Un borcan imaginar cu zacuscă

Sigur că tuturor ne e dor de țară. 

De un 1 Decembrie, chiar am dat buzna în magazinașul românesc al lui Neluțu, de unde am ieșit cu o juma de litru țuică într-un pet de apă plată fără etichetă, cu care m-am lăudat inclusiv în ședința de redacție. Mă rog, căutam vișinată, vișinată nu era, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu țuica și cu posibilitatea unei verze murate, pe care n-am luat-o, pentru că aș fi mâncat-o goală apoi și nu prea mergea cu nimic din ce aveam în frigider. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

De fasole cu ciolan chiar am fugit toată viața, așa că nici măcar depărtarea nu a putut să ne împace. 

În aceeași zi, unii vecini din cartierul meu de migranți scoteau steagul pe balcon, apoi îi luau pe georgienii, albanezii și moldovenii din vecini și-i strângeau în jurul unui grătar așezat în mijlocul trotuarului. Acolo, la o astfel de sărbătoare se umplea piața din jurul bisericii cu hramul Sfântului Pantelimon de arome care-i făceau și lui Dumnezeu în ciudă, că salivau și sfinții din picturi. 

În loc de asta, „Simt că ești puțin insensibil la moștenirea mea culturală”, ziceam eu, de 1 Decembrie, în altă parte a Atenei, cu dezamăgire. Stăteam amândoi aplecați deasupra unui borcan de zacuscă, o româncă și un grec, într-o încleștare emoțională a culturilor. 

Nici măcar nu era zacuscă, era ajvar sârbesc, dar pentru mine era zacuscă, conținea esența de zacuscă, deci ar fi fost de acord și Parmenide că zacusca e numai una și că nu contează din ce borcan o mănânci, de unde vine și cu ce ingrediente specifice este amestecată în ceaun. Ea a fost, este și va fi întotdeauna zacuscă. 

S-a uitat la mine perplex. Nu înțelegea ce anume la felul în care am înghețat cu mâncarea în aer, cu o bucată de ardei roșu suculent atârnând periculos în furculiță, putea să mă ofenseze într-atât. De fapt, nu i-a plăcut niciodată zacusca și eu știam asta, dar cumva, într-un efect comic de bumerang, migrantul din mine era mai furios ca niciodată, atârnat, așa cum îi șade bine, între două lumi, etern nesătul, etern nesatisfăcut, etern incomplet. Melancolia migrantului, îi ziceau niște antropologi sentimentului ăstuia, că ești blocat mereu într-un limbo în care ai mânca ciorbe, zacuști și sarmale, deși, dacă ți le pune cineva în față, o să te strâmbi în continuare la ele, mai ales dacă nu ți-au plăcut niciodată de fapt. 

Cu pofta imaginară de zacuscă te iau și amintirile, și în urechi încep să-ți cânte viori mici care-ți bocesc absența din patria mumă de parcă ai plecat să înconjori pământul într-o corabie de lemn pe care o împarți cu niște șobolani înfometați și cu o duzină de marinari cu scorbut, deși zborul până în România e mai ieftin decât autobuzul de la Cluj la București. 

Știi lucrurile astea, deja. Ai învățat la română într-a șaptea că dorul e intraductibil (of). S-a scris despre asta în ziare și reviste, în New York Times și-n Informația Cernavodei, s-a vorbit despre ele la mese de Crăciun cu neamuri mutate în Spania, revenite acasă cu impresii și povești despre cum „nicăieri nu e mai bine ca acasă”. Există atâta literatură pe subiect, că nici nu te aștepți să mai fii surprins de ceva, de vreo emoție nouă pe care n-a simțit-o Eliade din Paris sau din Chicago. 

