate de oră de transmisiune, o absolventă de Marketing în vârstă de 27 de ani o întreabă pe Elena Lasconi de ce crede că ar fi un președinte potrivit pentru tineri și de ce ar trebui ca aceștia să o voteze? 

„Știu că dumneavoastră nu sunteți un politician vechi și că nu evitați vorbitul pe bune”, începe tânăra. „Foarte bună întrebare”, răspunde, zâmbitoare, șefa Uniunii Salvați România. O cercetare nu foarte îndelungată arată că tânăra absolventă de marketing face parte din organizația de tineret a partidului și, până nu demult, lucra pentru cabinetul parlamentar al lui Dan Barna. Sunt aspecte pe care Lasconi și gazda sa nu au binevoit să le comunice telespectatorilor. 

Sunt convins că USR nu este unic în această privință. E doar un exemplu concret de regie ieftină vândută drept dialog autentic între politicieni și cetățeni. Și cred că aici este cea mai mare problemă cu circul mediatic la care am fost supuși în ultimele zile: jocul de-a transparența, pus în scenă de politicieni deconectați de lumea reală și propagandiști care au slujit o viață întreagă la curtea unui îmbogățit al tranziției, respectiv fost colaborator al Securității, dar care au tupeul de a se numi, până în ziua de astăzi, „jurnaliști”. 

Sigur, dintr-o perspectivă cinică, e amuzant să vezi un Nicolae Ciucă machiat ca de priveghi care se împiedică de virgule și, în ciuda eforturilor depuse de organizatori, își îngroapă partidul cu fiecare cuvânt pe care-l rostește. E interesant să asist, pentru a doua oară în timpul vieții mele, la un Mircea Geoană cu șanse mari la Cotroceni, dar care-și dinamitează, prin minciuni repetate și (presupuse) tovarășii sulfuroase, propria campanie electorală. 

Mai puțin amuzant sau interesant este să asist, din nou, la delegitimarea ideii de dezbatere politică. Au făcut-o Iohannis și Dăncilă în 2019, o fac și candidații de astăzi, participând la simulacre de întâlniri cu „poporul”. Când un miliardar megaloman din SUA reușește să pară mai „din popor” decât șefa unei primării din județul Argeș sau un ostaș bâlbâit de la periferia NATO, s-ar putea ca printre politicienii români și jurnaliștii cu dublă calitate de PR-iști să existe o problemă cu înțelegerea conceptului de democrație.