Nu te pregătește nimeni, însă, pentru lucrurile mici. Pentru experiența de a-i explica unei coafeze cum să-ți taie părul, într-o limbă pe care și tu, și ea, o stăpâniți doar aproximativ. Nimeni nu-ți spune, înainte să devii un membru onorabil al diasporei românești, că atunci când nu stăpânești suficient de bine limba țării adoptive, nu te poți nici certa cu oamenii care te supără. Și că, atunci când ești cu adevărat furios, nu poți înjura. Pentru că, în general, certurile se petrec cu viteză și rareori, în decursul lor, e timp pentru conjugare de verbe. „Ți-am zis de atâtea ori să… (Stai, cum se forma subjonctivul simplu? Și – e simplu sau e continuu, dacă i-am zis „de atâtea ori”?)… Stai puțin…” 

Dacă asta îți iese totuși perfect, sunt și alte capcane. De pildă, sunt puține lucruri mai umilitoare decât să scapi, într-o remarcă furioasă, ceva amuzant, în mod involuntar. Să inventezi cuvinte care pur și simplu nu există. Să-ți exprimi îngrijorarea că noua ta canapea nu dansează. Să remarci, înnebunit de mirosuri delicioase, că vecinii tăi gătesc pe cineva. 

Să înjuri într-o limbă cu care nu ești încă intim parcă nici nu te răcorește. Și te simți ca un impostor. În trafic, tot pe românește te trezești că vorbești cu tine însuți, în timp ce pasagerii din mașină te întreabă, realmente curioși, ce-ai zis. Îți e rușine să traduci. Îți e rușine să înjuri pe limba lor. Ești blocat într-un purgatoriu lingvistic, în care emoțiile rămân în tine, ca într-o oală sub presiune cu supapa înfundată. Uimirea, entuziasmul, satisfacția, iubirea, toate la un loc, viori dezacordate într-o orchestră în care nimeni n-a exersat prea mult partitura.  

„Eu nu înțeleg de ce iei metroul patru stații ca să te duci în cartierul ăla să te tunzi. Ai atâtea saloane bune aici”, îmi spune o prietenă. Știe de coafeza mea georgiană, cu care mă înțeleg într-o greacă aproximativă, din pricina căreia s-ar putea să sfârșesc într-o zi rasă în cap. 

E simplu: pentru că tot acolo mă duc și la Elena din Moldova, la cosmetică. Undeva înăuntrul meu, mă simt mai în largul meu acolo. E ca și cum mi-aș lua, cu fiecare vizită, o porție din zacusca aia imaginară, de care nu mi-e musai dor, dar pe care aș mânca-o. 

Elena e de 20 de ani în Atena. Vorbește fluent limba greacă și pendulează grațios între limba de adopție, rusă, română și engleză, în funcție de cine o sună pentru programări sau vine la manichiură. Schimbă limbile în care se exprimă, tonul vocii și mimica într-o fracțiune de secundă. 

În salon se vorbesc câteodată 5-6 limbi în același timp, cele patru ale Elenei, plus turcă, arabă, ucraineană, albaneză sau georgiană, în funcție de cliente. Femeile se traduc unele pe altele, glumele se rostogolesc dintr-o limbă în alta, moldovencele fac mișto de „accentul meu românesc” cu care vorbesc „de parcă-s de la academie”. 

Uneori, bărbații dezamăgesc în toate limbile și dialectele. Alteori se fac glume deocheate, cu mimică și gesturi care se transcend barierele lingvistice și se râde pe mai multe tonalități.

„Deci îți trec randevu pe 20, tin Triti. Spasiba!”

Zâmbesc și dau din cap aprobator. Pe geamurile salonului trec, pe rând, o femeie cu hijab și doi copii, un preot ortodox și un imam african. 

Îmi sună telefonul. Trebuia să ajung la fisc, dar am încurcat marți cu miercuri în comunicarea cu contabila, care vorbește doar greacă, și am ratat întâlnirea. Va trebui să aștept încă o lună pentru hârtiile de care am nevoie.

Dar măcar am unghii frumoase, futu-i.

Acest material a apărut pentru prima dată în numărul 4 al revistei PressOne, în iunie 2023.